PSD-ul este darnic şi de responsabil! De ce să-l de ce să-l mai schimbăm în 2016?

s-ar putea întreba alegătorul. Sau, dacă Liviu Dragnea este un politician atât de raţional şi de responsabil, cum îl laudă chiar liberalii, şi dacă el şi PSD-ul se înţeleg atât de bine cu preşedintele, şi vor să se lase folosiţi de acesta şi, la rândul lor să-l folosească pentru binele poporului, nu ar fi domnul Dragnea cel mai bun să conducă guvernul PSD de după alegeri? Şi să se jertfească şi PNL-ul pentru binele ţării şi să rămână în opoziţie ca să supravegheze guvernarea? Sau poate să facă un armistiţiu pe termen lung, aşa cum a propus (iarăşi) raţionalul domn Dragnea, să facă un plan pentru următorii 20-30 de ani, ei să ne conducă şi noi să fim fericiţi?

Minunea, magia şi politica

Minunea este o lucrare a lui Dumnezeu prin care realitatea este schimbată în bine în profunzime, iar sensul ei este mântuirea omului. Ea poate fi o întoarcere a unui destin ce se îndrepta către un rău, aparent, de neocolit, o manifestare de putere, de rezistenţă imposibilă pentru un om normal în faţa unui crunt accident, a unei boli terminatoare sau a unor chinuri la care îl supun alţii, o schimbare de profunzime a unei persoane sau mai multor persoane ca urmare a unei experienţe limită... De aici o conotaţie pozitivă pentru cuvintele din familia acestui substantiv.

Magia poate fi vrăjitorie, şi atunci schimbă realitatea în rău, sau iluzionism-scamatorie-şarlatanie, caz în care nu o schimbă, ci numai o ascund, o ocultează. În acest al doilea caz, ea ridică perdele de fum, montează jocuri de lumini, umbre şi sunete, amestecă proiecţii iluzorii, pentru ca subiectul să creadă că realitatea este alta. Sau hipnotizează, condiţionează, sugestionează subiectul în acelaşi scop.

Politica lucrează cu magie şi este, chiar şi la originea formulei actuale a democraţiei, magie. Principala preocupare a politicienilor, imediat după cea a îmbogăţirii personale, este de a ne face să credem că ei nu sunt tâlhari şi căpcăuni, ci feţi-frumoşi, care se jerfesc pentru ţară şi nu jertfesc ţara pentru ei. De aceea sunt foarte circumspect când aud despre minuni în politică şi mai ales nu cred în minuni care vorbesc despre sute de politicieni transformaţi  peste noapte în persoane raţionale, înţelepte şi responsabile. Ceea ce nu înseamnă că nu aştept şi accept cu bucurie să fiu contrazis de realitate. 

PSD surround, stereo, 3 D, ceaţă, sclipici, dans şi bune maniere

PSD-ul face de ceva vreme – ticluit sau doar oportunist – un joc dublu pe cele două dimensiuni importante pentru români: una cea a veniturilor, importantă în orice clipă, şi una a liniştei, înţelegerii, conlucrării, păcii şi armoniei politice, importantă în ultimii ani ca urmare a diabolizării lui Traian Băsescu şi implicit al modului său de  a se mişca în politică.

Pe de o parte, incisivul şi neastâmpăratul domn Ponta, descălecat de la partid, dar încă călare la guvern, loveşte nemilos electoratul cu măriri de pensii şi salarii. O face după ureche, mai mult sau mai puţin iresponsabil, dar mai mereu vesel, anunţând procente şi cifre de ansamblu fără a fi făcut calcule – la recenta ordonanţă privind mărirea salarilor personalului din domeniul medical s-a stabilit, după adoptarea ei, să se facă şi studiul de impact!!! – dar pe covârşitoarea majoritate a celor vizaţi, îi interesează banii nu calculele, aşa că Guvernul, domnul Ponta şi, în final, PSD-ul pică bine.

Pe de altă parte, vine raţionalul şi responsabilul domn Dragnea care deschide orizontul partidului de guvernământ către Preşedinţie şi Opoziţie, ca un om aşezat şi cumpătat, cu adevărat deschis dialogului dar şi analizelor temeinice pentru fundamentarea măsurilor, care ne aduce liniştea şi armonia politică.

Imaginea PSD-ului, care rezultă din combinarea efectelor psihologice ale celor două comportamente, aparent opuse şi cauzate de ciocniri interne între cei doi, dar ambele „îmbucurătoare” pentru cei mulţi, suprapusă peste imaginile Preşedinţiei şi Opoziţiei şi parazitându-le pe acestea, folosindu-le ca fundal pentru a-şi spori puterea de hipnoză, este astfel una a partidului interesat de ţară şi de fiecare cetăţean în parte, din tot spectrul profesional, politic, sau de vârstă.

Victor Ponta face acest joc în perspectiva viitorului către care proiectează imaginea unui erou popular gata de orice sacrificiu pentru binele semenilor săi – chiar aceea de a-şi părăsi avantajele şefului celui mai mare partid şi de apăstra doar muncile herculeşti ale şefului de guvern. El arată astfel consecvenţă în a aplica ceea ce a promis, este un politician de cuvânt, responsabilitatea îl duce chiar până la a risca să intre în coliziune cu partidul său condus acum cu mai multă cumpătare de domnul Dragnea. Că face acest lucru urmărindu-şi metodic ideea de a proiecta în viitor imaginea unui prim ministru capabil şi omenos, sau că o face doar pentru a se contra cu domnul Dragnea şi cu PNL-ul şi a le da acestora dureri de cap bugetare în următorii doi ani, în final, din punctul de vedere al imaginii, este, pentru cei mai mulţi, mai puţin important. Rămâne ideea că domnul Ponta ne-a dat şi nu ne-a luat ca alţii.

Liviu Dragnea interpretează aria concordiei, a păcii şi liniştei politice, poate pentru că are degetele strânse într-o uşă, poate pentru că vrea să-i dea peste nas domnului Ponta, poate pentru că merge mai curând cu firea şi cu figura lui de om serios, sau poate toate la un loc. O poate interpreta însă şi în duet organizat (plus uşa şi figura) cu domnul Ponta, un politician încă tânăr, în cădere în ultima vreme, dar cu posibilităţi mari de revenire (mai ales dacă în memoria populară rămâne ca Ponta cel Bun), care se poate întoarce peste 3-4-5 ani ca o nouă mare şi ultimă speranţă a românilor.

Fie că cei doi sunt în înţelegere şi doar simulează lupta dintre ei, sau este cu adevărat un mic măcel intern în PSD, imaginea şi sunetul filmului proiectat de cei doi acoperă aproape întreaga comunicare şi dezbatere zilnică, punând PNL-ul pe o poziţie de ţuţer ameţit. Căci cine sporeşte veniturile populaţiei bugetare? PSD-ul. Şi cine ne aduce liniştea după care tânjeau vreo 80 % dintre români? PSD-ul. Şi cine se preocupă de viitorul nostru chiar şi pe termen lung? Tot PSD-ul. Şi atunci, perntru ce mai e nevoie de ceilalţi?

Tot pentru imagine. Să se poată spune că avem democraţie. Exact cum făcea şi partidul comunist după 1944 (pe atunci Partidul Muncitoresc Român), care a îngăduit, până pînă în 1953, de dragul democraţiei, ceva floricele politice în jurul său. Iată, de exemplu, rezultatele alegerilor din 1948:

Câştigător cu 405 mandate Blocul Democraţiei Populare format  din Partidul Muncitoresc Român (PSD în 2015), Frontul Plugarilor (ALDE), Partidul Național Popular (UNPR), Uniunea Populară Maghiară (UDMR). Au mai intrat PNL-Bejan cu 7 mandate şi PŢD-dr Lupu cu două mandate.

USL-ul să trăiască, România să-nflorească?

Dar care Românie? A lor, sau a noastră?

În actuala conjunctură putem spune că Usl-ul s-a reunit, în formula cu PSD-ul la guvernare şi PNL-ul în opoziţie constructivă, adică inversul anilor 2006-2008. Oricum, pe ansamblu, între politica celor două partide nu există decât diferenţe nesemnificative, ambele promovând o politică populistă a risipirii banului public, a descurajării investiţiilor particulare, a unui aparat bugetar clientelar supradimensionat. Un exemplu îl constituie Codul Fiscal în jurul căruia liberalii s-au învârtit ca hipnotizaţi arătând că habar nu au cu ce se mănâncă: l-au votat, l-au contestat, şi-au contestat propriile propuneri (de ex. TVA 19 %), au negociat, a rămas ca-n gară, apoi au negociat din nou, au renunţat la cerinţele liberale şi au ales calea populismului socialist în dauna dezvoltării economice. La fel au făcut şi între 2006 şi 2008, când erau ei la guvernare.

Teoretic, pe drumul pe care au fost înghesuiţi de către PSD, fără prea multe opţiuni şi posibilităţi de a mişca în front, PNL-ul de astăzi pare a nu mai avea decât două posibilităţi:

·         fie iese la bătaie (dar pentru asta trebuie să aibă cu adevărat o viziune proprie şi oameni în stare să se bată pentru ea şi să o aplice) cu riscul pierderii alegerilor de anul viitor dar al construirii unei identităţi şi al păstrării unei alternative politice la cea actuală;

·         fie se complace în această formulă a aşa-zisului armistiţiu politic, refăcând USL-ul (sau doar scoţându-l din nou la vedere, căci poate el nu a fost niciodată rupt), primind eventual nişte posturi şi sume generoase din buget către aleşi lor locali şi către afacerile din ograda liberală (cum făceau ei pe vremea lui Tăriceanu cu aleşii şi afacerile din ograda socialistă) şi leşină în final extatic în braţele musculoase ale muncitorilor politici socialişti.

Din câte se vede, în pană de idealuri, idei şi oameni hotărâţi, PNL-ul a optat deja. Mai ales că, mai nou, poziţia de „partid al preşedintelui” pare să fi fost ocupată de PSD.

Eu cu cine NU votez? Mic ghid pentru alegerea unui candidat/partid.

Pentru prima dată după circa 18 ani, peisajul politic,  sau ofertanţii politici, arată o mai mare diversitate reuşind să acopere oarecum toate opţiunile, preferinţele, necesităţile politice, filozofice, spirituale, economice sau sociale. Putem găsi, în câteva partide, la nivelul conducerii figuri onorabile, oameni  cu principii sănătoase, cu o gândire structurată pozitiv, cu realizări. Din păcate, din diverse cauze, noi nu suntem tocmai pregătiţi pentru a citi corect oferta şi pe ofertanţi. Mai mult chiar, suntem captivi, de 25 de ani, într-un proces de amăgire, de fermecare, de vrăjire prin care să ni se atenueze simţul critic, intuiţia, spiritul deductiv, verticalitatea şi consistenţa cu care facem alegerea, astfel încât să funcţionăm ca nişte mecanisme ce reacţionează într-un mod selectat după ce ni s-a introdus un anumit impuls. De aceea cred că, pentru a ne dezvrăji şi a alege cu raţiunea proprie, cât mai liberă şi mai în cunoştiinţă de cauză, e bine să ne reamintim împreună ceea ce trebuie să avem în vedere atunci când alegem un candidat sau un partid. În cele de mai jos voi în cerca să ne reamintim câteva dintre reperele necesare pentru o judecată şi o alegere corectă, repere care, probabil din cauză că în politica din România funcţionează mai ales escroci, falsuri, mafii, fie ei oameni, fie partide , vor suna ca o sumă de învăţăminte despre ceea ce nu trebuie să facem.  Aşezarea lor în această listă este absolut aleatorie, astfel că puteţi să o reordonaţi după cum doriţi.

Refuzaţi şabloanele

Un prim element ar fi acela de a refuza şabloanele, care vi se oferă gata mestecate, bune doar de înghiţit de fraieri; ele nu sunt decât intoxicări, aşa zise „concluzii de bun simţ” destinate manipulării noastre. Exemple:

-          Avem prea multe partide, e nevoie de două mari şi tari care să alterneze la guvernare.

Imaginaţi-vă, fără să vă dau eu nume, două dintre cele care au fost în aceşti ani la guvernare şi cum v-au reprezentat ele, cât de mulţumiţi aţi fost. Şi întrebaţi-vă de unde aţi mai alege altceva.

-          Mai bine îi votăm tot cei care sunt acum la putere, sau pe cei care au fost,  că şi-au făcut

plinul, iar dacă vin alţii o iau de la început. Unu: cine începe să fure nu îşi face plinul niciodată. Doi: dacă îi alegeţi tot pe ăia nu aveţi nicio şansă, dacă îi alegeţi pe unii care nu au fost la guvernare aveţi 50% şanse să fie altfel.

-          Politica să o facă cei bogaţi că nu mai au de ce să fure. Depinde de cum şi-au făcut averea şi

în ce „confrerii” sunt prinşi. În plus, nu ştiu cum este la alţii, dar în România nu am avut niciun caz de bogat intrat în politică care să facă ceva pentru popor şi nu pentru el.

-          Chiar dacă la vârf sunt (şi) persoane dubioase, jos, la bază, cei mulţi, membrii simpli de

partid, cei care decid, sunt de bună calitate. Unu: într-un astfel de partid nu ei decid. Doi: cine se aseamănă, se adună; cel puţin în zona care contează, care decide central şi local. În rest, cei câţiva aiuriţi cinstiţi care stau şi ei în siajul unor partide nu au nicio putere, nu vor fi ascultaţi şi nu vor ajunge, aproape niciodată, în posturi importante.

-          Să fure, da’ să facă ceva şi pentru noi. Când, dacă toată ziua sunt ocupaţi cu furatul? Ce

motiv ar avea, dacă sunt siguri că îi alegeţi din nou.

Nu-i votaţi pe

mincinoşi; cine a minţit o va face din nou.

Nu-i votaţi pe cei care fură; vor fura din nou.

Nu-i votaţi pe cei cărora le lipsesc, dintre principiile de bază/valorile fundamentale/crezul politic,  referirea la o autoritate spirituală superioară omului, la identitate naţională, la suveranitate, la familia clasică, la respectul pentru alte naţiuni, popoare, state, la grija faţă de orice semen al nostru, la grija faţă de planetă, deci de generaţiile viitoare.
Nu-i votaţi dacă le au dar atunci când au fost la guvernare nu le-au respectat.

Nu-i votaţi pe copiii, soţii, nepoţii, verii, unchii, bunicii, cumnaţii celor ce sunt deja în politică, ai persoanelor dubioase, ai foştilor activişti şi securişti. Dacă vă vor spune că nu e vina lor că sunt copiii, soţii etc., să le spuneţi că prea adesea familia s-a dovedit totuna cu „famiglia” şi că la limită, pe acest raţionament, se poate ajunge ca o familie/famiglie să acapareze un partid şi, prin el, statul. Şi că, dacă vor să facă binele, sunt, slavă Domnului, destule alte domenii în care e nevoie de ei.

Nu-i votaţi pe cei care au mai fost în politică şi nu şi-au ţinut promisiunile, pe cei care numai se plâng de ceilalţi, sau pe cei care se împăunează cu meritele (în caz că există totuşi unele) ale celor dinaintea lor.

Nu-i votaţi pe activişti – nu au mamă, nu au tată, sunt nişte mercenari care se înrolează în slujba celui care îi plăteşte (mai bine).

Nu-i votaţi pe gargaragii, pe nesimţiţi, pe obraznici, pe golani, pe mitocani.

Nu-i votaţi pe şmecheri – poate că nimic nu e, în spaţiul public, mai coroziv decât şmecheria. Iar tipul politicianului actual este, în majoritate covârşitoare, cel al şmecherului.

Nu-i votaţi pe „progresiştii cu orice preţ”, care neagă şi dărâmă tot fundamentul pe care s-a construit această lume şi încearcă să o înlocuiască cu o alta cu susul în jos: comunişti, socialişti, marxişti, maoişti, anarhişti, neoliberali, neoconservatori, corect politici etc.

Nu-i votaţi pe cei care se declară patrioţi dar se manifestă ca nişte duşmani ai poporului şi ai ţării, oricât de naţionalişti de ocazie s-ar arăta, oricât de mândri că sunt români s-ar declara, oricât de luptători pentru binele neamului s-ar prezenta.

Nu-i votaţi pe cei care încearcă să vă prostească, pe cei care vă vor proşti, inculţi, dezinformaţi, roboţei ascultători.

Nu-i votaţi pe cei care vă manipulează, dezinformează, insultă cu aroganţa lor atotştiutoare.

Nu-i votaţi pe cei care încearcă să vă cumpere. Nu e corect, nu e bine, deveniţi părtaţi la hoţie şi minciună. Aşa s-a îmbolnăvit societatea, aşa a decăzut poporul. Plus că ei nu fac decât să vă restituie o parte micronică din ceea ce vă fură zilnic şi prin gestul cumpărării tocmai vă cer „binecvîntarea” pentru a vă jefui şi mai temeinic.

Nu-i votaţi pe cei fără idei, soluţii, proiecte şi care, în locul acestora, „vă fac din vorbe”.

Nu votaţi afişe, panouri, benere, show-uri de televiziune mascate în emisiuni de analiză politică, nu votaţi imaginile, măştile, fabricate în labloratoarele de propagandă; căutaţi oameni vii, cu substanţă, cu verticalitate, cu competenţă, cu simpatie reală pentru cei de lângă el, cu modestie.

Nu-i votaţi pe cei care afirmă că „vă dau”; de unde, de pe moşia lor sau a părinţilor lor?  Ca să nu mai spunem că ori de câte ori fac această afirmaţie fiţi siguri că se pregătesc să „mai dea un tun”.

Nu-i votaţi pe cei care nu muncesc şi nu-şi fac datoria; nu i-aţi trimis acolo ca să vă spună că nu se poate.

Nu-i votaţi nici pe cei care nu vă cer să munciţi şi să vă faceţi datoria. Unu: sunt ticăloşi; vă spun doar ceea ce cred că vă place să auziţi. Doi: sunt ticăloşi; dacă am munci corect, dacă ne-am face datoria fiecare, ei nu ar mai putea să fure, i-ar împiedica corectitudinea şi cinstea noastră.

Nu-i votaţi pe cei care nu respectă legea, care ocolesc legea, care strâmbă legea, care încalecă legea, care fac legea pentru interesele lor.

Nu-i votaţi pe cei care vă compătimesc şi vă plâng toată ziua de grijă, pe cei care vă linguşesc; nu de asta i-aţi trimis acolo, ci ca să rezolve problemele şi să asigure viitorul vostru.

Nu-i votaţi pe cei care v-au uitat între alegeri.

Nu-i votaţi pe cei care fără credinţă.

Nu-i votaţi pe cei care îşi manifestă credinţa doar în declaraţii; doar, faptele contează.

În final, nu am să vă indic nici pe cine să votaţi, nici pe cine să nu votaţi. Sunt convins că sunteţi mai inteligenţi decât cred ei şi că puteţi redacta această listă şi mult mai bine şi mult mai lungă. Comentariile voastre o vor dovedi. Şi, duminică, votul vostru. Singurul lucru pe care îl voi face este să vă spun că eu, în acord cu gândurile exprimate aici, am să votez cu Noua Republică. De ce? Scrie mai sus.

Un nou partid (I) : România după 23 de ani

Sunt implicat în construcţia unui nou partid, dar nu despre el vreau să vorbesc acum. Textul, pe care vi-l voi supune atenţiei, cale de mai multe episoade, nu are nimic a face cu activitatea organizatorică şi nu reprezintă documentele programatice ale acestuia, fiind anterior acestora şi independent de ele.

Este, în primul rând, un punct de vedere asupra lumii în care ne mişcăm, începând cu România.

Este, în al doilea rând, acea analiză care să ne răspundă tuturor la întrebările dacă şi de ce este nevoie de o nouă construcţie politică şi cum ar trebui să fie ea.

Este, în al treilea rând, un excurs necesar pentru ca aceia care nu sunt implicaţi în politică, ci doar îi trăiesc consecinţele, să aibă o bază de pe care să înţeleagă cum gândesc şi ce îşi propun să facă cei care pregătesc noua formaţiune.

România după 23 de ani

De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată, iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal naţional, care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional, prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicul condus de un şofer beat, fără carnet, care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă, deşi l-a furat tocmai ca să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti ani, cu mici abateri de la regulă, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de purtarea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti mafioţi, funcţionari afacerişti mafioţi, infractori afacerişti politicieni, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea după interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor, care au deţinut puterea în această perioadă, au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi a comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere şi prin abandonul interesat în faţa intereselor externe, adesea prea puţin concordante cu ale românilor. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Se suferă de analfabetism, de lipsă de cultură şi de subcultură. Se suferă de spălare pe creier, de dezorientare, de deznădejde, de haos. Se suferă de comunism, de capitalism socialist, de lipsa valorilor, de falsificarea valorilor, de lipsa principiilor, de lipsa de istorie, de lipsa de tradiţii, de uniformizare. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte  cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a minţit, i-a înşelat, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile şi nu ştiu cum să părăsească mai repede şi România, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile, repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Şi peste toate acestea au venit binefacerile capitalismului socialist modelat de marxismul cultural, în care singura valoare, singurul principiu fundamental, singura dimensiune esenţială a omului este consumul, drogul care îi este administrat împreună cu prescripţiile ideologiilor corectitudinii politice, pentru a nu vedea cum este transformat, clipă de clipă, într-o legume ascultătoare, o fiinţă depersonalizată, fără sens, fără direcţie, fără viitor. Dar despre acestea în episoadele următoare. (Va urma)

POLITICĂ ÎN ŞCOALĂ - A AUZIT PROCURATURA?

       Mulţi tineri participanţi la marea întrunire a usl de pe Arena Naţională au dezvăluit că erau acolo cu întreaga şcoală, cu absenţe motivate, ba chiar trimişi de directorii şi profesorii lor.
       Aşa că ne întrebăm:
       Nu era politica interzisă în şcoală?
       Şi atunci cum au ajuns şcoli întregi cu directori, profesori, elevi şi absenţe motivate la miting? Are de gând cineva să ancheteze această infracţiune? Sau mâine îi ducem la curăţenie pe străzi şi pe câmpuri, la toamnă la cules roadele ogorului şi la toate vizitele externe sau interne importante, pe şosele, aeroporturi, stadioane? Şi, de ce nu, pe unii îi luăm deoparte, îi dezinfectăm câteva săptămâni pentru ca, atunci când  îi trimitem să îi întâmpine cu flori pe domnul şi doamna/tovarăşu şi tovarăşa veniţi într-o vizită de lucru, să poată să îi pupe pe aceştia fără pericolul de a le da vreo boală.

Confiscaţi averile interlopilor

           Interlopi sunt peste tot: în politică, în administraţie, în sindicate, în justiţie, în firme, pe stradă. Tot mai mulţi. E drept că, de o perioadă, se pare că şi activitatea organismelor abilitate să lupte cu crima organizată sau cu corupţia s-a intensificat. Dar, totul rămâne o joacă de copii, un consum aproape inutil de resurse financiare şi umane atât timp cât interlopilor arestaţi nu li se pune sechestru imediat pe avere, iar celor condamnaţi nu li  se confiscă averile. Unii dintre ei sunt obişnuiţi cu puşcăria - cei din clanurile mafiote stradale - alţii nu - interlopii cu ştaif, "gulerele albe"; dar şi unii şi alţii, preferă, dacă chiar nu mai au altă ieşire, să ia nişte ani - puţini, că legea e blândă, iar completele de judecată şi mai şi - de închisoare decât să rămână fără bani.
          De ce? Simplu: pentru că sutele de mii, milioanele, zecile sau chiar sutele de milioane de euro le asigură o viaţă bună după ce ies (las că nici la mititica nu o duc prea rău cei cu bani: cumpără protecţia celor cu muşchi, primesc pachete când vor şi cu ce vor, ţigări, băutură, droguri, telefoane, lap-topuri); şi mai ales le conservă puterea. Ceea ce înseamnă şi slujitori, şi relaţii şi posibilităţi de a reînoda activitatea infracţională. Stau un an - doi, mai retraşi - că numai regim disciplinar nu putem să-l numim - şi apoi trai nineacă pe banii românului cinstit, corect, cu teamă sau respect de lege şi respect faţă de semenii săi.
          În timp ce în statele civilizate măsurile de sechestru şi confiscare sunt o componentă normală a actului de justiţie sau de control fiscal, la noi autorităţile se chinuiesc să găsească o soluţie pentru impozitarea a ceea ce nu poate fi dovedit din avere. Adică de ce să-i impozitezi: fă-i calculul cu ce a muncit, cât a muncit, ce moşteniri a primit, cât putea fi ajutat de mama şi de tata (dacă şi ăştia aveau resurse legale) şi tot ce e în plus se confiscă, Trece la buget pentru şcoală, sănătate, ordine publică. Asta dacă a muncit. Dacă nu se ia tot. Şi nu numai celor prinşi într-o acţiune judiciară: ci tuturor celor care nu-şi pot justifica bunurile mobile şi imobile; conturile şi celelalte. Adică beneficiarilor evaziunii fiscale.
          Urlau mai deunăzi nişte pirande că sunt banii lor din cerşitul în Italia. Există cerşitul în vreun nomenclator de profesii şi meserii? Au plătit vreun impozit? NU! Totul se ia: case, bijuterii, maşini, bani, alte proprietăţi. Dacă nu pot dovedi banii de vilă, să rămână în ea, dar ca chiriaşi; cu chiria pieţei. Pe care să o plătească din mijloace legale - adică din muncă.
          Puterea acestei zone putrede a societăţii vine tocmai din banii pe care îi au şi cu care - nefiind înregistraţi - pot corupe, pot cumpăra, pot chiar omorî. Teama de puşcărie - după cum spuneam  - este mult mai mică decât cea de a rămâne un nimeni; ca aceia pe care şefii de clanuri - de exemplu - i-au transformat în sclavi. Mai ales că, cu justiţia română, sunt şanse mari să nu se ajungă la detenţie. Dar teama de a nu mai avea nimic şi de a deveni un nimeni poate fi teribilă. Sunt convins că numai cu câteva exemple în acest sens, şi mulţi dintre cei care, de exemplu parazitează acum statul şi pe cetăţenii de rând, fie ei funcţionari fie afacerişti, se vor opri, vor abandona sau vor încerca să se ascundă. Şi în plus, în loc să fie băgaţi la puşcărie, o amendă grasă, dar grasă rău de tot, sau dacă nu mai au nimic, munca în folosul comunităţii: dar pe bune.

          De ce nu s-a făcut? De ce nu se face?
          Din "timiditatea politicienilor".  Din motive de auto-protecţie: păi, măi tovarăşi, noi de ce am mai intrat în politică? Nu ca să luăm? Voi vreţi să nu mai furăm? Să dăm înapoi?
          Apoi pentru protecţia celor de care a depins şi depinde averea şi protecţia lor; şi tot aşa, până la ultimele noduri ale acestei uriaşe reţele care a acoperit România.
          Vrea cineva să facă reformă adevărată în ţara asta? Vrea Emil Boc să intre în cartea de istorie pe cal alb: asta să facă.
         Parcă-i şi văd pe politicienii poltroni cum îşi abandonează deputăţiile, senatoriile şi ministeriile. Şi uite cum se poate primeni, fără altă bătaie de cap clasa politică. Cum vor găsi oamenii cinstiţi, competenţi şi responsabili, care se mulţumesc cu un salariu decent şi cu satisfacţia de a face ceva pentru ţară, pentru ceilalţi, locuri în politică şi în administraţie).
          Domnu Băsescu, domnu Boc, ce ziceţi? Vă facem grup statuar la Alba Iulia?