AM PRIMIT DE LA FUNDAŢIA ARSENIE BOCA

Dragi prieteni,

 

Săptămâna aceasta avem mai multe veşti bune:

 

Pe data de 15.02.2011 (marţi), ora 18.00, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (B-dul Mihail Kogălniceanu nr. 36-46, sector 5) vă invităm la lansarea filmului Demascarea, de fapt a întregului proiect numit Fenomenul Piteşti care cuprinde cartea Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate – ediţia a II -a, filmul mai sus menţionat şi site-ul www.fenomenulpitesti.ro. La această lansare vor participa supravieţuitori ai închisorilor comuniste, Sorin Lavric (filosof), Ioan Stanomir (preşedinte executiv al IICCMER) Cristian Filip (preşedintele fundaţiei), Nicolae Mărgineanu (regizor) şi Alin Mureşan (istoric). Vă aşteptăm cu drag!

 

Cartea, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate o puteţi achiziţiona de la sediul fundaţiei noastre începând de luni, 07.02. Volumul este rescris aproape în totalitate faţă de prima ediţie care a apărut în 2008. Are peste 80 de pagini în plus, fotografii cu peste 30 de victime şi ofiţeri de Securitate, şi, pentru prima dată, lista nominală a tuturor celor care au trecut prin Piteşti . Cei dintre dumneavoastră care au comandat cartea sunt aşteptaţi la sediu!

 

Sâmbătă, 12.02.2011, ne-am propus să mergem la copiii din Valea Screzii/Valea Plopului! În urma discuţiei cu părintele Tănase am aflat că acolo e nevoie de o combină figorifică (mai multe nu considerăm că le-ar strica). Dacă cunoaşteţi pe cineva care poate dona un astfel de obiect sau dacă aveţi chiar dumneavoastră, vă rugăm să luaţi legătuaţi cu noi!

Există şi posibilitatea de strânge bani pentru a cumpara combina. Dacă se vor strânge suficienţi o putem achiziţiona chiar sâmbătă, 12.02. când vom merge la copii! Părintele Tănase ne poate indica şi magazinul din care o putem cumpăra, care se află în Vălenii de Munte! În ceea ce priveşte deplasarea noastră, ne-am propus, ca şi dăţile trecute, să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 10 februarie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am bucura dacă aţi spijini proiectele noastre prin sistemul 2%! Cea mai simplă acţiune de ajutorare, fără a scoate bani din bunzunar, este de a ne direcţiona 2 % din impozitul anual pe venit. Pe site-ul nostru găsiţi o scurtă prezentare a modalităţii de ajutorare. Click aici pentru a se deschide pagina!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Istoricul Alin Mureşan despre fenomenul Piteşti şi urmările lui de azi;
2. Mănăstirea Bănceni – sfânt lăcaş de închinăciune al românilor din Ucraina;

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

DESPRE SUB-UMANITATE CU (din nou) Denis de Rougemont

La originea tuturor acestor lucruri prea vaste şi prea complexe care ne înconjoară fără a ne încadra şi ne oprimă mai mult decât ne susţin, există fără îndoială nişte raţiuni destul de precise, toate faimoasele „necesităţi” economice, tehnice, sociale, şi financiare. Însă la originea acestor „necesităţi” eu presimt obscura noastră dorinţă de a fugi în anonimul iresponsabil şi foarte vechea ispită de a ne compensa neliniştile prin acea utopie a lui eritis sicur dii… (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)
 

Intampinarea Domnului - predica parintelui Nicolae Steinhardt

"N-am venit sa stric Legea, ci sa implinesc", zice Domnul Hristos (Matei 5,17). Numai ca pentru a intelege temeinic aceste cuvinte se cade a tine seama de cele doua intelesuri pe care le poate adopta verbul a implini in limba romana. Mi se spune: adu-mi o cana de apa. Aduc cana: implinesc porunca. Sau: adu sapa din curtea bisercii. O aduc, am implinit porunca. Dar a implini mai poate avea si sensul de a desavarsi, a perfectiona, a ridica la un nivel mai inalt, la un grad superior.

Domnul a implinit Legea in amandoua intelesurile verbului. Mai intai i-a dat ascultare, i s-a supus: primind a fi taiat imprejur, potrivit Legii, la opt zile dupa nastere. In al doilea rand fiind adus spre inchinare la Templu, tot potrivit Legii vechi care prevede ca orice intai nascut parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in ziua a 40-a de la nastere. (Cand se face si curatirea mamei). Astfel s-a procedat si cu Pruncul Iisus, purtat de Iosif si Maria la Templu in a 40-a zi de la nastere - adica in ziua de 2 februarie, adica astazi - si intampinat acolo de dreptul Simeon si de proorocita Ana a lui Fanuel. Cand ajunge la varsta de 12 ani, Iisus, ca orice tanar iudeu, merge la Templul din Ierusalim, unde Se va rataci de parintii Lui si-i va uimi pe carturari cu intrebarile si raspunsurile Sale.....  ( Mai multe în pagina Ortodoxie.)

Despre sub-oameni

DESPRE SUB-OAMENI CU Soren Kierkegaard ...

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru  că  mulţi alţii au scris despre această fiinţă a tenebrelor contemporane voi da mai întâi cuvânt unora dintre aceştia.

"….prin opoziţie cu distincţiile operate în Evul Mediu şi în epocile care discutau la nesfârşit cazurile de posesiune, adică ale indivizilor particulari, care se lăsau pradă răului, aş vrea să scriu o carte despre posesiunea diabolică din timpurile moderne şi să arăt cum umanitatea care se dăruie diavolului în zilele noastre o face în masă. Pentru asta se strâng oamenii în turmă, pentru ca isteria naturală şi animală să-i poată cuprinde, pentru ca să se simtă stimulaţi, înflăcăraţi şi scoşi din ei inşişi. Scenele din Blocksberg sunt corespondentul exact al acestor plăceri demoniace care constau în a te pierde pe tine însuţi, a te lăsa să te volatilizezi într-o putere superioară, în care, pierzându-ţi eul, nu mai ştii ce eşti pe cale să faci sau să spui, nu mai ştim ce anume vorbeşte prin noi, pe când sângele ne curge mai repede prin trup şi ochii ne strălucesc, devin ficşi şi pasiunile fierb.” 

.... şi Denis de Rougemont
 

"Kierkegaard a înţeles mai bine decât oricine şi înaintea tuturor principiul diabolic care creează masele: fuga de propria persoană, dorinţa de a nu mai fi răspunzător, deci vinovat şi de deveni deodată participant la puterea divinizată a Anonimului. Or Anonimul are multe şanse de a fi cel căruia îi place să spună: Eu nu sunt Nimeni…

Mulţimea este locul de întâlnire al oamenilor care fug de ei însişi, de ei şi de vocaţiile lor.

 Astfel oamenii din vremea noastră, împinşi de „complexele lor de vinovăţie” şi fugind de mărturisirea greşelii lor, merg să se ascundă printre arbori, în mulţime. Adică în locul în care prin excelenţă pot spune că altul a fost vinovat! Şi locul unde sunt, e sigur, cel „mai departe de faţa Domnului Dumnezeu”.

Trebuie să mărturisim că aproape toate invenţiile noastre tehnice, cea mai mare parte a idealurilor noastre, evoluţia generală a timpului favorizează acest Plan  în mii de feluri. Totul concură, în vieţile noastre, să ne priveze de sentimentul de a fi o persoană responsabilă. Noi trăim cu toţii, din ce în ce mai mult, într-o lume a transei colective….. La cinematograf, individul modern se obişnuieşte să trăiască, prin delegaţie, aventuri care lui personal nu i se întâmplă. Radioul, presa, mitingurile uriaşe îl invită să ia parte în mod sensibil – în imaginaţie – la marile evenimente care opun una alteia Naţiunile, abstracţiile acestea personificate şi Revoluţiile, întrupate prin şefii lor. Totul în acestea  contribuie la a-l smulge din viaţa proprie în care nu i se va întâmpla niciodată ceva asemănător. Cât despre inconvenientele şi plictiseala acestei vieţi anume, altădată judecate ca fiind normale, ele par din ce în ce mai inacceptabile pe măsură ce se răspândesc noţiunile Progresului indefinit, confortului cu orice preţ, succesului rapid şi pe masură ce se risipeşte credinţa într-o lume de dincolo care, altădată, îi îngăduia să rabde relele cu răbdare. Pe de o parte, individul modern este îndemnat să-şi judece viaţa ca fiind meschină şi să fugă de ea; pe de altă parte, el este aspirat de marile emoţii colective. Aceasta repulsie şi această atracţie joacă în acelaşi sens. Ele îl împing pe om să caute prilejurile de a fi deposedat de sine însuşi. Ele fac din fiecare din noi un supus predispus hipnozei colective, o victimă virtuală a pasiunilor de masă. Pretutindeni unde un individ ajunge să se dezguste de viaţa sa personală, totalitarismul găseşte un candidat.

Mulţimea nu se află numai pe stradă. Ea este în gândirea oamenilor timpului acesta al nostru, ea îşi are sursele în cel mai intim motor al existenţelor individuale. Şi numai acolo poate fi ea demascată."

 

Întâmpinarea DOMNULUI

“În această zi, la patruzeci de zile după mântuitoarea întrupare şi Naştere a Domnului nostru Iisus Hristos, cea fără de împreunare bărbătească, din pururea Fecioara Maria, Domnul nostru Iisus Hristos a fost dus în Templu de preasfânta lui Maică şi de dreptul Iosif, după obiceiul Legii celei vechi. Atunci, bătrânul Simeon, căruia îi era făgăduit de Duhul Sfânt să nu vadă moartea până ce nu va vedea pe Domnul Hristos, luându-L în braţe şi mulţumind lui Dumnezeu, mărturisind a strigat: - Acum eliberează pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace! Şi cu multă bucurie s-a mutat după aceasta de la cele pământeşti, la cele cereşti şi nesfârşite.” (Vieţile sfinţilor de peste tot anul)

DESPRE SUB-OAMENI CU Ortega y Gasset

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora.

Omul masă

Conceptul de mulţime este cantitativ şi vizual. Traducându-l fără a-l altera, într-o terminologie sociologică, am descoperi în el ideea de masă socială. Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minorităţile şi masele. Minorităţile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificaţi în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Aşadar, trebuie evitat a înţelege prin „masă” numai sau în primul rând „masele muncitoreşti”. Masă este „omul mediu”. Şi astfel ceea ce era o simplă cantitate – mulţimea – se converteşte într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi nimănui, este omul ca om nediferenţiat de ceilalţi semeni şi care repetă un tip genetic.
Omul masă  este golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele aşa-zise „internaţionale„. Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idola fori; este lipsit de un “înăuntru”, de o intimitate inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi şi nu şi obligaţii.
La rigoare, masa se poate defini ca fapt psihologic, fără a mai fi nevoie să aşteptăm ca  indivizii să apară constituiţi în aglomeraţie. Văzînd un individ, putem şti dacă este masă sau nu. Aparţine masei orice individ care nu-şi atribuie valori – bune sau rele – din motive speciale, ci se simte „ca toată lumea” şi totuşi nu-i încercat de nelinişti, ci dimpotrivă, se simte în largul său cînd se găseşte asemănător cu ceilalti. Închipuiţi-vă  un om modest care, încercând să-şi evalueze valoarea, se întreabă dacă nu are vreun talent pentru cutare sau cutare lucru, dacă nu cumva iese în evidenţă prin ceva anume, dar constată că nu posedă nici o calitate deosebită. Acest om se va simţi mediocru şi vulgar, slab înzestrat, dar nu se va simţi „masă”.
Dacă indivizii care formează masa s-ar considera deosebit de înzestraţi, nu am avea aici a face decât cu un caz de eroare personală, şi nu cu o zguduire sociologică. Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, ştiindu-se astfel, are cutezanţa de a afirma drepturile mediocritaţii şi le impune pretutindeni. După cum se spune în America de Nord, a fi diferit înseamnă a fi indecent. Masa nimiceşte tot ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate de limpede că acest „toată lumea” nu mai înseamnă toată lumea.  „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei si a minorităţilor dizidente, specializate. Acum, toată lumea înseamnă numai masa.
Toate acestea ne fac să consemnăm două prime trăsături în diagrama psihologică a omului masă actual: libera expansiune a dorinţelor sale vitale, deci a persoanei sale şi ingratitudinea sa funciară faţă de tot ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei. Ambele trăsături alcătuiesc bine cunoscuta psihologie a copilului rasfăţat… A răsfăţa înseamnă a nu limita dorinţele, a-i crea unei fiinţe impresia că totul îi este permis şi că nu-i este impusă nici o obligaţie. Făptura supusă unui astfel de regim nu are experienţa propriilor sale limite. Tot evitînd orice presiune din afară, orice ciocnire cu alte fiinţe, ajunge să creadă realmente că numai ea există şi se obişnuieşte să nu mai ţină cont de ceilalţi şi, mai ales, să nu considere ca cineva ar putea să-i fie superior. Această senzaţie a superiorităţii faţă de ceilalţi nu putea să-i fie produsă decât de cineva care, fiind mai puternic decât el, l-ar fi obligat să renunţe la o dorinţă anume, să se restrângă, să se abţină. Astfel, acest om ar fi învăţat o disciplină esenţială: „Eu mă opresc aici şi începe altcineva, care poate mai mult decât mine. După cât se pare, pe lume suntem doi: eu şi altul care-mi este superior”… Noile mase se află în faţa unui peisaj plin de posibilităţi şi, pe deasupra, sigur, toate fiind pregătite, la dispoziţia lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, aşa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înşine să-l urcăm pe umeri. Nici o fiinţă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care îl respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparţine ansamblului a ceea ce „este aici”, a ceea ce, cum spunea, „ e natural”, pentru că nu lipseşte. Aceste mase răsfăţate sunt însă suficient de puţin inteligente ca să creada că organizarea materială şi socială pusă la dispoziţia lor, ca aerul, are aceeaşi origine ca şi el, de vreme ce, în aparenţă, nici ea nu lipseşte şi este aproape la fel de perfectă şi naturală.
Lumea organizată de secolul al XIX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice şi de tot felul pentru a le satisface – mijloace economice, corporale (igiena, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile şi tehnice (înţeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoştinţe parţiale şi de eficienţă practică pe care le are astăzi omul mediu şi de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce la înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XIX-lea l-a lăsat în voia lui, si atunci, urmându-şi firea, omul mediu s-a închis în sine. Astfel că avem astăzi de-a face cu o masă mai puternică decât oricare din trecut, însă, spre deosebire de cea tradiţională, ermetic închisă în sine, incapabilă să mai ţină seama de ceva sau de cineva, crezând că îşi este suficientă sieşi, pe scurt, nesupusă.
Nu se pune problema să spunem că omul masă ar fi un  prost. Dimpotrivă, cel de astăzi este mai isteţ decât cel din oricare altă epocă, are o mai mare capacitate intelectuală. Dar această capacitate nu-l ajuta deloc; de fapt, sentimentul vag că ar avea nu-l face decât să se închidă şi mai tare în sine şi să n-o folosească. O dată pentru totdeauna, el consideră perfectă acumularea de locuri comune, de prejudecăţi, de frânturi de idei sau pur şi simplu de cuvinte deşarte, îngrămădite în el la întâmplare; şi, cu o îndrăzneală pe care numai naivitatea o poate explica, el încearcă să le impună oriunde.

DESPRE SUB-OAMENI CU LEV ŞESTOV

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora..

Pare-se că există două teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane: Unii susţin că omul coboară din maimuţa, alţii ca a fost creat de Dumnezeu. Se ceartă grozav. Eu unul cred că se înşeală şi unii şi alţii. Teoria mea este următoarea: cei care cred că omul coboară din maimuţă, coboară cu adevărat din maimuţă şi alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creaţi de Dumnezeu şi care cred şi ştiu că au fost creaţi de Dumnezeu.

DESPRE SUB-OAMENI CU PĂRINTELE SERAFIM ROSE

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi - sub-omul - şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora. 
Primul cuvânt aparţine părintelui Serafim Rose şi este de fapt un mic fragment dintr-o carte scrisă cu 60 de ani în urmă, pe vremea când era doar Eugene Rose, un proaspăt convertit la ortodoxie revenit din infernul pe care îl va descrie în această carte pentru oamenii de atunci şi, mai ales, pentru cei de astăzi : Nihilismul - o filosofie luciferică. Este, de fapt, şi cel care îi dezvăluie numele.

Dar ce înseamnă, mai concret, această „mutaţie”, „omul nou”? Este omul lipsit de rădăcini, fără continuitate, cu un trecut pe care nihilismul  i l-a distrus, materialul brut al visului oricărui demagog; „liberul cugetător” şi scepticul, închişi numai faţă de adevăr, dar „deschişi” faţă de orice nouă modă intelectuală, pentru că nu au nici o bază intelectuală; „căutătorul” unui fel de „nouă revelaţie” gata să creadă în orice este nou, pentru că adevărata credinţă a fost anihilată în el; planificatorul şi experimentatorul, care adoră „faptul”, pentru că a abandonat adevărul, şi care vede lumea ca pe un vast laborator în care el este liber să determine ceea ce este „posibil”; prefăcându-se că este smerit numai pentru a-şi cere „drepturile”, şi totuşi plin de mândria de a aştepta să i se dea totul într-o lume în care nimic nu este interzis cu autoritate; omul momentului, fără conştiinţă şi fără valori, aflat astfel în voia „stimulilor” mai puternici; „rebelul” care urăşte orice constrângere  şi orice autoritate, pentru că el însuşi îşi este singurul dumnezeu; „omul maselor”, acest barbar de tip nou, „redus” şi „simplificat” la extrem şi capabil doar de cele mai elementare idei, şi în acelaşi timp dispreţuitor faţă de oricine îşi permite să dezvăluie gânduri superioare sau complexitatea reală a vieţii.
Toţi aceşti oameni se revendică de la un unic şablon al „omului nou”, a cărui modelare a reprezentat scopul însuşi al nihilismului. Dar simpla descriere nu înseamnă şi recunoaşterea acestui tip uman; trebuie mai întâi să-i vezi chipul. Şi, de altfel, un asemenea chip a fost portretizat destul de recent; este chipul care apare în sculptura şi în pictura contemporană, care a apărut, în cea mai mare parte, începând cu sfârşitul celui de al doilea război mondial pentru a revela realitatea produsă de  cea mai concentrată epocă nihilistă din istoria umanităţii.
Chipul uman, s-ar părea, a fost redescoperit în această artă; din haosul abstractizării totale ies la iveală forme identificabile. Rezultatul, se presupune, este un „nou umanism”, o „întoarcere la om” care, în mod semnificativ şi spre deosebire de şcolile artistice ale secolului XX, nu este o invenţie artificială a cărei substanţă se ascunde în spatele unui nor al jargonului iraţional, ci o dezvoltare spontană care pare să aibă rădăcini adânci în sufletul omului contemporan. Spre exemplu, în lucrările unor Alberto Giacometti, Jean Dubuffet, Francis Bacon, Leon Golub, Jose Luis Cuevas – pentru a lua un eşantion internaţional  – pare să existe o artă „contemporană” veritabilă care, fără să abandoneze dezordinea şi „libertatea” abstracţiei, îşi îndreaptă atenţia de la tendinţa de evadare către un „angajament uman” mai serios.
Dar către cel fel de „om” s-a „întors” această artă? În mod sigur nu este omul creştin, omul după chipul lui Dumnezeu, pentru că nici un om „modern” nu mai crede în El; nu este vorba nici de omul „simplificat” al vechiului umanism, pe care toţi gânditorii „evoluaţi” îl consideră compromis şi demodat. Nici măcar de „omul” desfigurat şi denaturat al artei „cubiste” şi „expresioniste” de la începutul acestui secol; chipul uman pe care îl revelează această nouă artă începe acolo unde arta se termină şi încearcă să intre pe un nou tărâm pentru a descrie un „om nou”.
Observatorului creştin, preocupat nu atât de ceea ce avangarda socoteşte la modă şi sofisticat, ci de adevăr, nu-i trebuie multă reflecţie pentru a înţelege secretul acestei arte: de fapt, aici nici nu se pune problema „omului”; este o artă deopotrivă subumană şi demonică. Nu omul este subiectul acestei arte, ci o creatură inferioară care a apărut („a sosit”, după cum se exprimă Giacometti) din adâncuri neştiute.
Trupurile pe care şi le însuşeşte această creatură (şi în toate metamorfozele se manifestă aceeaşi creatură) nu trebuie să fie obligatoriu în mod violent deformate; aşa cum sunt ele, contorsionate şi deformate, aceste trupuri sunt mai „realiste” decât chipurile umane din arta modernă timpurie. Această creatură, în mod evident, nu este victima unui atac violent; ci, mai degrabă, s-a născut deformată, este o „mutaţie” autentică. Se poate observa asemănarea dintre aceste chipuri şi fotografiile unor copii născuţi diformi de mii de femei cărora li s-a administrat medicamentul Thalidomid în timpul sarcinii; şi în mod sigur nu am văzut încă ultimele „coincidenţe” monstruoase de acest fel.
Dar mai grăitoare decât trupurile acestor creaturi sunt chipurile lor. Ar fi prea mult să spunem că aceste chipuri exprimă lipsa de speranţă; asta ar însemna să le atribuim o anumită rămăşiţă de umanitate de care sunt în mod evident lipsite. Sunt mai degrabă chipuri „reglate” după tiparul lumii în care trăiesc, o lume care nu este ostilă, ci întru totul alienantă, nu inumană, ci „a-umană” . Suferinţa interioară, furia şi disperarea primilor expresionişti apar încremenite în această artă şi delimitate de o lume faţă de care primii moderni au avut cel puţin o relaţie de negare; această nouă artă îşi creează o nouă lume. Omul se reduce la o caricatură a sa; el nu mai este înfăţişat în convulsiile morţii spirituale, devastat de nihilismul hidos al secolului nostru care nu a atentat numai la trupul şi sufletul omului, ci chiar la ideea de om şi la natura umană. Acum toate acestea au fost depăşite; criza s-a încheiat; omul este mort. Noua artă celebrează naşterea unei noi specii, creatura adâncurilor inferioare, subumanitatea.
Ne-am ocupat cu această artă pe o întindere probabil disproporţionată faţă de valoarea ei intrinsecă, dar am făcut acest lucru pentru că această artă este – pentru cei care au ochi să vadă – o mărturie concretă şi inconfundabilă despre o realitate care, exprimată în mod abstract, pare incredibilă. E uşor să respingi drept fantezie „noua umanitate” anticipată de un Hitler sau de un Lenin; şi chiar planurile nihiliştilor respectabili din mijlocul nostru care discută astăzi cu calm despre înmulţirea ştiinţifică a „supra-omului biologic” sau proiectează o utopie a „omului nou” care s-ar putea constitui prin cea mai sumară „educaţie modernă” şi printr-un strict control al minţii, par îndepărtate şi foarte puţin evidente.
Dar confruntându-te cu imaginea actuală a „omului nou”, o imagine brutală şi dezgustătoare dincolo de orice imaginaţie şi în acelaşi timp atât de nepremeditată, consecventă şi răspândită în arta contemporană, eşti prins imediat în capcană şi întreaga oroare a stării contemporane a omului te izbeşte cu o forţă pe care nu o poţi învinge prea uşor.

Biserica si politica

Mareste imaginea.

S-a spus de nenumarate ori ca Biserica nu trebuie sa priveasca spre politica. Si se spune in continuare acest lucru, ca si cand am avea parte de un domnitor crestin, de o constitutie bazata pe revelatia dumnezeiasca sau de un popor dreptcredincios. Asumarea acestei atitudini, s-a intors impotriva Bisericii. Poporul a fost "luminat" de politicienii nostri si a ajuns sa considere sau chiar sa lupte ca nefirescul sa faca parte din normalitate, vezi homosexualitatea. Nu stiu cate proiecte de legi au fost promovate in Parlament impotriva Bisericii, dar imi este din ce in ce mai clar ca acest lucru este in derulare.

Este limpede ca avem o clasa politica improvizata in credinta si spiritualitatea ortodoxa. Nu am vazut niciun om politic care sa afirme "ca ortodox, eu vad lucrurile in acest fel". Si fiind improvizati, politica lor fata de Biserica este nesatisfacatoare.

Cand Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania a afirmat ca Biserica trebuie sa fie pregatita sa se implice electoral in urmatoarele alegeri, multi s-au ridicat impotriva sa. Televiziunile au prezentat aceasta atitudine ca pe un scandal. A fost nevoie de un comunicat al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului, pentru a se inlatura orice confuzie. Ierarhul Bartolomeu Anania a precizat ca Biserica nu face politica si nici nu va face politica, dar isi permite ca din patru in patru ani, cu ocazia alegerilor, sa ajute ca politica tarii sa fie facuta de cei mai buni oameni. Asa ca ea isi va asuma doar rolul de sfatuitor. Si iata ce intelege ierarhul prin sfatuitor: "Alegatorii sunt impartiti in cei care sunt membrii unor partide politice (cu ei nu vom avea treaba) si indecisii. Or, preotul este sfatuitorul dintotdeauna al enoriasilor lui. Si atunci daca aceasta categorie, indecisii, il intreaba pe preot: "Parinte, cu cine crezi ca trebuie sa votez?", el nu are voie sa ridice din umeri si sa spun ca Biserica nu face politica".

Printr-o astfel de atitudine, Biserica nu doreste sa concureze cu partidele. Sa nu uitam ca ea se roaga "pentru unirea tuturor", "ca intr-un gand sa marturisim", asadar ea nu doreste sa-i imparta pe oameni, ci doar sa se exprime in legatura cu calitatea morala a celor propusi spre a ne conduce. Vrea sa fie alesi nu cei ce vor sa stapaneasca, ci cei ce vor sa ne slujeasca. O astfel de masura nu afecteaza libertatea persoanei, caci aceasta poate vota cu cine doreste, este vorba doar de un sfat, iar sfatul poate sa fie urmat sau nu. Nu e o porunca, ar fi si anticonstitutional acest lucru. Asa ca Biserica nu impune, ea doar sfatuieste.

Bineinteles, o astfel de atitudine nu este ferita si de dificultati. Daca avem in vedere ca anumiti clerici au facut politica in functie de varii interese, in timp ce Biserica nu este de acord cu acest lucru, e de la sine inteles ce se va intampla daca Sfantul Sinod ar impartasi punctul de vedere al Inalt Preasfintitului Bartolomeu. Va exista riscul sa apara si alti slujitori care sa-i sfatuiasca pe oameni sa voteze dupa alte criterii decat cel morale. Dar dincolo de erorile care pot aparea, nu se poate ca implicarea Bisericii in sfatuirea credinciosilor in probleme electorale sa nu fie benefica. E bine sa retinem ca niciodata si nicaieri nu a condus poporul. Conducerea a fost in mana politicienilor. Ceea ce doreste Biserica e sa aiba parte de conducatori drepti: "Cand dreptii domnesc, se bucura poporul, iar cand stapanesc cei faradelege, poporul suspina" (Pildele lui Solomon 29, 2).

Adrian Cocosila  

(Text de pe CrestinOrtodox.ro)