Jurnal sentimental - Despre Sorin Blejnar, numai de bine

Sau: bine şi-aşa, bine şi-aşa.
Cele câteva rânduri care urmează nu au o legătură directă cu omul Blejnar, pe care nu îl cunosc, despre care nu ştiu decât că a fost propus de la Arad (aici deja mi-au alunecat două degete de pe tastatură) şi că unii vameşi şi poliţişti de frontieră îl desemnează ca şef de reţea (evident, dacă e adevărat, în locul anteriorului şef de reţea).
Nu, este vorba numai despre şeful ANAF.

E bine dacă, vinovat fiind, se ajunge la el şi porneşte mecanismul justiţiei.
Ar fi pentru prima dată, în România, când o caracatiţă este hăcuită de jos şi până sus.
Ar fi un caz de studiu atât pentru ceilalţi infractori din sectorul bugetar dar şi pentru alte echipe de anchetatori.
Ar fi o luminiţă a speranţei că se va face mai mult.
Ar fi o motivare pentru mulţi de a acţiona contra curentului general al abuzului, hoţiei, corupţiei.

E bine dacă, în sfârşit, un şef este un om cinstit şi determinat să termine cu mafia din sistem. E bine dacă nu e vinovat; ca om, ca aproape al meu, nu-i doresc să fie vinovat, nu-i doresc să fie putred, ci sănătos.

P.S. Sau n-ar trebui să-i doresc. Dar iată ce au făcut din noi aceşti monştri ai necinstei, dispreţului, ticăloşiei: îmi reprim cu greu nişte gânduri care-mi spun că nu putea fi acolo fără să facă lucruri necurate, mi-e greu să redevin raţional şi uman în faţa satisfacţiilor pe care le-aş avea dacă şeful ANAF....

Jurnal sentimental - Despre dragoste şi politică

Reiau, sub acest titlu, un text pe care l-am publicat în urmă cu opt ani în Ziua Opiniei dar care a rămas, din păcate, la fel de actual.

Dragoste şi politică

Iată două cuvinte care par a nu putea să stea unul lîngă celălalt decât în texturi marginale precum, de exemplu, amestecul dintre amor (ca soi de prostituţie) şi politică (alt soi). A le alătura, sau a-l implica pe unul (atât de pur) în celălalt (atât de impur) poate părea astăzi ori o blasfemie ori o absurditate pentru că e greu să-ţi mai închipui că activitatea politicienilor ar fi purtată şi de iubire, nu numai de interese. Nimic nu pare a mai schimba ordinea existentă. Totuşi, dacă i-am afla sursele, poate că ar mai fi o speranţă.

Iubirea de stăpânire

În timpul Postului Mare, se citeşte de câte două ori, de luni până vineri, o scurtă rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veacul vecilor. Amin.

După ce ne-o aminteşte, Alexander Schmemann, în cartea sa „Postul cel Mare”, ne-o şi lămureşte: duhul trândăviei este abandonarea noastră în voia poftelor, a materiei, din lene, din renunţare, din negativism, pesimism şi cinism, neputinţa de a crede că e posibilă, necesară şi folositoare schimbarea.

Din cauza acesteia omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte pentru a-şi acoperi deznădejdea născută de prezenţa celor dintâi.

Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un fel de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Formele de manifestare sunt multe, de la indiferenţă, dispreţ, lipsă de consideraţie şi de responsabilitate, până la pornirea de a te folosi de toţi ceilalţi, de a-i domina şi a-i comanda.

Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea sau revalorizarea negativă a cuvântului care are darul de a construi, de a spune adevărul, de a inspira şi mântui dar şi de a dărâma, de a minţi, de a otrăvi sau de a ucide, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad.

Iată deci cum prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul este un perfect tablou interior al majorităţii covârşitoare a politicienilor care pe toate cele de mai sus le au şi le dau ca “model” celorlalţi, îmbolnăvind şi smintind şi mai multă lume. Căci nu se consideră ei buricul pământului, nu consideră ei că li se cuvine şi datorează totul, nu vor ei să fie satrapi şi nababi; nu cred ei că ideile lor sunt geniale, că nevoile şi dorinţele lor sunt îndreptăţite şi vitale, deci lege pentru ceilalţi, că judecăţile lor sunt „solomonice”? Sau nu sunt ei lipsiţi de interes pentru cei din jurul lor în măsura în care aceştia nu le folosesc, nu îi tratează ca pe nişte mijloace ale binelui personal, slugi şi robi? Şi nu dau ei dovadă de o capacitate ieşită din comun de a spune orice numai pentru a-şi acoperi golul, de a minţi pentru a-şi acoperi tâlhăriile, crimele şi hoţiile, de a arunca cu otravă şi de a dărâma ceea ce alţii încearcă să construiască, de a ucide speranţa, pornirile bune, transformând totul în pustiu? Şi nu tot ei sunt gata să se milogească, să se gudure, să se vândă, să se umilească pentru a fi mai sus şi a avea mai mult?

Iată cum această rugăciune devine grilă de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Citind prin ea realitatea aflăm că individualismul, ca şi colectivismul comunist, nu este altceva decât tot o manifestare, doar că mai rafinată, ameţitor parfumată, a aceleiaşi iubiri de stăpânire.

Să nu ne repezim însă să-i judecăm pe cei care ocupă temporar aceste posturi fără a lua aminte la noi ceilalţi: milioane alţii ar vrea să le ia locul din aceleaşi motive; multora le-a plăcut comunismul şi îl regretă, alţii au auzit poveştile poleite ale primilor şi şi-l doresc, şi mai ales câţi nu visează să îngrămădească în ograda proprie toată avuţia, toate onorurile şi toate plăcerile acestei lumi? Politica este bolnavă pentru că noi toţi suntem bolnavi şi aşa cum îmi exprimam temerea, fără ajutorul lui Dumnezeu, secolul religios în care am intrat, noul Ev Mediu, deja riscă să fie unul al tenebrelor, al spiritualităţii satanice, aducătoare de neant. Adică de NIMIC. Ca stăpân al lumii, economicul, adică banul, este un zeu care se adresează materiei. Omul pare a fi condamnat a rămâne sub vremi.

Ieşirea de sub vremi

Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde patru medicamente şi o indicaţie de administrare. Acestea sunt: curăţia, adică plinătatea, dreapta socotinţă obţinute prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori, smerenia, adică aşezarea în această scară de valori, răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită, şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, cu tot ceea ce ne stă în putinţă.       

Dragostea, ca Eros, ca expresie a pasiunii şi a poftelor, este boală, simptom al căderii şi distrugerii omului. Cheia ieşirii de sub vremi, a evadării din universul concentraţionar al individualismului dizolvant o reprezintă inversul erosului: dragostea pentru celălalt, Agapè, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. 
Sfatul de administrare (avertismentul) este la fel de important ca tot restul, pentru că el ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi. …dăruieşte-mi ca-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.

Un ghid pentru pocăinţă

Începând cu 28 februarie, ortodocşii intră în "Săptamâna Albă sau a brânzei". În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte.

Miercuri, 2 martie, se rosteşte pentru prima dată în perioada Triodului, rugăciunea Sf. Efrem Sirul, rugăciune care încetează în miercurea din Săptămâna Mare. După cum ne-o tâlcuieşte Alexander Schmemann, ea se constituie într-o adevărată călăuză către pocăinţă. Să o urmăm. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Sorin Ovidiu, dizidentul din Realitatea lui Vântu

        După ce ne-a adormit seară de seară cu faimosul refren: Dormi! FNI veghează pentru tine! (FNI veghea ca ceata haiducilor lui SOV să ne ia banii) Vântu s-a trezit acum că nu mai vrea nici şoapte. Cică, noi vorbim în şoapte şi numai el vorbeşte în gura mare. Zice că suntem terorizaţi, urmăriţi, ascultaţi şi tăcem ca nişte pui de găină înfricoşaţi de umbra uliului de deasupra şi numai el este curajos. E aşa de curajos încât ori e bolnav, ori e bolnav. Luptător pentru dreptate, a ţinut, alături de alţi vremelnici puternici ai zilei, să confişte dreptatea numai pentru el (ei). Oricum ar fi, orice ar face, ei au întotdeauna dreptate. Iar când greşesc, greşesc de buni şi omenoşi ce sunt. Dar, deşi ar trebui să aibă tot interesul să ne convingă prin proces că nu sunt vinovaţi, ei nici nu vor să audă de aşa ceva. Tactica lor, tactica lui e alta.
        După ce a uns osiile şi roţile partidelor şi buzunarele de servitori ale unor politicieni, guvernanţi, judecători, procurori,  cu seul depunerilor de la FNI, FNA, Banca de Scont, azi SOV se prezintă ca un etalon al moralităţii. Strigă ca să-l audă judecătorii, procurorii, şi românii spălaţi pe creier care se uită la emisiunile Realităţii şi Antenelor. Strigă mimând indignarea sinceră, disperarea, furia celui nevinovat, a angelicului care este târât în noroi.
         Dubios fără limite, Vântu ni se arată ca un luptător pentru cinste, dreptate, adevăr fără limite. Şi culmea este, că unii îl şi cred; pe de-a-ntregul, nu în legătură cu una sau cu alta.

Jurnal sentimental - UDMR un alt fel de PSD, PNL sau PDL

        Un alt fel, adică cu alt nume şi cu membri şi votanţi cu alt fel de nume: maghiare. S-a scris mult în timp despre ţinuta şi prestaţiile aparte (de mai bună calitate) ale politicienilor şi funcţionarilor maghiari din România. Parţial adevărat - mai ales la formă - mai mult o iluzie - când e vorba de cconţinut. Mai relaxaţi, reţinuţi, atenţi la ceea ce spun. Mai disciplinaţi. Dar în final câţiva dulăi în frunte şi o haită ascultătoare după ei.
        Congresul de la Oradea marchează nu trecerea la o nouă etapă din viaţa acestui compromis în afara legii - şi uniune etnică, cu fondurile aferente, şi partid politic cubfoncdurile afeente. Şi cu alte avantaje de la una şi de la cealaltă formulă, ci 21 de ani de profit personal pentru lideri centrali şi locali ai acestei struţo-cămile, după modelul, dezavuat de ei atunci când e vorba de originile şi obiceiurile etnice, al balcanicelor partide româneşti. Sau, mai general, al partidelor postcomuniste din zonă.
O anomalie politică, UDMR-ul a reuşit să treacă aceşti ani - şi chiar în linişte - datorită hoţiei, lipsei de responsabilitate şi prostiei partidelor zise, doctrinare, care pe de o parte au oferit etnicilor maghiari motiuve pentru a continua să o voteze, pe de altă parte, pentru că nu au ştiu să rezolve ecuaţia precedentă, au ajunsca din 1996 încoace să aibă nevoie în mod constant de ajutorul parlamentar contra participare în administraţia centrală şi locală, a UDMR-ului.

Creştinism şi satanism (II)

Apocalipsa după Ioan?

De fapt această întoarcere către spiritual are loc de mai demult însă a fost mascată de schimbările din lumea materială. Occidentul s-a de-creştinat, masiv în ultimii două sute de ani, şi mai ales în ultimii cincizeci, dar nu s-a despiritualizat. El s-a întors către religii şi practici orientale, a rostogolit la nesfârşit ghemul schismatic, aruncat pe jos de catolicism, sub forma cultelor neo-protestante şi a sectelor zise creştine, dar care nu mai au, în esenţă, nimic comun cu creştinismul, a întronat parareligii şi religii noi: cultul omului, al banului, comunismul, consumerismul sau hedonismul sunt toate religii de semn negativ. Însuşi laicismul a ajuns o religie, mai intolerantă decât oricare alta din moment ce se impune prin lege ca unicul adevărat şi corect. (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)

Jurnal sentimental - De ce n-au salvat încă românii Europa

Pentru că:
"Am avut de-a lungul timpul foarte multi clienti care contractau credit "sa-si puna gresie", "sa-si puna centrala", adica romanii s-au si imprumutat daca nu au avut bani "ca sa-si faca conditii". Sigur, satele noastre nu arata ca in Belgia sau in Franta, dar nici Romania nu este Franta sau Belgia. N-am avut imperiu colonial in...Congo si deocamdata noi suntem pentru ei o cvasi posesiune coloniala. N-avem retea de apa? Pai n-avem ca le-am vandut lor compania de apa. N-avem bani sa cumparam in cantitati europene?
Pai n-avem ca suntem angajati la companiile lor in tara noastra. Nu cumparam medicamente cu sacul? Pai nu cumparam pentru ca fabricile noastre au fost cumparate de ei si inchise, iar acum statul importa medicamente de la gigantii lor farmaceutici la preturi astronomice. Consumam putina benzina? Pai cum sa nu, doar ne vand austriecii benzina noastra. Ni se propune ca sa ne vindem noua insine gazul la un pret mai mare, aliniat european."

Mai multe despre necuminţenia şi lipsa de civilizaţie a românilor în textul Ipocrizie europeană - varianta statistică de pe blogul asybaris.blogspot.com

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (5)

Dragi prieteni şi membri,

 

Mulţumim pentru prezenţa de marţi la lansarea filmului Demascarea de la Librăria Sophia. Dacă aveţi prieteni în Cluj vă rugăm să-i invitaţi luni, 28 februarie, ora 17.30, la Biblioteca Centrală Universitară (Str. Clinicilor nr. 2) pentru lansarea întregului proiect în care este inclus şi filmul sus numit.

 

După cum am anunţat dăţile trecute, pe adresa fundaţiei vin foarte multe mesaje de la oameni bolnavi care ne solicită ajutorul. Pentru că material posibilităţile noastre sunt limitate ne-am gândit că îi putem ajuta cu rugăciune. Astfel că, ne-am bucura dacă i-aţi pomeni. În fiecare lună vom încerca să vă trimitem un tabel cu numele dumnealor.

 

1. Interviu cu autorii filmului Demascarea;
2. Ispita în rugăciune;
3. Părintele Rafail Noica – Întrupare, Filocalie şi premisă eshatologică.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu


Tabelul cu persoanele pentru care să ne rugăm se află în pagina Rugăciune de toată trebuinţa.

Creștinism și satanism

Evul Mediu în sens invers

La începutul secolului trecut, mai mulţi gânditori au anunţat o schimbare profundă a lumii: „un nou Ev Mediu” i-a spus Nicolai Berdiaev, „restauraţia oridinii va fi integral creştină sau nu va fi” a fost previziunea lui Jacques Maritain sau „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc”, cea a lui Malraux, ca să rămânem numai la cele mai cunoscute. Numitorul comun al tuturor a fost necesitatea, ultimativă, a ieşirii din barbaria contemporană, definită prin haos, indeterminare, dezechilibru, dizarmonie introduse în viaţa omului de artificialitatea constructului umanist.( În această perspectivă, ultima perioadă apare ca foarte asemănătoare celei care a marcat năruirea lumii antice.)  (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.