Opriţi! Porniţi! Roşia Montană - sau - Despre criza de încredere din societatea românească

Mă îndreptam astăzi către staţia de autobuze de pe  Dorobanţi, din faţa restaurantului Perla. Sesizez că am în faţă, pe trotuar, un cort, genul de strâns semnături pentru ceva. Ridic ochii aşteptând să citesc despre opoziţia la un proiect al, de exemplu, Elenei Udrea. Nu; era vorba despre: Opriţi proiectul Roşia Montană. Trec pe lângă el când o doamnă cu o listă mă întreabă:

-       Nu semnaţi pentru oprirea proiectului cu Roşia Montană.

Bună întrebare. Nu semnez? De ce aş semna? Dar de ce n-aş semna?

-       Nu m-am decis încă – îi răspund doamnei activiste.

-       Păi, hotărâţi-vă îmi cere ea, oarecum îndreptăţit imperativ.

Da, mă gândesc eu, poate că ar trebui să mă hotărăsc. Dar cum? Ce ştiu eu cu adevărat despre acest subiect? Nimic. Câteva personaje cu o relativă credibilitate mi-au spus –  au spus-o public, evident, nu neapărat personal - unele  că da, altele că ba. Alte personaje, cu o certă lipsă de credibilitate mi-au spus unele că da, altele că ba. Instituţii ale statului sau private, partide şi asociaţii, cu o neclară credibilitate sau cu o lipsă certă de credibilitate, au făcut acelaşi lucru. Aşa că eu pe cine să cred? Eu, cu cine să votez? Nu am timp să cercetez toate dilemele care îmi stau în faţă, în care ar trebui să mă implic şi să dau un răspuns. Şi, din păcate, nu are cine altcineva să-mi spună care este adevărul.

Este o temă perpetuă. Şi de fapt, nu numai a societăţii româneşti ci a lumii de azi. Pe cine să credem?

Coaliția orientală (IX) - Vraja deşertului şi taina Iordanului

Atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu un “al treilea ochi”, adică percep energiile subtile care ne înconjoară sau ne constituie. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc. Lipsiţi de comunicarea cu transcendenţa, arabii şi-au dezvoltat măiestria practicilor oculte, ei scotocesc elementele naturii pentru a obţine forţe magice din plante, metale, pietre preţioase etc. Dimpotrivă, la ortodocşi, spiritul apofatic a înălţat sensibilitatea spre tainele împărăţiei divine, spre universul sideral în care locuiesc îngerii. Creştinii orientali văd în abis “lumea de dincolo”, arabii cercetează misterele “lumii de dincoace”. De altfel, există în tradiţia islamică o formă de ocultism numită “geomanţia” adică arta de a ghici în nisip. Această formă de divinaţie se explică poate prin destinul popoarelor arabe care au trăit timp de milenii în deşert. Să notăm că nisipul este pentru islamici o materie cu puteri sacre; mahomedanii se şterg cu nisip pe faţă în timpul rugăciunii. Ni se pare ciudată o astfel de ceremonie, la fel cum arabilor le poate părea ciudat obiceiul nostru de a scufunda în apă copilul la botez. În Orientul Apropiat, la care ne referim în studiul de faţă, coexistă două tradiţii: magia nisipului şi harisma apei, adică vraja deşertului şi taina Iordanului. Deşert înseamnă nisip şi piatră, un peisaj natural mineral, născător de halucinaţii. Nu întâmplător pietrele preţioase au la arabi semnificaţii oculte, vrăjitoreşti (se spune că Allah era stăpânul pietrei Ka’ba). Nestematele din părul Şeherazadei au o frumuseţe magică, ele farmecă privirea, fascinează ochiul. Dar să recunoaştem că nestematele abundă şi în ritualul ortodox; mitrele episcopilor sunt împodobite cu puzderii de pietre preţioase, au acea strălucire orientală de stil bizantin. Se naşte atunci întrebarea: este Bizanţul expresia unei seducţii oculte? Putem vorbi în ritualistica ortodoxă de reminsicenţe magice? Podoabele bizantine seamănă mult cu luxurianţa musulmană a califilor şi asta pentru că între creştinismul răsăritean şi tradiţia islamică există acea asemănare orientală bazată pe cultul frumuseţii “care-ţi fură privirea”. În Orient, frumosul este virtutea principală, e criteriul fundamental al vieţii, de aceea modelul răsăritean este “sublimul” nu “absolutul” spre care năzuieşte raţionalismul apusean. Tentaţia islamică a absolutului (bazată pe tradiţia gnozei) e covârşită de imaginea lumii ca frumuseţe divină. Frumuseţea de tip oriental e în relaţie cu arta ispitirii. De la mirodeniile culinare şi parfumurile rafinate, până la muzica persuasivă şi cultul pietrelor preţioase, Orientul ni se dezvăluie ca o mare paradigmă a Seducţiei. Harul ispitirii e comentat chiar şi în cartea sfântă a arabilor: O voi, cei ce credeţi că vin la voi femei credincioase, atunci ispitiţi-le… (Coranul 60, 6). E imposibil să desprindem tradiţia ortodoxă a ceremonialului religios de această paradigmă orientală dar totodată ar fi greşit să identificăm liturgicul cu “ispita”. Vom face aici o paranteză lămuritoare. Dezvoltat pe solul calofiliei răsăritene, creştinismul ortodox a asimilat la nivel expresiv, un anume ceremonial fastuos, o anume “punere în scenă”. Dar întregul arsenal al esteticii este deturnat în Ortodoxie spre credinţa în Dumnezeu, căpătând chipul rugăciunii. Această translaţie dinspre luxurianţa bogăţiei pământeşti spre nădejdea bogăţiei cereşti e un fel de “insurecţie” pe care a comis-o Evanghelia în Orient. Vom observa că muzica, arta ornamentaţiei, parfumurile şi nestematele Răsăritului au devenit în cultul ortodox ofrande sfinte. Tot ceea ce era ispită s-a convertit în doxologie, slavă a lumii “de dincolo”. Prin spiritualitatea creştină, ornamentele strălucitoare ale Răsăritului păgân s-au transformat în lauda Ierusalimului ceresc. Fastul din bisericile ortodoxe nu vorbeşte nicidecum despre opulenţa lumii de aici, el prefigurează parusia, timpul viitor, lumina de negrăit a Sfintei Treimi. “Cupolele bisericilor strălucesc de o lumină care nu e în această lume – spune Vladimir Lossky. Această bogăţie “virtuală”, alta decât bogăţia terestră a islamului, are la ortodocşi o frumuseţe parusiacă, sau, cu alte cuvinte, metafizică. E un fast “viitorologic” nu prezent, e imaginea anticipată a “timpului ce va să vină”. Frumuseţea sclipitoare a bisericilor ortodoxe, desprinsă de orice orgoliu terestru, îndeamnă spre cunoaşterea duhovnicească pe care Sfântul Isaac Sirul o defineşte drept simţul vieţii veşnice sau simţul realităţilor tainice. Faţă de fascinaţia magică a Islamului, Ortodoxia dezvăluie o fascinaţie apocatastazică. Dacă mahomedanii consumă epicureic frumuseţile vieţii de acum, îndemnaţi fiind de Coran să trăiască ritualic bucuria cărnii, mărturisitorii lui Iisus “pregustă” dulceaţa împărăţiei lui Dumnezeu din ziua “a opta”. Iată cele două forme ale seducţiei orientale, cele două imagini ale bogăţiei Răsăritului, ambele născute sub zodia Nestematelor.  Va urma

Alexandru Horia

Russel Kirk: Imaginația morală (II)

Şi, pe măsură ce literatura se afundă în depravare,

tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele ei.

Această “imaginaţie diabolică” domină astăzi cea mai mare parte a ficţiunii populare ; şi, de asemenea, şi la televiziune şi în teatre, imaginaţia diabolică păşeşte şi pozează ţanţoşă. Noaptea trecută am petrecut-o într-un nou hotel la modă; camera mea single a costat circa 80 de dolari. Pentru cinci dolari în plus îţi puteai seta televizorul din cameră pentru anumite filme. După ora zece, toate filmele oferite erau dezgustător pornografice. Dar chiar şi filmele de mai devreme, cele dinainte de ora zece, fără excepţie, erau produse ale imaginaţiei diabolice, încurajau pofta pentru violenţă, distrugere, cruzime şi dezordine senzaţională. Se părea că nu li s-a întîmplat niciodată managerilor acestui la modă hotel ca vreunul dintre clienţii lui bogaţi, de orice vârstă şi de orice sex, să-şi dorească filme decente. De când Eliot a vorbit la Universitatea din Virginia în 1933, noi am parcurs o bună bucată din drumul spre Avernus[i]. Si pe măsură ce literatura se afundă în depravare, tot astfel civilizaţia modernă se prăbuşeşte către ruinele sale : “Valul întunecat al sângelui este eliberat şi peste tot / Serbarea inocenţei este acoperită”.
Astfel, după ce v-am atras atenţia asupra existenţei imaginaţiei morale, imaginaţiei idilice şi imaginaţiei diabolice, mă încumet să vă reamintesc şi adevăratul scop al literaturii omeneşti. După cum arată C.E.M. Joad[ii] în cartea sa  Decadence: A Philosofical Inquiry[iii] (1948), ceea ce noi numim “decadenţă” echivalează cu pierderea unui scop, a unui obiectiv. Când literatura a pierdut din vedere obiectivul sau scopul său real, atunci literatura este decadentă.

Scopul marilor cărţi este unul etic –

acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.

Care este deci ţinţa, obiectivul sau scopul literaturii omeneşti? Temeiul, expresia imaginaţiei morale; sau, pentru a pune acest adevăr într-o frază mai familiară, scopul marilor cărţi este etic – acela de a ne învăţa ce înseamnă cu adevărat să fi om.
Fiecare formă majoră de artă literară şi-a însuşit pentru temele sale cele mai de adâncime normele naturii umane. Ceea ce Elliot numeşte « lucrurile permanente » - normele, standardele – au fost preocuparea poetului încă de pe vremea lui Iov, sau chiar de când Homer : "orbul care vede", cânta despre războaiele zeilor cu oamenii. Până foarte de curând, pentru oameni era de la sine înţeles faptul că literatura există pentru a forma conştiinţa normativă – adică, pentru a învăţa fiinţele omeneşti despre adevărata lor natură, despre demnitatea lor şi despre locul lor în mijlocul lucrurilor. De felul acesta au fost străduinţele lui Sofocle şi Aristofan, ale lui Tucidide şi Tacitus, ale lui Platon şi Cicero, ale lui Hesiod şi ale lui Virgiliu, ale lui Dante şi ale lui Shakespeare, ale lui Dryden[iv] şi Pope[v]. 
Însăşi expresia “literatură umană” implică faptul că marea literatură este destinată să ne înveţe cum să fim în întregime umani, după cum observă Irving Babbit în cartea sa Literature and the American College[vi] (1908), umanismul (derivat de la latinescul humanitas) este o disciplină etică, care este destinată dezvoltării unei persoane în întregime umane, calităţilor de bărbăţie, prin intermediul studiului marilor cărţi. Literatura nihilismului, pornografiei şi a senzaţionalismului, după cum sugerează Albert Salomon  în The Tyranny of Progress[vii] (1955), este o dezvoltare recentă, care îşi are începuturile în secolul al optsprezecelea – şi îşi atinge culmile în vremurile noastre – odată cu decăderea perspectivei religioase asupra vieţii şi odată cu declinul a ceea ce a fost numit  « Marea tradiţie » în filosofie.

Scriitorul se află sub o obligaţie morală pentru normalitate –

adică, explicit sau implicit, sub anume standarde solide

şi vechi de conduită privată şi publică.

Acest scop normativ al literaturii este cu deosebire puternic în literatura engleză, care niciodată nu a sucombat în egoismul ce a ajuns să domine literatura franceză la sfârşitul secolului al optsprezecelea. Numele lui Milton, Bunyan[viii] şi Johnson – sau în America ale lui Emerson, Hawthorne şi Melville – pot să fie suficiente ilustrări ale acestei situaţii. Marii şi popularii romancieri ai secolului al nouăsprezecelea – Scott, Dickens, Thackery, Trollope – şi-au asumat cu toţii faptul că scriitorul se găseşte sub o obligaţie morală către normalitate – adică, explicit sau implicit – sub anume standarde solide şi vechi de conduită privată şi publică.
Acum, nu vreau să înţeleg însă prin aceasta ca marele scriitor să pună fără încetare în circulaţie omilii. În cazul lui Ben Johnson, se poate ca el să “biciuiască nebuniile nude ale timpului” dar tot el murmură “Fi bună, dulce fecioară, şi îngăduie celui care va fi isteţ.” Nu, mai curând omul literelor ne învaţă normele existenţei noastre prin alegorie, analogie şi ţinându-ne în faţă oglinda naturii. Scriitorul poate, ca şi William Faulkner, să scrie mult mai mult despre ceea ce este rău decât despre ceea ce este bun ; şi totuşi, înfăţişând coruptibilitatea înnăscută a naturii umane, el stabileşte în mintea cititorului conştiinţa faptului că există standarde solide de la care noi ne-am depărtat; şi că natura umană căzută este o privelişte respingătoare.

Cu cât este mai bun artistul, se poate spune,

cu atât mai subtil este predicatorul.

Convingerea prin imaginaţie,

nu predica obtuză, este de obicei

metoda unui campion literar al normelor.

Sau scriitorul poate să trateze, cum a făcut-o J. P. Marquand, mai cu seamă  despre trivialitatea şi goliciunea unei societăţi care şi-a uitat standardele. Adesea, în apelul său de la conştiinţă la conştiinţă, el poate vâsli cu vâsle înfăşurate pentru a nu face zgomot; uneori el poate să fie conştient numai în mod confuz despre funcţia sa normativă. Cu cât este mai bun artistul, se poate spune, cu atât mai subtil este predicatorul. Convingerea prin imaginaţie, nu predica obtuză, este de obicei, metoda unui campion literar al normelor.  (Va urma)

Traducere : Paul Ghiţiu

---

[i] Lumea Infernului în mitologia latină.

[ii] C. E. M. Joad (1891 – 1953) – filozof englez şi personalitate a radioului.

[iii] Decadenţa: O investigaţie filosofică.

[iv] John Dryden (1631 – 1700) – poet, dramaturg, critic literar.

[v] Alexander Pope (1688 – 1744) – unul dintre cei mai mari poeţi englezi ai secolului al 18-lea.

[vi] Literatura şi colegiul american.

[vii] Tirania progresului

[viii] John Bunyan (1628 – 1688) – scriitor şi predicator baptist reformat englez.

Coaliţia orientală (VIII) - Al treilea ochi

          Orientul percepe textul nevăzut, energiile invizibile, de aici simţul premoniţiei la popoarele răsăritene, capacitatea profeţiei. Dar această capacitate miraculoasă apare sub două aspecte diferite: misticismul şi magia. Creştinii sunt mistici în timp ce Islamul are o spiritualitate mai degrabă magică, aflată, am spune noi, sub zodia “lămpii lui Aladin”. Faimosul personaj din poveştile arabe este stăpânul unei lămpi fermecate care îi poate îndeplini toate dorinţele. Duhul aflat în lampă iese ori de câte ori Aladin îl cheamă, spunându-i acestuia formula de supunere şi recunoaştere: Eu sunt al tău slujitor, fie că străbat văzduhurile în zbor, fie că sunt jos pe pământ! Descoperim în această poveste arabă simbolistica magiei, elementele care definesc trăsătura ocultă a lumii islamice, aflată din acest punct de vedere în antinomie cu creştinismul, dat fiindcă învăţătura lui Dumnezeu se bazează pe energia iubirii, nu pe vrăjitorie. E interesantă opinia unui exeget al religiei musulmane care afirmă că revelaţiile lui Mahomed au avut loc noaptea când spiritul este aplecat spre fantastic.

          Se spune că una din minunile pe care le-a înfăptuit Mahomed a fost aceea că a frânt în două luna de pe cer printr-o forţă miraculoasă (aşa se explică de ce mahomedanii au ca simbol semiluna). Această legendă sacră a influenţat morala popoarelor arabe, exemplul profetului a rămas emblematic. În schimb, modelul creştin e fundamentat pe jertfă şi iubire; Iisus nu a coborât în lume pentru a arăta oamenilor puterea lui supremă, el nu are o prezenţă “cratofanică”. Minunile săvârşite de el sunt milostive, el a înmulţit pîinile şi peştii şi a prefăcut apa în vin dăruindu-le oamenilor. Mântuitorul nu a rupt luna de pe bolta cerească, ci l-a înviat pe Lazăr din morţi, biruind El însuşi iadul în noaptea pascală cu moartea pre moarte călcând. E limpede că suntem în faţa a două mentalităţi antinomice: pe de-o parte învăţătura creştină a iubirii, pe de altă parte spiritul ocult al Islamului, ambele însă de factură orientală manifestate prin energii hierofanice. Dacă puterea Islamului înseamnă religie şi magie, creştinismul răsăritean e întemeiat pe lucrarea Sfântului Duh sau, cu alte cuvinte, este de natură pneumatică. O caracteristică a trăitorilor în duh este că ei nu caută semnul “norocului”.

          Citim în “Vieţile Sfinţilor” o întâmplare a Sfântului Mucenic Haralambie. Acesta s-a aflat, la un moment dat, ca şi legendarul Aladin, într-o situaţie deosebit de “norocoasă”. Într-una din zile cerurile s-au deschis şi s-a auzit un glas dumnezeiesc spunând: Vino, Haralambie la Mine. Cere-mi ce voieşti şi-ţi voi da. Răspunsul sfântului mucenic a fost următorul: De este, Doamne, cu plăcere Ţie, rogu-mă ca oriunde se vor pune moaştele mele să nu fie niciodată foamete şi nici duh stricăcios care să usuce roadele. Ci să fie în locurile acelea pace şi sănătate trupească, mântuire sufletească şi toate câte sunt de trebuinţă pentru nevoile oamenilor. Răspunsul lui Haralambie, spre deosebire de pretenţiile lui Aladin, dezvăluie smerenia omului jerfitor, care renunţă la toate bunurile lumeşti dăruindu-şi fiinţa celorlalţi. Această atitudine nu e caracteristică lumii islamice unde sărăcia e blamată fiindcă învăţătura lui Allah îi dispreţuieşte pe cei fără avere. Sărăcia e aproape ca apostazia ar fi spus Mahomed; pe de altă parte Coranul critică indiferenţa celor bogaţi faţă de cei nevoiaşi. În timp ce morala creştină îndeamnă spre asceză, legea mahomedană cultivă bogăţia dar atât ortodocşii cât şi islamicii văd realitatea cu “al treilea ochi” cum se spune, adică percep energiile subtile. Trăirea acestei cunoaşteri este însă diferită, deoarece, aşa cum afirmam mai devreme, Islamul are experienţa magiei în timp ce Ortodoxia contemplă duhul dumnezeiesc.     (Va urma)

Alexandru Horia

ÎNDRĂZNEALA CELUI CE CREDE - Duminica a 9-a după Rusalii

     „Astfel, fiindcă eşti căldicel - nici fierbinte nici rece – am să te vărs din gura Mea” spune în Apocalipsă CEL CE ESTE îngerului bisericii din Laodiceea, condamnând pe cei ce îl scot pe Dumnezeu din viaţa lor din ignoranţă sau indiferenţă.

      Indiferenţa ucide. O atitudine fierbinte sau rece faţă de El înseamnă de fapt a-I recunoaşte prezenţa şi a te raporta cumva faţă de ea, pe când a fi căldicel înseamnă a-L ignora.

     Suficienţa materialistă este ucigătoare, „fiindcă tu zici: sunt bogat şi de nimic nu am nevoie!”, nici chiar de Dumnezeu. „şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol!”

     Cea mai mare bogăţie, pe care nimic nu o poate distruge, nici chiar moartea, este comuniunea cu Dumnezeu. De aceea câtă vreme omul nu îşi orientează viaţa spre El este orb şi gol şi rătăcit pe cale. În schimb, când cu credinţă îşi îndreaptă toate aspiraţiile spre El, poate trece orice obstacole. Vedem aceasta foarte clar şi din episodul potolirii furtunii pe mare. Ucenicii, care L-au văzut pe Hristos venind pe mare către corabia lor, s-au înspăimântat, dar Iisus le-a dat curaj şi încredere: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”

    

      Petru, pentru porunca pe care a cerut-o de la Domnul, a mers către El pe apă susţinut de puterea credinţei, iar când această putere a scăzut din pricina împrejurărilor exterioare, teama şi îndoiala l-au făcut să înceapă să se scufunde. Aşa se întâmplă şi cu noi când puterea credinţei ne este probată prin încercări pe care viaţa ni le pune în faţă. Dar dacă în aceste împrejurări grave, de orice natură ar fi ele, cerem de la Dumnezeu să ne poruncească ce cale să urmăm către El, o vom găsi. Va trebui să mergem pe ea cu îndrăzneala dată de credinţa că aşa vrea Dumnezeu şi să nu ne temem. Iar dacă temându-ne simţim că ne scufundăm să nu pregetăm a striga „Doamne scapă-mă” cu credinţă fierbinte şi mâna Domnului ne va ridica deasupra abisului, ca şi pe Petru.

      De aceea acum, în aceste vremuri de încercări de toate felurile, de greutăţi şi de ispite, de căderi şi de ridicări, să nu ne întristăm căci „Eu pe câţi îi iubesc îi mustru şi îi pedepsesc; sârguieşte dar şi te pocăieşte.” Să acceptăm cu încredere dojana pedagogică a lui Dumnezeu ca pe un medicament miraculos, care ne va vindeca de toate neputinţele noastre, să ne socotim a fi fericiţi pentru că ne găsim în iubirea Sa şi mai vârtos să credem în El. Să-i deschidem larg uşa sufletului, după cuvântul: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Vom lua astfel parte la ospăţul bucuriei, al Raiului, ne vom hrăni cu toate bunătăţile Domnului.

      Să nu lucrăm cu jumătăţi de măsură ci, totul, prin credinţă tare, să punem la picioarele Domnului. Să îndrăznim cu credinţă şi vom birui tot întunericul şi toate greutăţile, mai întâi în noi înşine şi apoi în afară, ca adevăraţi ucenici ai Săi, după cum ne-a îndemnat: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Acestei biruinţe vom deveni părtaşi prin îndrăzneala ce vine din credinţa dreaptă şi nestrămutată în El. Iar roadele acestei victorii sunt de o valoare inestimabilă, sunt, de fapt lucrul pentru care ni s-a dat această viaţă: să ajungem la comuniunea de iubire cu Sfânta Treime.

     Mai mare împlinire şi mărire decât aceasta nu există : „Celui ce biruieşte îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui”.

Mihaela Ghiţiu

PÂINEA ŞI NĂDEJDEA (Duminica a 8-a după Rusalii)

          Toată lumea se zbate pentru o bucată de pâine, pentru că, oricum am încerca să o uităm, fără ea nu putem să trăim. Trupul îşi cere drepturile deşi mulţi oameni necăjiţi sunt nevoiţi să-i spună: mai aşteaptă. De aceea, în această perioadă dinaintea unui an electoral, mulţi încearcă să afle care ar fi calea către „o pâine mai bună” înţelegând prin pâine toate mijloacele materiale care le-ar putea face întreţinerea familiei mai uşoară şi, de ce nu, mai plăcută.

          Calea aceasta este însă dependentă de votul nostru interior mult mai mult decât de cel exterior. Mai mult încă: cel exterior fără de cel interior va fi greşit. O viaţă mai bună nu se poate construi decât pe temelia binelui, atât al nostru cât şi al altora, iar pacea între aceste forme de bine nu poate fi găsită decât în Binele Absolut, nu poate fi găsită decât în Dumnezeu. Dacă îi dăm Lui votul nostru interior, găsim calea: este cea mai simplă şi cea mai îngustă în acelaşi timp. Mântuitorul a arătat jugul şi crucea care, pentru cei ce o găsesc, este uşoară şi blândă. Crucea şi jugul Domnului trebuie să le luăm întâi noi şi apoi să pretindem celor care ne conduc să le ia şi ei. Aşa vom şti ce să alegem.


          Să ne aducem aminte de crucea pe care o făceau bunicile noastre asupra pâinii când o tăiau pentru masă, de faptul că pâinea pe care o căutăm nu este numai materială ci şi spirituală. Pe măsură ce unora le merge ceva mai bine, îşi permit să înlocuiască pâinea aceasta de zi cu zi cu cozonac, crezând că astfel îşi vor astâmpăra foamea şi dorinţa care îi mistuie. Degeaba. Ceva tot le lipseşte. Fără pâine tot nu se poate trăi, căci pâinea transformată în Sf. Trup al Domnului este hrana pentru viaţa cea adevărată, nepieritoare, veşnică, pe care astfel o gustăm încă de aici. Altfel, murim, flămânzind după Dumnezeu. Dar găsind pe Dumnezeu vom avea de toate. De aceea pentru toţi cei care caută belşugul acum, aici, spunem să aibă nădejde că există şi îl vor găsi; dar ce vor face cu el dacă mai întâi nu îl vor găsi şi urma pe Hristos, căci belşugul acesta este alcătuit numai din lucruri perisabile?

           Aşa cum vedem în episodul înmulţirii pâinilor în pustie, o mare mulţime de oameni au urmat pe Hristos nădăjduind fiecare câte ceva: fie o vindecare, fie hrană pentru suflet şi, săturându-şi sufletul uitaseră de trup. Dar pentru dăruirea lor însuşi Hristos s-a îngrijit de trupurile lor, după cum a spus: „căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. Celor care au căutat cuvintele împărăţiei le-a dat şi mângâiere sufletească şi vindecare şi hrană trupească, înmulţind pâinile şi peştii în mâinile apostolilor Săi până când tot poporul s-a săturat şi, ca să înţelegem ce belşug a fost acolo, ni se arată că s-au strâns douăsprezece coşuri cu frimituri şi rămăşiţe.

          Acelaşi belşug se poate revărsa şi acum, azi, asupra noastră. Şi azi Hristos spune ucenicilor Săi, aflaţi în fruntea Bisericii, să ne hrănească şi aceştia o şi fac, prin Sfânta împărtăşanie care este cea mai mare binecuvântare a Domnului către noi. Şi dacă toţi, dar chiar toţi, mai ales cei care sunt în fruntea poporului noastru, ar fi şi ei adevăraţi ucenici ai Domnului, cu siguranţă că multe binecuvântări s-ar revărsa asupra noastră şi pentru trup, căci cei bogaţi ar împărţi cu noi ceea ce au, precum copilul pâinea şi peştii, înmulţind astfel iubirea. Pentru multa lor iubire Domnul şi-ar întoarce desigur faţa către noi toţi.


           Aşa că, iată, speranţele noastre pot fi împlinite. Să începem schimbarea în noi. Să ne punem nădejdea tare în Dumnezeu, izvorul tuturor bunătăţilor şi, dacă vom urma poruncile sale lumea va fi cu totul altfel, iar pâinea va fi dulce pentru toţi, căci fiecare va iubi pe aproapele ca pe sine însuşi.

Mihaela Ghiţiu

ŞTIINTA şi ştiinţele (Duminicile de după Rusalii)

       Cel mai îmbucurător lucru pentru om este să ştie că n-a trăit degeaba, că a lăsat ceva în urmă, pentru generaţiile ce vin. Şi, evident, cele ce se văd sunt cele mai elocvente realizări ale sale. Roadele ştiinţelor, care se dezvoltă tot mai mult, se văd la tot pasul şi suntem recunoscători celor care, prin munca lor, au adus un cât de mic aport la ceea ce numim civilizaţia materială. Este lăudabil faptul că ne putem folosi de mijloace tehnice atât de performante pentru a ne uşura viaţa şi comunicarea. Dar folosirea acestor instrumente trebuie să aibe un scop bun din punct de vedere moral, ca nu cumva să se transforme din obiecte utile în arme distrugătoare.        Şi aceasta deoarece, cum bine ştie toată lumea, omul a rămas la fel, cu aceleaşi probleme spirituale (sau chiar mai grave decât în trecut) deşi sunt prezentate într-un mod mai elevat. Suntem mult mai cultivaţi, nu-i aşa? Trăim într-o epocă în care slava deşartă rezultată din închinarea în faţa puterii creatoarea a intelectului uman a atins cote alarmante. întreb: suntem, deci, mai cultivaţi? Nu, nu suntem. Cultura care ne lipseşte este cultura duhului despre care atât de profund şi de frumos a vorbit şi scris, printre alţii, ierom. Rafail Noica. Aceasta este ştiinţa care ne lipseşte, ştiinţa care ne înţelepţeşte şi ne pune în legătură cu Dumnezeu, izvor al oricărei ştiinţe.

      Există o minunată Rugăciune la revărsatul zorilor a arhim. Sofronie, ucenic al Sf. Cuv. Siluan Atonitul, (în volumul Rugăciunea, experienţa vieţii veşnice) în care se spune: Tu Doamne, căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie, cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu…..nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea e încă oarbă.”

      Este rugăciunea, plină de smerenie, a celui care ştie că există o altfel de ştiinţă pe care, dacă sufletul nu o are, este orb. Tot aşa, cei doi orbi care, venind la Mântuitorul i-au spus „miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David”, arătau prin aceasta că ştiau că este Domnul, dar nu îl vedeau. Şi spun că aveau o ştiinţă bună, deşi nu deplină, despre Domnul, spre deosebire de farisei care îl vedeau pe Hristos cu ochii trupeşti şi degeaba. Pentru că, după vindecarea celor doi orbi şi a mutului îndrăcit, fariseii au îndrăznit să spună că Hristos scoate demonii cu domnul demonilor, dovedindu-se orbi sufleteşte.

      Toţi suntem orbi până la un anumit moment al existenţei noastre când Domnul ne deschide ochii, dacă, asemenea celor doi nevăzători vindecaţi, credem că El poate face aceasta. Atunci când vom crede cu adevărat că poate, ne va fi nouă după credinţa noastră, aşa cum şi acelora le-a fost.

      De aceea să avem nădejde că viaţa ne poate fi inundată de lumina adevăratei ştiinţe, să cerem stăruitor Domnului să nu ne ia cât timp mintea ne este încă oarbă, ci să ne vindece, pentru ca fiecare dintre noi să-şi găsească şi să-şi împlinească menirea.

      Lumina aceasta aduce cu sine smerenie şi căinţă, dorinţa nestăvilită de a îndrepta toate strâmbătăţile făcute din neştiinţă, din orbire, (până mai deunăzi parând mari realizări). Lumina aduce cu sine dorinţa de a împărtăşi şi altora ceea ce ne-a făcut nouă Domnul, aşa cum şi cei doi orbi au făcut, deşi Hristos, în smerenia sa desăvârşită, le poruncise să nu spună nimănui nimic.

      De aceea să cerem să ne dea Domnul mai întâi adevărata Ştiinţă şi apoi pe toate celelalte.

Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (VII) - Civilizaţia liniei (III)

          Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.

          Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

• 
  

          Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

Civilizaţia liniei (3)

           Să ne întoarcem la textul Sfintei Scripturi pentru a observa principiul “liniei” în structura acestei cărţi revelate care defineşte spiritul Orientului creştin. Biblia este o povestire a vieţii Mântuitorului. Dacă vom urmări firul epic al Evangheliei vom observa “arabescurile” acestei naraţiuni, adică împletirea evenimentelor pământeşti cu litera sacră (tot aşa cum figurativul islamic înseamnă împletirea vieţii cu litera Coranului). Sfânta Scriptură are aspectul de “grammata” fiindcă episoadele ei reflectă în plan tainic Legea, precum icoana Mântuitorului conţine în substrat textul divin. Faptele petrecute în Biblie se desfăşoară meandric dar în cursivitatea lor sinuoasă urmează neabătut calea Eshatonului. Pentru a înţelege această cale nu putem frunzări Biblia citind-o dezordonat, ci trebuie să urmărim cu atenţie firul evenimentelor, adică să parcurgem odată cu Iisus traseul iniţiatic de la Alfa la Omega (Tot o “citire” este şi privirea icoanelor de pe iconostas. E o lectură în imagini a cărţii Sfinte, o naraţiune vizuală a Scripturii de la un cap la altul). Întâmplările prin care trece Fiul lui Dumnezeu sunt, am putea spune, ca nişte “propoziţii” într-o demonstraţie sacră, ele sunt literele Legii transfigurate în real. De aceea, faptele din viaţa Mântuitorului, chiar şi cele mai puţin relevante, au importanţă canonică, la fel ca liniile trase pe Chipul lui Iisus în icoană. Din acest punct de vedere, Ortodoxia înseamnă “orto-grafie”. Abaterea de la “linie”, de la regulă, înseamnă rătăcire, erezie. Linia, în Orient, are rol călăuzitor; de aceea Coranul spune: ţineţi tare de frânghia lui Dumnezeu şi nu vă împrăştiaţi. în limbaj patristic “linia” ar însemna traseul soteriologic; Sfinţii Părinţi vorbesc despre drumul mântuirii subţire ca firul.

          Rezumând, vom afirma că Orientul ortodox şi islamic are o viaţă spirituală întrepătrunsă cu Textul Sfânt şi este eminamente fundamentalist deoarece nu se abate de la canoanele tradiţiei, ale drumului anunţat profetic. La polul opus, Occidentul se dezvoltă pe baze liberale şi democratice (adică pe libertatea alegerii căilor). Dacă în Orient principiul “liniei” este ideologia unui singur drum prescris în litera Sfântului Pergament (transmis iniţiatic de la generaţie la generaţie), democraţia Occidentului înseamnă o anulare a acestui statut ezoteric al istoriei. Cu alte cuvinte, pentru occidentali, istoria se face “din mers” după principiul “încercare şi eroare”. Liberalismul îl vedem şi în imaginea democratică” a lui Iisus pictat în tablourile religioase după fantezia personală a fiecărui artist. Ignorând “orto-graphia” Chipului Sfânt, pictorii apuseni l-au zugrăvit pe Hristos fără conturul Literei ascunse în forme, rezultând astfel un tablou “analfabet” desprins de încărcătura tainei mistice, de gramatica ezoterică a Figurii dumnezeieşti. Catolicismul îşi trădează astfel indiferenţa faţă de Carte. De altfel, aşa cum afirmă Serghei Bulgakov, Evul Mediu catolic neglija citirea Bibliei neavând încredere în această citire. Protestantismul a încercat o revenire la litera Scripturii dar a fost o revenire golită de taina “graphein”-ului sau, cu alte cuvinte, străină de harul Sfântului Pergament. Protestantismul e o religie a “tiparului modern”, afirma Mircea Eliade, e un efect al revoluţiei Gutenberg, fiind paradoxal, cea mai brutală desprindere de Scriptură, de caligrafia ei iniţiatică.

          Încăpăţânarea milenară a creştinismului ortodox de a “caligrafia” Chipul lui Dumnezeu dezvăluie firea scripturală a Orientului unde icoana înseamnă “Grammata”, adică “imagine-text”. Figurativul se supune unui alfabet ascuns, icoana este o “pictură scrisă”, ea presupune o rafinată cultură sapienţială, pe care civilizaţia tiparului a distrus-o. Este priceperea de a “citi” formele, de a recunoaşte linia dumnezeiască din adâncul făpturii.

          Aceeaşi mentalitate “scripturală” am demonstrat că există şi în spiritul islamic. Tradiţia mahomedană însă punând accentul pe “scrisul pictat” este preponderent calofilă. Litera Coranului devine obiect de cult, ea e venerată şi invocată obsesiv în realitatea curentă. Dar totul este încărcat de estetism, de măiestrie ornamentală. Scrisul transformat în calofilie are şi rol de seducţie, de ispitire, acest lucru a contaminat şi stilul verbal, fraza arabă este plină de înflorituri. în Islam, vorba frumoasă este dezmierdătoare, folosită pentru a cuceri inimile. Iată textul unei invitaţii la o petrecere organizată de un calif pe la mijlocul secolului IX: În afară de făptura ta, avem de toate spre desfătarea noastră. Ochii narciselor s-au deschis, obrajii violetelor s-au aprins. Cădelniţele portocalilor şi lămâilor răspândesc miresmele, graiul alăutelor e plin de voioşie, cupele îşi dăruiesc parfumul. Stelele voioşilor prieteni sunt sus pe cer, iar văzduhul chihlimbariu se revarsă asupra noastră. Pe viaţa mea, când vei sosi şi tu vom fi în paradis, iar tu vei fi cu adevărat giuvaierul acestui şirag de mărgăritare (fragmentul este preluat din lucrarea lui Andre Clot “Civilizaţia arabă în vremea celor O MIE SI UNA DE NOPŢI”). Observăm aspectul savant calofil al expresiei, acel scris-pictat al Orientului islamic. Literatura duhovnicească a creştinului răsăritean a preschimbat calofilia orientală în frumuseţe filocalică, într-un limbaj pătruns de taine şi elevaţie sufletească. Oricum, logodna dintre calofilie şi filocalie trădează conivenţa dintre cele două religii răsăritene, alcătuind împreună un stil, aşa numita formulă orientală a existenţei. În interiorul acestui stil trebuie să desluşim cultul Literei. Cea dintâi literă a creştinilor este Alfa, iar a arabilor este Alef-ul. Există o tainică îngemănare între caligrafiile celor două semne grafice. Ele simbolizează civilizaţia “liniei”, şcoala rafinată a privirii ca lectură în palimpsest. Nu întâmplător Orientul este, cum se spune, o lume a contemplării, deoarece te ajută să vezi în transparenţa realităţii Scrierea pe care ochiul grăbit nu o percepe. Legea lui Dumnezeu scrisă filigranat în lucrările care ne înconjoară, e percepută doar printr-o măiestrie a privirii, ea trădează o aristocraţie a simţurilor, capacitatea de a vedea lumea ca Text, fiindcă aşa cum spune Sfânta Carte a arabilor: Pe munte, pe pergamentul întins şi pe marea umflată pedeapsa Domnului este hotărâtă.       (va urma)

Colaliția orientală (VI)

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

•  

Civilizaţia liniei (II)

Liniatura poate fi regăsită şi în sfera muzicii orientale. Există un anume “fir melodic” în muzica liturgică bizantină – psaltichia seamănă cu un arabesc sonor – a cărei inflexiune sugerează o scriere caligrafică făcută cu peniţa în eter. Acelaşi stil melodic, plin de apogiaturi (înflorituri sonore) îl întâlnim şi în cântecele arabe, unduirile graţioase de sunete au ceva din înaintarea lină a beduinilor în deşert. Diferenţa dintre cele două “liniaturi” constă în faptul că muzica liturgică a creştinilor e o comunicare cu transcendentul, e o ofrandă adusă lui Dumnezeu, în timp ce melodia islamică e învăluitoare, onctuoasă. Putem spune, în concluzie, că Orientul are virtuţi incantatorii dar şi ispititoare. Dacă muzicalitatea bizantină invocă Revelaţia, cântecul mahomedan are cel mai adesea o frumuseţe ademenitoare, senzuală. Arta caligrafiei sonore la ortodocşi este pusă în slujba credinţei, în timp ce la islamici ea este mai degrabă un însoţitor al plăcerii, dar al unei plăceri ritualice, consumată după canoanele Coranului.

Vorbeam în capitolul precedent de cele două vocaţii “olfactive” ale Orientului: mirosul de mir ca parfum al sfinţeniei şi trandafirul cel înmiresmat din seraiurile Bagdadului ca ispită erotică. Putem spune că aceeaşi diferenţă o întâlnim şi în domeniul muzicii. Melodia psaltică rodeşte din castitate, e o celebrare a lui Dumnezeu “cel veşnic adorat”, stăpân al lumilor cereşti, în timp ce sunetele mlădioase ale islamului conţin parfumul ademenitor al grădinilor “de pe pământ”, de aici şi spiritul lor epicureic.

Principiul “liniei” iniţiatice străbate şi creaţia literară a culturii răsăritene. Vom observa că scrierile orientale sunt în general povestiri, naraţiuni alcătuite pe baza unui “fir epic”. Orientalii sunt mari povestitori, literatura a evoluat aici sub semnul celor “O mie şi una de nopţi”, a istorisirilor neîntrerupte, pline de meandre, de înflorituri expresive. Stilul narativ este şi el un “arabesc”, literatura orientului e nesfârşită “caligrafie epică”. Povestirea urmează o linie şerpuită, întortocheată, e un traseu ezoteric bazat pe o învăţătură, un tâlc, pentru că urmărind firul vieţii cuiva înţelegi rosturile destinului, taina realităţiii care se ascunde în spatele evenimentelor întâmplătoare. Arta orientală a povestirii, cu aerul ei sapienţial, o întâlnim, de exemplu, în proza sadoveniană, unde istorisirile alcătuiesc o ţesătură magică. Naraţiunea literară pare un labirint în care ne putem rătăci, dacă pierdem firul poveştii. (Va urma)

Pietrele tari ale neamului

Ce lucru minunat este faptul că tocmai Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat, a propovăduit credința creștină pe meleagurile noastre. Gândindu-ne la episodul chemării apostolilor nu putem să nu observăm cu uimire faptul că dragostea frățească dintre primii „pescari de oameni”, Sf. Ap. Petru, care a vestit Evanghelia la Roma și Sf. Ap. Andrei care a vestit-o în Dacia, a răzbătut cumva, peste veacuri în ciuda unor evenimente istorice care păreau să o contrazică. Și nu avem cum să nu ne întrebăm dacă nu putem vedea lucrarea Providenței în faptul că, după aproape 2000 de ani, conducătorii Bisericilor noastre s-au întâlnit ca frați tocamai în mijlocul unui popor născut din daci și romani.

Așa apar Sf. Apostoli, cei chemați de  Hristos, precum pietrele tari pe care s-a zidit Biserica, cum o piatră tare a fost credința mărturisită de Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Mt. 16, 16-19). Tăria acestei mărturii este cea care a născut sfinți. Tăria acestei mărturii a modelat popoare.

În Patericul Românesc întâlnim o parte din Sfinții Români, pietre tari care stau la temelia Bisericii noastre și, îndrăznesc să o spun, la temelia neamului românesc. Pentru că în toate cumpenele prin care a trecut țara noastră în zbuciumata istorie pe care a avut-o, sfinții ei au vegheat și s-au rugat, de aici sau din cer. Fie că au suferit mucenicia pentru numele lui Hristos, cum au făcut martirii de la Niculițel, fie că au fost vrednici ierarhi care au mărturisit credința prin sinoade, fie că au fost cuvioși care ne-au lăsat modele de sfințenie sau scrieri duhovnicești, fie că au îndrumat domnitori, precum Daniil Sihastrul, toți sfinții noștrii și-au pus viața pentru Hristos și pentru noi. Și să nu credem că dacă răsfoind filele de pateric veți găsi mai ales nume de episcopii, cum a fost Tomisul, sau de mânăstiri din toate vremurile, Basarabi, Bistrița, Cozia, Argeș, Putna, Voroneț, Neamț și altele ca acestea, înseamnă că numai aici au fost sfinți. Sfinți au fost în tot locul, știuți sau neștiuți. Sfinți au fost și cei care au murit mucenicește din iubire de Dumnezeu și de țară, în toată lunga perioadă când pericolul extern amenința să ne pierdem atât credința cât și patria. Putem gândi uneori că oriunde pășim, călcăm pe moaște de sfinți, necunoscuți. De aceea spunem că este o mare cinste pentru noi că am avut domnitori sfinți, precum Sf Ştefan cel Mare și Sf. Constantin Brâncoveanu. Astăzi mai ales, avem nevoie de rugăciunile lor. Astăzi, în conjunctura politică și religioasă mondială, am avea mare nevoie de astfel de sfinți.

Sfinți au fost și printre țăranii simpli și curați care au îndurat de toate pentru nădejdea în Hristos, pentru că sfințenia, deși se află cel mai des în mânăstiri, nu se află numai acolo, ci oriunde creștinii adevărați pot spune precum Sf. Ap Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 10).

         Problema este să vrem să le urmăm exemplul. Sfinți sunt și azi printre noi, deși nu prea ne mai vine să credem așa ceva în lumea în care trăim. Da, sunt sfinți azi, ca și ieri, prin mânăstirile noastre, sau chiar lângă noi, smeriți și nebăgați în seamă, cu privirile ațintite spre lumea celaltă, trăind în perspectiva ei și părând idealiști, rupți de realitate sau chiar nebuni, după judecățile lumii acesteia. Dar poate că tocmai rugăciunile unui sfânt mai țin lumea în existență.

De aceea, la această sărbătoare minunată, să aducem cinstire și recunoștință sfinților români dintotdeauna și de pretutindeni și, pentru ei, să dăm slavă lui Dumnezeu.

Mihaela Ghiţiu