Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (III)

În al patrulea rând, conservatorii se lasă conduși de principiul prudenței. Burke este de aceeași părere cu Platon că, pentru omul de stat, prudența este șefă între virtuți. Fiecare măsură publică trebuie să fie judecată prin prisma probabilelor ei consecințe pe termen lung, și nu numai după trecătoarele avantaje sau popularitate. Conservatorii spun despre liberali și despre radicali că sunt imprudenți: pentru că se aruncă asupra obiectivelor lor fără să acorde atenție riscurilor unor noi abuzuri mai rele decât relele pe care speră să le înlăture. După cum a spus John Randolph of Roanoke, Providenţa divină se mişcă încet, dar diavolul se grăbeşte întotdeauna. Societatea umană fiind complexă, remediile nu pot să fie simple, dacă vrem ca ele să fie şi eficiente. Conservatorul declară că el acţionează numai după suficientă reflecţie, timp în care a cântărit cu grijă consecinţele. Reformele bruşte şi necugetate sunt la fel de periculoase ca tăieturile chirurgicale bruşte şi necugetate.

În al cincilea rând, conservatorii sunt atenţi la principiul varietăţii. Ei se simt legaţi de complexitatea proliferantă a instituţiilor sociale şi modurilor de viaţă stabilite cu mult timp în urmă, atât de deosebite de uniformitatea îngustă şi egalitarismul paralizant al sistemelor radicale. Pentru păstrarea unei diversităţi sănătoase în orice civilizaţie, trebuie să supravieţuiască ordine şi clase, diferenţe de condiţie materială şi multe alte feluri de inegalitate. Singurele forme adevărate de egalitate sunt egalitatea Judecăţii de Apoi şi egalitatea în faţa unui tribunal; toate celelalte încercări de nivelare trebuie să conducă, în cel mai bun caz, la stagnare socială. Societatea are nevoie de o conducere corectă şi capabilă; şi dacă diferenţele naturale şi instituţionale sunt distruse, curând un tiran sau o ceată de mizeri oligarhi vor crea noi forme de inegalitate.

În al şaselea rând, conservatorii sunt disciplinaţi de principiul lor de imperfecţiune. Natura umană suferă în mod iremediabil din cauza unor greşeli grave, conservatorii ştiu acest lucru. Omul fiind imperfect, niciodată nu va putea fi creată o ordine socială perfectă. Din cauza neliniştii omeneşti, omenirea s-ar revolta împoptriva oricărei dominări utopice şi ar izbucni din nou într-o nemulţumire violentă – sau altfel va muri de plictiseală. A urmări Utopia este tot una cu a sfârşi într-un dezastru, spun conservatorii: noi nu suntem făcuţi pentru lucruri perfecte. Tot ceea ce putem aştepta în mod rezonabil este o ordine suportabilă, o societate echitabilă şi liberă, în care vor continua să se ascundă unele rele, nedreptăţi şi suferinţe. Prin atenţia potrivită acordată reformelor prudente, noi putem păstra şi îmbunătăţi această ordine suportabilă. Dar dacă vechile instituţii şi garanţiile morale ale unei naţiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarchic din umanitate se dezlănţuie: “ceremonia inocenţei este stricată”. Ideologii care promit perfecţiunea omului şi a societăţii au transformat o mare parte a lumii secolului douăzeci într-un iad pământean.
 
În al şaptelea rând, conservatorii sunt convinşi că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată şi Leviatanul va deveni stăpân peste toate. Pe fundamentul proprietăţii private s-au construit mari civilizaţii. Cu cât este mai răspândită posesiunea proprietăţii private, cu atât mai stabil şi productiv este poporul. Conservatorii susţin că nivelarea economică nu înseamnă progres economic. A primi şi a cheltui nu sunt idealurile supreme ale existenţei umane; dar o bază economică solidă pentru persoană, pentru familie şi pentru popor este mult de dorit.

Sir Henry Maine, în a sa Comunităţile săteşti, pune cu tărie cazul proprietăţii private ca deosebită de proprietatea colectivă: “Nimeni nu are libertatea de a ataca mai multe prorietăţi şi în acelaşi timnp să afirme că pune preţ pe civilizaţie. Istoriile celor două nu pot să fie desfăcute una de cealaltă.” Pentru că instituţia mai multor proprietăţi – adică, proprietatea privată – a fost un instrument puternic în a-i învăţa pe bărbaţi şi pe femei responsabilitatea, în a le furniza motive de integritate, de a susţine cultura generală, de a ridica omenirea deasupra nivelului unei simple corvoade, de a asigura tihna de a gândi şi libertatea de a acţiona. De a fi în stare să te bucuri de fructele muncii tale; de a fi capabil să vezi munca ta făcută permanent; pentru a putea să-ţi laşi moştenire proprietatea uzrmaşilor tăi; de a fi capabil de ridicare de la starea chinuitoarei sărăcii la siguranţa împlinirii de durată; de a avea ceva care este cu adevărat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaşte că posesia proprietăţii îi stabileşte posesorului anumite îndatoriri; el acceptă aceste obligaţii morale şi juridice cu seninătate.  Va urma.

Traducere: Paul Ghiţiu

Imagini de la Valea Plopului

În pagina de POZOGRAFII găsiți mai multe și mai mari imagini de la Valea Plopului de acum un an.  

Tot ceea ce se vede în aceste imagini  a fost construit din ajutoare, de către Părintele Tănase împreună cu voluntari și cu beneficiarii mai mari ai acestui sat al omeniei, care a ajuns la 400 de suflete. În postarea anterioară, de la Fundația Arsenie Boca, găsiți o listă cu cele necesare pentru cei de acolo.

Pentru a le mări și mai mult dați click pe poză.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (6) - Important, se merge la Valea Plopului la Părintele Tănase cu ajutoare

Dragi prieteni ai fundaţiei,

 

Cu bucurie vă anunţăm că pe data de 19.03.2011 mergem la copiii din Valea Plopului - Valea Screzii! Cu puţin timp în urmă am cerut de la doamna administrator din Valea Screzii şi de la Părintele Tănase o listă cu necesităţi. Astfel, găsiţi lista mai jos:

1. Lapte praf ( Nan 1, 2,3), pampers pentru copii nr. 4
2. Şerveţele umede (tot pentru copii)
3. Pahare de unică folosinţă şi serveţele de masă
4. Soluţii de curăţenie pentru parchet şi gresie + înălbitor pentru rufe
5. Spirt medicinal, soluţii dezinfectate (rivanol, betadina, apă oxigenată)
6. Comprese sterile, plasturi, feşe, nurofen sirop pentru copii şi adulţi – pentru raceală şi gripă, medicamente pentru dureri de gât ( faringosept, strepsils etc.)
7. Conserve de mazăre, fasole verde, ciuperci, zacuscă, bullion, soia (granule), şniţele din soia, margarină, biscuţi de post, napolitane de post, halva, peşte
8. 15 feţe de masă (dimensiuni: 1,80 m cu 2,20 m).

 

La toate acestea se adaugă şi bani pentru materiale de construcţii sau chiar materiale! Venim cu rugămintea ca şi de data acesta să ne ajutaţi să strângem cele necesare! Mulţumim pentru toate eforturile de până acum! În ceea ce priveşte plecarea, ca de obicei, ne-am propus să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 17 martie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am îmbogăţit oferta de cărţi! Găsiţi pe site-ul fundaţiei toate detaliile despre noile titluri gen: Filocalia pentru copii şi tineri ( vol. I), Sfânta Elisabeta - Mare ducesă a Rusiei. Viaţa şi Pătimirea, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă – Părintele Proclu Nicău etc.! Click aici pentru a vizualiza pagina site-ului!

 

Mulţumim! Bucurie!

 

O soră a vieţii

 

„Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două.

Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte. Întâmplările următoare ne pot pune pe cale:

Povestea cineva zicând: „Se făcea că eram un om sărac, cu nevastă şi copii şi n-aveam nicio avere. Lumea se-nrăise şi nimeni nu mă ajuta; drept aceea, m-am gândit să mă fac şi eu la fel şi să merg să fur. Deci într-o noapte am plecat să fac isprava ce o plănuisem. Dar, nefiind un priceput în meserie, mi s-a întâmplat să fiu prins de paznici care m-au legat şi m-au băgat în temniţă. După mai multă vreme m-au chemat la judecată pentru tâlhărie. M-au judecat şi m-au osândit la moarte. Drept aceea, ducându-mă afară din cetate, legat fedeleş cu mâinile la spate, ne-am oprit într-o pădure, unde aveau să mă spânzure de-o cracă. Când îmi strânseră ştreangul de grumaz, tresării de spaimă şi mă trezii din vis. Eram leoarcă de sudoare, dar izbăvit de ştreang.

Ce se întâmplase? Dormisem pe spate şi din tavan, drept de deasupra mea, se dezlipise o bucată de tencuială care-mi căzuse tocmai pe grumaz şi care mă trezise.

Aşadar, eu trăisem o istorie întreagă care cuprindea atâtea lucruri răsfirate pe aşa de multe zile adunate într-o clipă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Cum a descoperit Cetăţeanul Vasileanu dracul naţionalist în Biserica Ortodoxă Română

       Ori pentru că nu-l băga nimeni în seamă şi atunci s-a gândit să atace piaţa cu un subiect care are potenţial de scandal, ori pentru că cineva, "o voce", i-a şoptit o comandă scurtă, ori pentru că amândouă, dl. Vasileanu are treabă de la un timp cu Biserica Ortodoxă Română.
       După ce într-un articol recent avea mai multe griji - poate prea multe pentru un singur articol - cum că i-au scăzut procentele de încredere din partea populaţiei pentru că e dreaptă dar e strâmbă, că e coruptă, că nu ştie să comunice, că nu prea e democrată - după cum spuneam, cam multe şi amestecate diluând astfel efectul - cetăţeanul respectiv revine cu o nouă grijă: 

        "De ce persista delirul pseudo-nationalist in discursurile unor lideri de opinie ai BOR, cunoscuti teologi sau preoti, mari duhovnici, ba chiar unii ierarhi care parca vor sa-l concureze pe tribunul de Butimanu? Cum poate fi atenuat si imbunat acest discurs? Cu alte cuvinte, cata audienta au astazi pozitionarile nationaliste firesti, decente, adecvate inteligent noilor realitati europene si euro-atlantice, dar care nu aluneca in capcanele ideologice, in extremisme defuncte?"

       Neamintindu-mi de nicio astfel de atitudine, ba chiar fiind uşor dezamăgit de un uşor prea la modă internaţionalism al Bisericii noastre, am accesat materialul cu pricina pentru a vedea despre cine e vorba; care sunt duşmanii  noilor realităţi europene şi euro-atlantice, cine sunt imitatorii cruciaţi ai nebunului de la Butimanu. Şi iată cine erau zmei şi căpcăunii:

       La intrebarile de mai sus exista o multitudine de raspunsuri. Era previzibil, de pilda, ca un fost membru al miscarii legionare, precum Pr. Justin Parvu, sa-si promoveze ideologia pana la capat, caci vorbim de un batran de 92 de ani care a suferit indelung pentru convingerile sale. Este insa de neinteles de ce si cum a reusit parintele sa devina astazi un centru de greutate al extremismului crestin ortodox romanesc,manifestat in felurite variante: de la refuzul pasapoartelor biometrice ￢ mai nou, al cardurilor de sanatate, pana la refuzul vaccinurilor, al autoritatii Bisericii si a statului, in ultima instanta.

       Ei erau numai unul, părintele Iustin Pârvu, căci pe nimeni altul nu mai numeşte cetăţeanul Vasileanu într-un material destul de lung, de altfel. Asta ar fi unu.
Doi: Unde se ascunde pseudonaţioalismul de tip Butimanu în refuzul paşapoartelor, al cardurilor de sănătate, al vaccinurilor etc. Fantezie, fantezie, da' să ştim şi noi.
Trei: Unde se ascund elementele ideologiei legionare pe care, pretinde comunardul Vasileanu, bătrânul călugăr o promovează până la capăt, în aceleaşi refuzuri? Căci cu altceva revoluţionarul Vasileanu nu mai vine.
       Dar cine citeşte titlul articolului şi extrasul din şapoul acestuia în care este reluat chiar primul text citat mai sus, înţelege foarte clar că BOR colcăie la toate nivelele de legionari, tribuni, nebuni, extremişti şi, de ce nu, terorişti. Şi pentru ca construcţia imaginară să ţină avem şi un "ce" concret: părintele Pârvu, pe care o întâmplare meşteşugit pusă la cale, probabil, l-a aruncat sub satârul necruţător al internaţionalilor, corecţilor, activiştilor etc (Aşa cum în primul material era amintit Teodosie de la Constanţa; câte o tentă de concret care să facă tot virtualul adevărat).
       Şi pentru că toate astea trebuia să servească unui scop mai perfid iată şi concluzia pe care filosoful post-marxist ne-o serveşte din chiar primul rând al articolului său:

Intoxicati cu delirul pseudo-nationalist, este greu sa mai gandesti astazi Biserica drept vector de securitate.(!!!)
  
        Cum autorul articolului nu e venit nici din munţii din Papua Noua Guinee, nu e nici prost, nici incult, în oricare din variantele de la început, şi în chiar logica textului său, am putea trage şi noi concluzia, pornind numai de la acest unic articol, că: dacă nu ar fi un "îndrăcit" ar fi mai mult ca sigur un "oportunist ticălos". Ar fi corect?

Cu Părintele Teofil Părăian despre Canonul cel Mare

- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.

Mai multe în pagina Ortodoxie.

POSTUL CEL MARE - TRIODUL

Postul Mare are propria sa carte liturgică - Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfâr-şind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după dispariţia practică a instituţiei catehumenatului, adică botezul adulţilor şi necesitatea pregătirii pentru acesta. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului, ci asupra Pocăinţei. Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi  înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea  unică a acestei  imnografii a Postului. Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale  - o dezvoltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce Postul  la o „obligaţie" juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de  redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului .

Este semnificativ, de exemplu, cât de adesea aceste cântări avertizează tocmai împotriva unei înţelegeri „formale" şi, deci, făţarnice a postirii. Încă devreme, din Miercurea lăsatului sec de brânză, auzim:

„De bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce S-a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine."

 Mai mult în pagina Ortodoxie.

Jurnal sentimental - Of, cât de proastă e Opoziţia!

Ceea ce nu înseamnă că Puterea e deşteaptă: Dar când eşti în opoziţie, adesea, nu ai nimic altceva a face decât să stai cu gura deschisă sub păr ca să-ţi "cadă para mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă".
Ce vreau adică să zic: că în furia ei neghioabă contra lui Băsescu şi în graba ei protească de a taxa orice zice acesta direct sau prin oamenii lui, refuză nenumărate prilejuri de a prelua iniţiativa şi de a pune într-o situaţie extrem de neplăcută Puterea. Mai mult chiar, îşi închide drumurile către aceste subiecte, pentru atunci când va ajunge - că probabil va ajunge cândva - la guvernare.
Păi cum să mai vii tu să lupţi cu corupţia când sari fără minte în sus la orice idee, iniţiativă, ordonanţă, lege etc. care are aerul timid că vrea să-i taie corupţiei unghiile? Sau cum să mai faci tu eficientă adminsitraţia, dacă te faci pavăză trântorilor din ministrere, agenţii, direcţii, consilii de tot soiul, primării etc? Sau cum să modernizezi piaţa muncii când tu zici că noul cod al muncii e genocid şi chiar unul dintre nababii tăi - Patriciu - zice că e un cod al muncii, nu perfect, dar necesar.
Uite, mă gândeam la chestia asta cu confiscarea averilor interlopilor, evazioniştilor, contrabandiştilor, funcţionarilor dovediţi corupţi. Zice Băsescu ceva acolo, da cine poate să creadă că PDL-ul are vreun chef să ia pisica asta de coadă? Şi atunci, cum nu ar veni USL-ul pe un cal alb să preseze în această direcţie. Să ţipe sus şi tare pe toate canalele că trebuie tăiate capetele hidrei. Că Puterea nu vrea să o facă pentru că oamenii ei se tem să nu fie confiscaţi la averi sau ca cotizanţii lor să nu fie confiscaţi la averi. Cine şi-ar mai aminti că într-o zi confuză de iarnă în primăvară Băpsescu a spus că el este pentru? Nimeni. Nici chiar el.
Da' Opoziţia nu şi nu.
Of, că tare e proastă!

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (II)

       Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.      
În primul rând conservatorii cred că există o ordine morală de durată. Ordinea este făcută pentru om, şi omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, şi adevărurile morale sunt permanente.
Acest cuvânt ordine semnifică armonia. Există două feluri sau două tipuri de ordine: ordinea interioară a sufletului, şi ordinea exteriuoară a poporului. În urmă cu douăzeci şi cinci de secole, Platon a expus această doctrină, dar chiar şi celor educaţi din zilele noastre le vine greu să o înţeleagă. Problema ordinii a fost principala preocupare a conservatorilor chiar din momentul în care conservator a devenit un termen al politicii.
Lumea secolului nostru douăzeci a trecut prin experienţa hidoaselor consecinţe ale prăbuşirii încrederii într-o ordine morală. Asemănător atrocităţilor şi dezastrelor din Grecia secolului cinci înainte de Hristos, ruinele marilor naţiuni din secolul nostru ne arată groapa în care au căzut societăţile care au confundat egoismul isteţ, sau comenzile sociale ingenioase, cu alternative atrăgătoare la învechita ordine morală.
Intelectualii liberali au spus despre conservatori că aceştia cred că toate problemele sociale, sunt în fond chestiuni de moralitate particulară. Înţeleasă aşa cum se cuvine, această afirmaţie este cu totul adevărată. O societate în care bărbaţii şi femeile sunt conduşi de credinţa într-o ordine morală stabilă, de un adânc simţ al binelui şi răului, de convingerile personale despre dreptate şi onoare va fi o societate bună - indiferent de maşinăria polirică pe care o va utiliza; în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile  sunt, din punct de vedere moral, în voia valurilor, necunoscători ai normelor şi concentraţi mai ales asupra unor satisfacţii ale poftelor, va fi o societate rea - indiferent de câţi oameni votează şi indiferent de cât de liberală poate să fie constituţia ei oficială.

În al doliea rând, conservatorul rămâne credincios tradiţiei, convenţiei şi continuităţii. Este un vechi obicei care permite oamenilor să trăiască împreună în pace; distrugătorii de tradiţie demolează mai mult decât ştiu sau decât doresc. Datorită convenţiei - un cuvânt de care s-a abuzat mult în ultima vreme - noi am reuşit să evităm interminabilele dispute despre drepturi şi datorii: legea la bază este o colecţie de convenţii. Continuitatea este mijlocul prin care se leagă o generaţie de alta; înseamnă la fel de mult pentru societate cât şi pentru persoană; fără ea viaţa ar fi fără sens. Dacă revoluţiile de succes au ras vechile tradiţii, vechile convenţii luate în zeflemea şi au spart continuitatea instituţiilor sociale - de ce, în prezent ele descoperă necesitatea de a stabili tradiţii şi convenţii noi şi o nouă continuitate; dar acest proces este dureros şi încet; iar noua ordine socială care eventual răsare poate să fie cu mult inferioară vechii ordini pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor de a construi Paradisul pământesc.

În al treilea rând, conservatorii cred în ceea ce poate să fie numit principiul legii nescrise. Conservatorii simt că oamenii moderni sunt pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi, capabili să vadă mai departe decât strămoşii lor numai datorită staturii impozante a celor care ne-au precedat în timp. De aceea, conservatorii pun extrem de des accentul pe importanţa legii nescrise - adică, a lucrurilor stabilite  a urmare a unei utilizări imemoriale, astfel încât mintea omului să nu alerge în sens contrar. Există drepturi a căror ratificare de bază este vechimea lor - adesea, inclusiv drepturi la proprietate.  În mod similar,  moravurile noastre sunt în mare parte bazate pe cutumă. Conservatorii argumentează că este puţin probabil ca noi, cei moderni, să mai facem descoperiri de seamă în ceea ce priveşte morala sau politica sau gustul. Este periculos să cântăreşti orice  apariţie trecătoare pe baza judecăţii particulare şi a raţiunii particulare. Individul este nesăbuit dar specia este înţeleaptă, a spus Burke. În politică am face bine să ne servim de precedent şi precepte şi chiar de prejudecată, pentru că misterioasa întrupare a rasei umane a dobândit o înţelepciune necrisă cu mult mai mai mare decât judecata particulară măruntă a oricăruia dintre oameni. (Va urma)

Traducere: Paul Ghiţiu  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.

Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol meni să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.

Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.

Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.

Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştim mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştim, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?

Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.

Nu, după cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.

            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.

           

A condamnat comunismul.

Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.

Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.

A pornit bulgărele anticorupţiei.

Nici un altul nu ar fi făcut-o.

A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu?

A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.

Nicun altul nu ar fi făcut-o.

Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă

A vorbit clar şi răspicat către Rusia.

A sprijinit Basarabia.

Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  

Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de polticieni din tată-n fiu în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown.. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil precară posibil completată timid în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filozofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.

Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie mai ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.

Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?

De ce nu?

Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare

   Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.    

      Nefiind nici religie, nici ideologie, mulţimea de opinii numită conservatorism nu are nicio Biblie, niciun Capitalul pentru a furniza dogme. În măsura în care este posibil să se determine ce cred conservatorii, principiile de bază ale convingerilor conservatoare provin din ceea ce scriitorii conservatori importanţi şi persoane publice au mărturisit deschis pe durata ultimelor două secole. După câteva comentarii introductive asupra acestei teme generale, voi continua cu prezentarea a zece astfel de principii conservatoare.

       Poate că ar fi nimerit ca, de cele mai multe ori, acest cuvânt "conservator" să-l folosim mai cu seamă ca adjectiv. Pentru că nu există un Model Conservator, iar conservatorismul este negarea însăşi a ideologiei: este o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii  sociale civile.  

       Comportamentul pe care îl numim conservatorism este susţinut mai curând de un corpus de sentimente decât de un sistem de dogme ideologice. Este aproape un adevăr faptul că un conservator poate să fie definit drept o persoană care se consideră pe sine în felul acesta. Mişcarea conservatoare sau această colecţie de opinii poate să găzduiască o mare diversitate de puncte de vedere asupra multor subiecte, neexistând nici un Test Act (1), nici 39 de articole ale vreunui crez conservator.

       În esenţă, persoana conservatoare este pur şi simplu oricine care găseşte că lucrurile  stabile sunt mai plăcute decât haosul şi noaptea primordială. (Deşi conservatorii ştiu, de la Burke, că "schimbarea sănătoasă este mijlocul supravieţuirii noastre".) Continuitatea experienţei istorice a unui popor, spun conservatorii, oferă politicii un ghid mult mai bun decât conceptele abstracte ale filozofilor de cafenea. Pe de altă parte, bineînţeles că credinţa conservatoare înseamnă mai mult decât această atitudine generală.

       Nu este posibil să se întocmească un catalog ordonat al convingerilor conservatoare; cu toate acestea, vă ofer, pe scurt, zece principii generale; cred că se poate spune cu siguranţă că cei mai mulţi dintre conservatori vor subscrie la cele mai multe dintre aceste reguli de conduită. În diversele ediţii ale cărţii mele Gândirea conservatoare (The Conservative Mind) am enumerat anumite canoane ale gândirii conservatoare - lista lor fiind diferită de la ediţie la ediţie; în cadrul antologiei mele Carte conservatoare de buzunar (The Portable Conservative Reader) dau unele variaţiuni pe această temă. În cele de mai jos vă voi prezenta un rezumat al asumărilor conservatoare diferit oarecum de canoanele pe care le-am prezentat în cele două cărţi ale mele. Pe scurt, varietatea de moduri în care vederile conservatoare îşi pot găsi expresia este ea însăşi dovada faptului că conservatorismul nu este fixat ideologic. Lucrurile pe care anumite principii conservatoare pun accentul într-o perioadă dată vor diferi funcţie de circumstanţele şi necesităţile epocii rerspective. Cele zece articole de credinţă care urmează reflectă accentele pe care le pun conservatorii din America acestui moment.  (Va urma)



(1) Test Acts au fost o serie de legi penale din Anglia care serveau ca un test religios pentru funcţiile publice şi impuneau diverse interdicţii civile între romano-catolici şi nonconformiştii protestanţi.

Traducere: Paul Ghiţiu