Mega Moscheea (II) Cine urmăreşte islamizarea României?

Declaraţii

"Nu trebuie să ne ferim de cuvinte. Este foarte bine că există francezi galbeni, francezi negri, francezi mulatri. Ei sunt dovada că Franţa, conform vocaţiei sale universale, este deschisă tuturor raselor. Dar cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Noi suntem înainte de toate un popor de rasă albă, de cultură greacă şi latină şi de religie creştină. Astea nu sunt poveşti! Ia-ţi văzut pe musulmani? Le-aţi privit turbanele şi djelabalele? Vedeţi bine că nu sunt francezi! Încercaţi să amestecaţi uleiul cu oţetul, agitaţi sticla şi după un moment veţi vedea că sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi! Credeţi că organismul francez poate să absoarbă zece milioane de musulmani, care mâine vor fi douăzeci de milioane şi poimâine patruzeci? Daca îi integrăm, dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica să vină în metropolă, atât timp cât nivelul de viaţa de aici este atât de ridicat? Satul meu natal nu se va mai numi Colombey - Două Biserici, ci Colombey - Două Moschei!" (Charles De Gaulle, fost preşedinte al Franţei)

„Nu e departe acea zi, când milioane de oameni vor părăsi emisfera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca cuceritori. Arma lor vor fi copiii. Uterul femeilor noastre este arma victoriei noastre” (Declaraţie la ONU în 1974 a lui Houari Boumediene, fost preşedinte al Algeriei)

"Noi credem că aici suntem la noi acasă. Poate voi sunteţi străinii. Suntem la noi acasă şi vom instaura regulile (Şharia) care ne convin, fie că vă place sau nu. Toate încercările de a ne împiedica vor atrage după ele o ripostă sângeroasă. Vom îneca Moscova în sânge".
(Din interviul lui  Daguir Khassavov prezentat la oră de maximă audienţă, la televiziunea moscovită REN TV.)

Ştiri:

"E trist că au mai rămas atât de puțini englezi în Londra. În copilăria mea din East London, toată lumea vorbea engleză, iar acum abia reușești să te înțelegi cu cineva vorbind propria noastră limbă. Nu mai locuiesc în zonă, dar iubesc fructele de mango și, din când în când, merg acolo pentru a cumpăra mango de la piața de pe Green Street. Dar sunt cu adevărat noroc dacă reușesc să cumpăr pentru că nimeni nu mai vorbește limba engleză."…. "S-a schimbat atât de mult într-o perioadă atât de scurtă de timp, încât Dumnezeu știe cum va arăta Londra peste un deceniu. Vezi toate mămicile alea alergând de colo-colo, cu un ciorchine de copii după ele, iar patru din cinci au capetele acoperite cu niște eșarfe. Am senzația că nu mai locuiesc în Londra, sau cel puțin nu în orașul pe care eu îl știam. Cred că o societate multiculturală e un lucru bun, dar când este realizată cu costul pierderii propriei culturi și istorii, atunci cred că s-a mers prea departe și că ar fi trist ca Londra să nu mai fie predominant engleză". (Daily Mail 20 iulie, 2015)

Secretariatul de Stat pentru Culte urmeaza sa parafeze marti protocolul cu Muftiatul Cultului Musulman din Romania pentru construirea controversatei moschei de la Bucuresti, anunta Digi24. In 14 iulie, Victor Opaschi, secretarul de stat pentru Culte declara ca documentul va fi parafat in maximum doua saptamani. (HotNews   28 iulie, 2015)

Cine urmăreşte islamizarea României?

Parafarea de mai sus s-afăcut în deplin dispreţ şi ignorare a observaţiilor, luărilor de poziţie, îngrijorării şi opoziţiei opiniei publice. Îl cunosc pe Victor Opaschi ca un personaj credincios, cult, ponderat. Ce l-a îndemnat să facă acest gest pentru care nu va lăsa o amintire plăcută? Ce urgenţă era? Ce presiune stătea asupra lui?

Gestul rămâne şi el va trebui explicat de actualii guvernanţi. Va fi de datoria noastră să-i presăm în acest sens. Nu vă lansaţi însă în concluzia că ei au interesul islamizării României. Nu, e prea mult pentru ei, mulţi doar nişte păpuşi trase pe firele unor interese lacome şi imediate de adevăraţii păpuşari.

Am promis în primul episod al acestei scurte analize, identificarea celor care ar avea interesul islamizării României. De fapt, al islamizării Europei de Sud-Est şi Centrale, regiune care cu puţine excepţii – Albania, Bosnia, Kosovo, Bulgaria – are o foarte redusă prezenţă a musulmanilor. Şi, continuând, al celor care au avut şi interesul islamizării Europei de Vest.

Voi face din nou apel la intuiţia, cunoştinţele, capacitatea de analiză şi de deducţie pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră le aveţi, în mod cert, peste medie, eu doar reamintindu-vă anumite lucruri sau aducând mărturii noi care să ne ajute. Pentru a reuşi trebuie să avem în vedere câteva coordonate.

1. Comunismul, ca inamic al civilizaţiei creştine, nu a eşuat decât în formula aşa-numitei dictaturi a proletariatului. El s-a metamorfozat şi a devenit, după cum spune Radu Preda, o modernitate reușită subversiv, impregnată clandestin, deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Formula sa cea mai perfidă şi mai corozivă, marxismul freudian, totuna cu marxismul cultural, circulând prin lume sub denumirea de corectitudine politică, s-a grefat parazitar pe ţesutul liberal al societăţii ocidentale, şi a fost livrat publicului în formula neoliberalismului actual,  un liberalism doar în termen nu şi în conţinut.

2. Chiar dacă există poziţionări mai vechi, o abordare coerentă, consecventă, vizionară şi programatică a distrugerii fundamentelor şi răsturnarii vechii ordini a societăţii este enunţată sub forma unei ideologii de socialiştii utopici, preluată şi dezvoltată de Marx şi Engels, apoi de socialiştii, comuniştii, bolşevicii proletari şi marxiştii culturali ai secolului 20.

3. Un punct de referinţă al atacului masiv asupra vechilor valori a fost momentul impunerii drepturilor fundamentale ale omului, drepturi care coboară, ca contrapondere la morala creştină,  direct din iluminism şi din discursul politic al revoluţiei franceze, ca formula universalistă (chiar dacă societatea occidentală , cel puţin, le avea pe acestea într-o formula mult mai completă, complexă şi generoasă de aproape 2000 de ani prin dimensiunea creştină a acestei civilizaţii). Dar tot ceea ce ţinea de creştinism trebuia sabotat, negat, răstignit.

4. La nici 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei de la Paris (1948)  drepturile enuţate în aceasta îşi pierdeau relevanţa în favoarea unor actualizări care le anulează  pe primele. Dreptul oricui la opinie, libertatea gândirii, de conştiinţă şi de religie, libertatea opiniilor şi a exprimării, egalitatea în drepturi şi demnitate  au fost, deturnate, deformate şi chiar anulate de punctele de forţă ale ideologiei totalitare care acţionează pentru noua ordine mondială. De exemplu, recenta formulă a “hate speech”-ului este aplicată cu severitate, şi chiar cu furie, în deja multe state occidentale, numai celor care îndrăznesc să-şi exprime opiniile diferite de cele oficiale asupra unor comportamente deviante de natură sexuală sau în legătură cu comportamentul sau unele trăsături ale musulmanilor imposibil de asortat cu cele occidentale, sau cu pericolul islamizării.

5. După ce au văzut că nu au reuşit revoluţia mondială folosind ca masa de manevră proletariatul, complotiştii revoluţionari (atei, masoni, satanişti, socialişti, comunişti, marxişti, anarhişti, în esenţă anticreştini) au trecut la folosirea unor grupuri marginalizate social, minorităţi persecutate şi discriminate cu potential revoluţionar real şi furie distrugătoare. LGBT-iştii, gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice sunt fiinţele umane confiscate în numele cărora se promovează noua ideologie totalitară, care pedepseşte delictul de diferenţă de opinie. Obiectivul: paralizarea posibilităţii de reacţie apoi dislocarea corpului majoritar compact, dispersarea lui, amestecarea cu formule care să-i conteste şi anuleze valorile, adică identitatea. O cale de acţiune este revoluţia sexuală (puteţi citi despre ea aici şi aici). O alta este planul Turnul Babel (denumirea îmi aparţine): amestecarea rasială, tradusă şi transpusă post modern în multiculturalism, imigraţionism şi discriminare pozitivă a unor minorităţi etnice.

6. LGBT-iştii, gay-ii, feministele pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice însă nici nu contează. Ei sunt masa de manevră pentru o „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, industrială, politică, mass-media, cultură, sindicate. Aceştia dezasamblează şi reasamblează populaţiile unor ţări şi continente cu unicul scop de a deveni casta nobilă care să deţină puterea la nivel global.

Islamizare sau eliminare a rasei albe?

Extrase din scrierile şi discursurile intelectualilor radicali legate de distrugerea vechii lumi creştine prin “eliberarea sexualităţii absolute” găsiţi în Revoluţia sexuală (II). În cele ce urmează vă voi prezenta câteva dintre ideile, promovate în cartea Praktischer Idealismus , 1925, ale celui care este considerat părintele fondator al Uniunii Europene, contele austriac Richard Coudenhove Kalergi, în onoarea căruia a fost instituit şi un premiu european, ce îi poartă numele şi este acordat o dată la doi ani. De exemplu, în 2010 Angelei Merkel , iar în 2012 lui Herman Van Rompuy, preşedinte până în 2014 al Consiliului European.

Omul viitorului va fi de o rasă amestecată. Rasele şi castele de astăzi vor dispărea în mod gradat din cauza dispariţiei spaţiului, timpului şi a prejudecăţilor. Rasa eurasiatico-negroidă a viitorului, similară în înfăţişarea sa exterioară cu vechii egipteni, va înlocui diversitatea de popoare cu o diversitate a indivizilor.

 “Influenţa nobilimii de sânge descreşte, influenţa nobilimii de spirit este în creştere. O astfel de dezvoltare, şi odată cu ea haosul politicii modern, îşi va găsi sfârşitul numai atunci când o aristocraţie a spiritului va avea puterea în societate..”

Tot Kalergi prevede o Pan-Europa sub forma Eurafricii, adică Europa plus coloniile din Africa deţinute de 6 state în afară de cele ale Marii Britanii.

Modelul de integrare europeană socialist, cosmopolit şi anti-naţionalist al Pan-Europei, care este centrat pe Mediterana ca o axă central pentru unfificarea geografică cu ţările africane şi arabe, a constituit baza pentru dezvoltarea unui alt model de integrare, similar, în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Un astfel de model, cunoscut ca “Eurabia” şi asociat cu Dialogul Euro-Arab de la începutul anilor 1970, a deschis în mod efectiv graniţele europene pentru imigrarea pe scară mare din Lumea a treia, în special din ţările musulmane (Africa, Orientul Mijlociu şi Asia) şi a promovat cultura, limba şi religia Islamului ca fiind fundamentală şi la egalitate cu civilizaţia europeană. (Clare Ellis - Ideological and Geopolitical Origins of the EU, Part I: Richard von Coudenhove-Kalergi's Pan-Europa )

Am pornit de la analiza posibilităţii ca în spatele construirii moscheei bucureştene să se ascundă un plan de islamizare a României şi am ajuns, se pare, după cum ne dezvăluie recent George Soros, într-o poveste mult mai complicată şi mai tenebroasă decât o simplă şi nefericită deschidere a Europei către imigraţie.

“A simţi şi chiar a gândi că rasa alba este inferioară în oricare dintre planurile imaginabile este un lucru natural, dată fiind istoria sa şi documentele zilei. Fie ca statul vestic al rasei albe să piară în sânge şi suferinţă. Trăiască societatea ecologică, multiculturală, amestecată rasial şi fără clase. Trăiască anarhia!”…  “Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire.” (G Soros în ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014)

Mai multe despre discuţiile privind un genocid împotriva rasei albe, despre contele Kalergi şi despre cum au fost îmbrăţişate şi aplicate ideile sale – asta în cazul în care el a fost un vizionar şi nu un simplu transmiţător al viziunii altora – într-un articol viitor.

Grecia, prima gubernie rusească în UE?

Lumea în care trăim este într-o schimbare accelerată – de altfel, în spiritul timpurilor tot mai grăbite din cauza exploziei tehnologice. În toate regiunile Terrei au loc, chiar sub aparenţe de linişte, mişcări care se pot dovedi asemănătoare unor deplasări de plăci tectonice. Evident, spaţiul cccidental şi din el spaţiul european intră din plin în această multiplă şi masivă reconfigurare.

Ca orice prădător politic, Rusia a urmărit în permanenţă mărirea spaţiului aflat sub influenţa sa. Dacă până în 1918, această politică s-a concretizat cu precădere în cucerirea de noi teritorii, după 1918, într-o lume schimbată şi ea, Rusia a combinat cucerirea, sau aservirea prin forţă a unor state sau regiuni ale acestora, cu finanţarea stângismului radical internaţional la nivel de regimuri comunistoide, de fronturi de eliberare, terorism, sindicalism, mai nou, civism marxist şi secesionism (Scoţia, Catalonia, Transilvania, Nordul Italiei etc).

In articolul „Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate” arătam că acest lucru poate fi făcut cu avantaje şi ajutoare economice; cu pomparea de energie şi materii prime; cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau majoritară  a economiilor lor; prin destabilizare politică şi agresiune economică; cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state; cu mafia rusă controlând  mafiile locale; prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.  Evident că, de la caz la caz, acestea vor fi combinate.

Tot atunci aminteam că Rusia are în vedere să-şi consolideze zona de influenţă/de control pe un aliniament sufocant pentru Europa de Vest:  statele baltice, Bielorusia, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania, că o primă breşă în sistemul de parteneriat militar şi economic european îl constituie Ungaria şi că posibilitatea reorientării statelor din prima linie (cu excepţia Poloniei şi, mai oscilant, a României) devine o posibilitate apropiată de certitudine dat fiind faptul că: Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea, iar statele baltice, au puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi sunt  înconjurate de Rusia şi Bielorusia, După acestea pot urma celelalte din lista de mai sus. Urmarea va fi dominarea totală, militară, teritorială, şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu (sau înglobarea în)  Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (Nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit.) (Un alt catalizator al acestei reformulări a Europei ar putea fi Islamul, care a devenit un pericol extrem de concret atât pentru Rusia cât şi pentru Europa de Vest.)

Astăzi, Grecia

În tabloul schiţat mai sus, schimbarea către o stângă de inspiraţie marxistă a Greciei (de fapt prima preluare a puterii de către o stângă radicală într-o ţară NATO) poate deveni un moment semnificativ (şi o victorie târzie în războiul civil din 1949). Mai ales că, la celălalt capăt al continentului, spaniolii (vezi mişcarea Podemos), care au trecut şi ei printr-un război civil distrugător provocat de comunişti, par a fi tot mai atraşi de o stângă revoluţionară (după ce oricum Spania a adoptat cu mare veselie ultimele expresii civico-politice ale marxismului cultural), care are mari şanse de a câştiga alegerile din acest an. În cazul Greciei, din variantele de acţiune a Rusiei de mai sus avem, la vedere, formula alegerilor libere; nu ştim însă ce alte lucruri se pot ascunde în spate. De exemplu, cine, cum şi cu cât a finanţat real Syriza?

Într-un text viitor vom discuta şi despre îndreptăţirea revoltei populaţiei multora dintre statele europene faţă de politica UE, Băncii Mondiale, FMI. Astăzi numai despre cât de real este fundamentul marxist-leninist al noii conduceri politice din Grecia şi despre cât de reală ar fi bănuiala transformării Greciei într-o gubernie rusească a UE.

Filiaţia marxistă a Syrizei

În primul rând, trebuie să vedem cine sunt cei care formează partidul Syriza pentru a şti ce este el. Pornită din 2001 ca o coaliţie de grupări de stânga şi radicale de stânga (marxiste, maoiste, troţkiste, eurosceptice, ecologiste etc.), dar şi cu personaje politice de pe aceeaşi arie se transformă în partid şi participă pentru prima data la alegerei în 2004. De atunci şi până acum se produc diverse transformări, despărţiri şi afilieri, dar important este faptul că, de la bază şi pînă la vârf, Syriza este un partid anti-sistem cu poziţionare de stânga radical.

În acest moment, conducerea Syriza şi guvernul grec sunt formate în mare parte din personaje cu afiliere comunistă clară. Alexis Tsipras (40 de ani) şi-a început cariera politică ca activist în organizaţia de tineret a partidului comunist. Este un admirator al lui Che Guevara, Fidel Castro, Hugo Chavez.

Ministrul afacerilor externe, Nikos Kotzias a fost membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Grec (KKE), ministrul economiei şi infrastructurii, Giogios Stathakis, ministrul energiei Panaghiotis Lafazanis şi ministrul muncii şi solidarităţii sociale, Panos Skourletis au fost de asemenea comunişti de seamă. Viceprim-ministrul Yiannis Dragasakis a fost de asemenea membru al comitetului central al KKE. Ministrul de finanţe, Yanis Varoufakis se descrie ca un marxist libertarian. Bătrânul urs comunist Kotzias, menţionat mai sus, professor de ştiinţe politice şi vocea publică principală a guvernului în ceea ce priveşte legăturile mai strânse cu Rusia, a fost un permanent susţinător al liderilor sovietici duri de la Kremlin. Printre altele, a fost şi unul dintre cei care au înălţat în slavă public, din afara lagărului comunist, reprimarea de către guvernul polonez a mişcării Solidaritatea în anii ’80. Este un prieten al ideologului Alexander Dughin, promotorul euroasianismului.

Detalii de program: politică externă

Prin noul său guvern, Grecia se declară prietenă a Rusiei. În acelaşi timp se distanţează de NATO şi de actuala politică externă (câtă este!) a UE, mai ales în ceea ce priveşte Rusia, SUA, Israelul. În programul partidului punctele de la 37 la 40  se referă (în ordine) la retragerea trupelor din Afganistan şi Balkani, încetarea cooperării militare cu Israelul, sprijinul pentru crearea statului Palestinia, negocierea unui acord stabil cu Turcia, închiderea tuturor bazelor militare (NATO) din Grecia şi ieşirea din NATO. În acelaşi timp, guvernul s-a declarat împotriva unor noi sancţiuni faţă de Rusia şi pentru o schimbare majoră a politicii externe a UE în sensul unei apropieri sporite faţă de aceasta. Un capitol cu serioase posibilităţi de schimbare este 27 care prevede supunerea tuturor acordurilor şi tratatelor cu Europa sau cu alţe părţi unor referendumuri populare, prevedere care poate fi punctul de plecare al unor schimbări majore în ceea ce priveşte alianţele şi aliaţii Greciei în viitor.

Politică internă

Ambiţii mari şi greu realizabile: auditul datoriei publice, renegocierea dobânzii şi suspendarea plăţii datoriei până la revigorarea economiei, naţionalizări de bănci şi sectoare industriale strategice, reangajări masive în sectorul de stat, gratuităţi pentru sistemul de sănătate, eliminarea sectorului privat din sănătate, creşterea alocaţiilor pentru şomeri, creşterea salariului minim, întărirea asistenţei sociale pe toate palierele, realocarea clădirilor băncilor, clădirilor guvernamentale şi ale bisericilor pentru oamenii fără locuinţe, combaterea secretului bancar şi a ieşirilor de capital, creşterea taxelor şi impozitelor pentru marile companii, creşterea la 75 % a impozitului pe venit pentru venituri de peste 500.000 euro, impozite speciale pe tranzacţiile financiare şi pe bunurile de lux, cantine în şcoli pentru copii, subvenţionarea cu până la 30 % a creditelor ipotecare, reintroducerea contractelor colective de muncă, demilitarizarea Gărzii de Coastă şi a trupelor special anti-insurecţionale, interdicţia purtării de măşti şi arme de foc de către poliţie, tăierea drastică a cheltuielilor militare, abolirea privilegiilor bisericii şi industriei construcţiilor de nave, dezincriminarea consumului de droguri etc. Un amalgam de promisiuni sociale luminoase fără o bază economică în afara naţionalizărilor, care, să zicem, ar asigura oarece venituri pentru cele dintâi. Mai mult, dacă taxările, restricţiile, limitările anunţate sunt puse în practică, poate fi prevăzută o hemoragie de capital şi de companii înspre exteriorul ţării. Un program asemănător cu cel al regimului Chavez şi al altor regimuri socialiste sau comunistoide falimentare din trecut şi din prezent  – aşa cum este la ora actuală şi cel din Venezuela.

În acelaşi timp, un teren extrem de favorabil pentru implicarea financiară şi strategică a unor “prieteni” noi. Iar o poziţie strategică ca a Greciei, sau a Spaniei, atât în cadrul UE, cât şi pur şi simplu geographic, la un  capăt şi celălalt al Mării Mediterane, şi la gurile Mării Negre, chiar şi în vremuri de criză, chiar şi cu sancţiuni în spate, merită toţi banii, care, în mod sigur pot fi recuperaţi într-un viitor nu prea îndepărtat.

Noii guvernanţi au dat asigurări că vor binele atât al Greciei cât şi al UE. Au cerut initial tăierea a 200 miliarde  euro din datoria externă (circa 80 %) apoi au revenit cu alte propuneri, dar nimic nu e clar, iar sigur nici atât. Au făcut diverse nuanţări (faţă de program şi de declaraţiile anterioare alegerilor), care să calmeze pieţele şi aliaţii. Cert este însă că, ca în cazul tuturor guvernelor de stânga şi mai ales de stângă marxistă afirmată, încrederea în ceea ce ele spun nu trebuie să depăşească procente egale cu degetele unei mâini. Este o practică îndelungă şi binecunoscută a limbajului dublu, a una spunem şi alta facem, a tragerii de timp pentru distrugerea în linişte a ultimelor repere şi bariere morale şi pentru aşezarea noilor fundamente (o desăvârşire a acestor practici pe care, în diverse stadii, le întâlnim de fapt acum şi Occidentul tot mai socialistizat).

Sunt departe de a agrea capitalismul scăpat din frâul eticii şi libertinajul Occidentului actual, în care valorile morale, necesare pentru apărarea existenţei umane, au fost înlocuite cu opusul lor pe un drum care duce, inexorabil, către autodistrugere. Dar atât din cunoaşterea directă a funcţionării unui regim marxist (am trăit într-unul  peste 30 de ani), cât şi din cea indirectă oferită de mulţimea de tentative “luminoase” eşuate în crimă, mizerie şi sărăcie (vezi şi Venezuela, un ultim exemplu) nu dau mari şanse unei rezolvări a situaţiei Greciei de un astfel de guvern, pe un astfel de program. Mai iau în calcul şi interesele personale, corupţia, structurile mafiote care însoţesc şi acest gen de regimuri, ca pe oricare altele. Ca să nu mai vorbim de interesele “prietenilor”.  

  

Dacă Ungaria a fost primul admirator declarat al Rusiei în UE, Grecia are toate şansele (interne şi internaţionale) să devină prima gubernie rusească în UE.

Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin

Într-un text anterior despre nostalgia românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi reveni. Iată că o fac.

·          

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu în natură, ci în noi.

Comunismul terorist de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23 de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată de comunism.

Comunismul nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare cum ar putea să dispară el din societate?

Stăpânul inelelor veghează din Kremlin…

„O statuie a liderului revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)           

Veşti bune: Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile  despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei săraci.

Veşti proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte „vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.

La 97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti - Kremlinul. Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc  în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu. Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată a aceluiaşi socialism pustiitor.

…. până la Praga …

Moştenirea comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă, afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării. Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de desfăşurare.

Una dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.

Textul de mai sus apare într-un ghid turistic actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi totuşi…

…şi Berlin

La peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea germanilor. Cei din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)

Iată realitatea, iată efectele: au fost deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură majoră. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta Germanie comunistă.

Comunismul residual, implantat ca un rău devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă, un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă,  asemănătoare unui virus modificat, a luat deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.

Mulţi americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a dispărut. (George Will - "Slamming the Doors," Newsweek, Mar. 25, 1991) 

(Va urma)