Mark Zuckerberg se visează împărat. Nerecunoscători, „supuşii” din Hawai se revoltă.

Şi vor să-i dărâme zidul. Tocmai lui care de-abia ce se luă de zidul lui Trump. Ruşine, nemernicilor!

Îmi propun să vă prezint, cât de des pot, adevărata faţă a stângii pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de ticăloasă poate să fie. Pentru că stânga nu este, aşa cum am fost lăsaţi să credem, o doctrină, nişte partide, un tip de politică, ci un mod de a fi. Şi cum poţi face acest lucru mai bine decât pe studii de caz. Adică pe situaţii reale şi pe oameni concreţi. Azi despre Mark Zuckerberg (MZ), tatăl minune al feisbucului (FB).

„Caesar Markus Zuckerbergus”

Zuck, spun unii dintre cei care îl cunosc de mai mult timp, are vise de mărire. Îşi doreşte să fie împărat! este o frază care a devenit comună printre aceştia. Dar nu oricum: mai întâi preşedinte al Americii. Şi, după cum menţionează The Hill recentele remarci ale lui Zuckerberg asupra măsurilor lui Trump vin să alimenteze speculaţiile privind viitoarea sa candidatură. Despre „imperialitatea” lui Zuck vorbesc în primul rând apropiaţii lui şi cei din staful FB, care povestesc că acesta este fascinat de legendele Greciei antice, că li le povesteşte ori de câte ori are ocazia şi că „vrea să fie împărat”.  La o adunare le-a citat chiar replici din filmul „Troia”.

În numărul său din 13 ianuarie 2013, în articolul „Va fi MZ viitorul nostru preşedinte”,  Vanity Fair face o lungă incursiune în biografia lui şi citează câţiva prieteni care spun că acesta este foarte potrivit pentru politică şi că are planuri în acest sens.

Orice căutare pe net despre MZ emperor vă va duce către o mulţime de analize şi comentarii despre visele de mărire ale lui Zuck.

In principiu, MZ are tot ce trebuie pentru acest vis: bani, cea mai globală, mai insidioasă, mai controlantă şi mai intruzivă afacere, o vârstă excelentă (32), ambiţie, calcul, faimă, relaţii, arată bine. Şi, mai ales, este omul potrivit pentru cei care urmăresc o lume globală, condusă de un guvern global şi controlată, de exemplu, şi prin intermediul FB.

Mărturiile despre fascinaţia lui Zuck pentru postura de cuceritor şi stăpân al lumii sunt multe. Semnificative sunt cele despre jocurile preferate. În New York Times, Nick Bilton, care semnase în 2012 un profil alături de două colege, revine într-un alt articol cu detalii despre fascinaţia lui Zuck, încă din copilărie, faţă de jocurile de strategie şi război care implicau cucerirea unor lumi virtuale, printre care „Civilization” – cu deviza „construieşte un imperiu şi fă-l să reziste”. Astăzi joacă „Risc” – joc de strategie despre cucerirea întregii lumi, “Imperium Romanum” – „Cum să-ţi conduci oamenii către mărire, securitate şi prosperitate”, Lux Delux – „Jocul dominării universale”.

MZ a aplicat tot ceea ce a învăţat din aceste jocuri în construcţia şi politica companiei sale, în relaţiile sale cu angajaţii şi cu lumea înconjurătoare. Şi, până acum, le-a aplicat bine, căci a reuşit să-şi un imperiu de sute de milioane de supuşi printre utilizatorii FB.

Intenţiile sale sunt clare, ne spune Bloomberg, şi din modul în care a început să-şi administreze imaginea şi să treacă de la „tânărul miliardar inept care apărea peste tot în tricou” către un personaj sofisticat, rafinat, atent la cele in jurul său, la curent cu toate, stăpânind detaliile, priceput în multe domenii. Chiar renunţând la ateismul militant, declarat anterior pentru poziţia „religia este un lucru important” (lucru pe care, până acum, trebuia să-l afirme orice candidat la preşedinţia Americii) şi trecând de la „nici mort nu aş mânca carne” la interesul faţă de acţiunile filantropice.

Zuck îl ceartă pentru zidul mexican şi îi cere lui Trump frontiere deschise pentru SUA

După cum vă spuneam, în calitate aproape sigur viitor candidat cu mari şanse, Zuck a început să-şi dea cu părerea şi în politică. Şi să-şi facă cunoscute (Foarte bine! Aşa ne lămurim şi noi) convingerile. Care sunt, evident progresiste şi globaliste. Şi cum, dacă eşti progresist şi globalist şi nu eşti autist, oligofreen, orb, surd şi mut, trebuie să dai în Trump (care îţi dă atâtea motive), nici Zuck nu a putut să stea liniştit şi l-a criticat pe Trump pentru zidul mexican şi limitarea intrării migratorilor în SUA. Într-o postare pe FB, mai sus numitul a spus că „este îngrijorat de impactul recentelor ordine semnate de preşedintele Trump” şi că „noi trebuie să menţinem deschise uşile pentru refugiaţi şi pentru aceia care au nevoie de ajutor”.

Zuck îşi hărţuieşte vecinii prin tribunale pentru a le lua pământul. Vecinii protestează împotriva zidului.

Dar uitase de mortul din casă. Sau îl credea îngropat. Din nefericire pentru Zuck, ştirile încă circulă şi pe trasee libere şi oricât şi-ar pune unii în scenă personalităţi atractive (dar false), dacă nu azi, mâine tot se află detaliile, care reduc la ridicol toate eforturile de cosmetizare a imaginii. Aşa cum s-a întâmplat şi cu sinistra Hillary şi cu violatorul Bill.

Una dintre căile de a afla adevăratul caracter al oamenilor este şi celebra ”follow the money”, de data asta în varianta „vezi ce face persoana cu banii”. Aşa ajungem la „mortul din casă, care pute rău”, hărţuirea localnicilor şi zidul de pe proprietatea de 700 de acri a lui Zuck de pe insula Kauai, cumpărată cu 100 milioane dolari.

Dezgolită de draperii, realitatea arată astfel: măreţul Zuck, strategul, războinicul, viitorul preşedinte al SUA  şi viitorul împărat mondial, enervat de obrăznicia şi nesimţirea unor supuşi localnici ce nu voiau să-i cedeze de bună voie terenurile lor, i-a dat în judecată pe câteva zeci dintre ei pentru a le lua micile parcele (în total 8,4 acri) aflate în interiorul terenului cumpărat de el şi pe care l-a închis cu un zid masiv din piatră.

Cum legal lucrurile nu erau chiar atât de simple, iar povestea începuse să se rostogolească tot mai mult, în 17 ianuarie 2017, sesizând potenţialul negativ al acestei poveşti pentru noua sa imagine aflată în construcţie, Zuck a anunţat în The Garden Island că a renunţat la procese, şi-a prezentat regretele şi şi-a declarat dragostea pentru Kauai şi sprijinul pentru comunitate.

Din nefericire pentru el, după cum ne anunţa în 19 ianuarie McClatchey şi în 26  Business Insider, sătui de atâta personalitate binevoitoare şi de zidul care blochează priveliştea către mare şi accesul la propriile parcele, localnicii se vor aduna ca să protesteze împotriva zidului hawaian al lui Zuck.

MZ este un miliardar, un globalist şi, după cum am arătat în textul de faţă dar şi aici, un stîlp al stângii americane şi internaţionale.

Zuck e progresist (stângist) pentru că gândeşte progresist şi se comportă progresist: migraţia, frontierele deschise, guvernul mondial, lgbtismul sunt direcţiile de acţiune. Stânga înseamnă minciună, fals, butaforie. Imagini fabricate, care nu corespund absolut de loc cu personajele reale. O lume răsturnată de pe temeiurile normale. Un coşmar.

Zuck e un globalist pentru că are o afacere globală şi un vis de stăpânire globală. El îi ajută pe cei care vor acelaşi lucru, care, la rândul lor având nevoie de el, îl ajută. După cum spune poporul (prost, evident): Cei ce aseamănă se adună.

România retorică şi Rusia tanchistă

"Rusia a remarcat o noua serie de declaratii antirusesti ale presedintelui Traian Basescu". "Un alt val de retorica anti-ruseasca din partea conducerii de la Bucuresti - intr-o etapa in care dialogul Bucuresti-Moscova a inceput sa ia o dinamica pozitiva -, nu corespunde interesului niciuneia dintre parti si nu poate sa nu genereze dezamagire", din comunicatul MAE rus de vineri 4 aprilie 2014.

Unii cu retorica, alţii cu tancurile. Şi răii, în această strâmbă dreptate a celui mai puternic, sunt tot cei cu vorbele. Dar să ne aplecăm puţin asupra comunicatului. Conform acestuia:

-          Băsescu face declaraţii antiruseşti şi la Bucureşti se manifestă o retorică antirusească. De

ce? Pentru că dacă se vorbeşte pe şleau despre politica externă a Rusiei – caz concret, anexarea Crimeei - asta înseamnă, în logica îngustă a Moscovei că eşti anti-Rusia. Eşti duşmanul. O logică, evident strâmbă, de repetent la aritmetică, la scriere şi la citire.

-          Dialogul Bucureşti – Moscova tocmai avea o dinamică pozitivă  De când, că noi n-o

văzurăm? Cum se manifestă ea? În ce constă? Pentru că nu au apărut, de exemplu, de acum un an, detalii semnificative. Ba chiar nimic nou pe această relaţie. Sau guvernul Ponta tocmai ce ne-a vândut şi nu ştim noi?

De ce fac referire la acum un an? Păi pentru că atunci lucrurile stăteau pe dos după cum scriam în articolul Federaţia Rusă, un imperiu în metastază, din care voi relua mai jos şi alte pasaje:

21.03.2013 – Vocea Rusiei, trompeta de stradă a Moscovei în România (mai corect Răcnetul Rusiei la România), reia tema dragă acesteia (de fapt un îndemn făţiş la rebeliune de stradă care ar trebui privit mai serios de organele în drept) a „războiului civil”. Dacă în vara trecută erau îndemnaţi la luptă „cetăţenii” nemulţumiţi de slăbiciunea USL-ului în a termina lovitura de stat, acum ni se anunţă o Revoluţie anti Ponta, titlul articolului, după care, exact prima frază a acestuia ne spune că România se află în război civil. Toată însăilarea de poveşti de groază pe care Moscova le-ar dori desfăşurate aici pleacă de la o insinuare perversă şi departe de a fi adevărată – dar pe care mulţi dintre cei spălaţi pe creier de antene, s-ar putea să o creadă - despre cum şi-a luat Washingtonul mâna de pe România; adică „Măi băieţi, predaţi armele că sunteţi mâncaţi, aţi ajuns acum la pulanul rus!”

Mai amintesc, din exact această perioadă, „războiului contra SRI” condus pe faţă de oameni, care, printre alte păcate, îl au şi pe acela că sunt legaţi de Moscova.

Dacă, în urmă cu exact un an, Ponta era duşmanul poporului, între timp, ca prin minune, toate sunt pe dos, dinamica e pozitivă şi doar „cozile de topor” ale Occidentului, mai stau în calea unirii fericite dintre poporul rus şi cel român.

Golanul din curtea şcolii

De fapt, de la nivelul imperial în care a adormit (ce poveste tristă, să încerci să-ţi ţii rangul imperial doar cu biciul, nu şi cu vorba şi fapta bună, ceva cam ca bătăuşii din curtea şcolii, care îi chinuie pe cei mai mici) Rusia practică în permanenţă stilul agresiv al acuzării celuilalt: acuză, dar nu se scuză, pentru că cel mai tare, imperiul, are întotdeauna dreptate. Genul ţâfnos, pus mereu pe harţă, care nu suferă ideea de a fi contestat şi de aceea cum te prinde cum te bate, chit că are sau nu motiv. Doar aşa, să ţii minte şi să fii în continuare supus. Sistemul e construit pe un principiu exponenţial: orice răspuns palid al incriminatului, orice sugrumat protest provoacă o adevărată canonadă. Doamne fereşte de un glonţ real rătăcit dincolo de graniţă, adesea tras chiar de o un agent rus: tunurile, tancurile, aviaţia rad tot ceea ce întâlnesc pe teren, în timp ce înalţii demnitari şi presa oficială rusă spulberă orice contra-argumentaţie. Mistificare, aroganţă, bădărănie. Un adevărat” comportament imperial.

În acest tablou al impertialismului rusesc, România se bucură din partea Moscovei de un „răsfăţ special”. România este, în viziunea acesteia, nedreaptă, dispreţuitoare, agresivă, nerecunoscătoare, slugă a imperialismului occidental (american), ea însăşi cu ambiţii şi acţiuni imperialiste, idioata satului, (după cum se înţelege în subtext din declaraţiile demnitarilor ruşi, şi destul de direct din materialele propagandistice ale trompetei oficiale mai sus amintite), care refuză visul siberian în favoarea celui american. Şi Siberia e atât de goală! (De fapt, nu mai e chiar aşa de goală: câteva milioane de chinezi refac aici, cu migală vechile posesiuni ale imperiului chinez. Aşa că, nu peste mult timp, un referendum, sau o serie de referendumuri ar putea da mari dureri de cap Maicii Rusia.)

Nemulţumirea faţă de România este permanentă, ţâfna mai intensă decât în raport cu oricare alt fost stat comunist prieten, agresivitatea şi agresiunea verbală mai paranoice, dispreţul mai evident. Cei care ne ceartă, în numele marelui stat rus, nu sunt numai înalţii demnitari; acum suntem biciuiţi apoi împachetaţi în varza murată a revoltelor anti-europene şi antiamericane de slujbaşii mărunţi şi de ziariştii oficiali, care execută această sarcină cu meticulozitatea şi cu satisfacţia perversă a torţionarului în raport cu deţinutul care trebuie reabilitat.

Rusia deplânge complexele, fobiile, ostilitatea românilor şi ale statului românesc în raport cu ea, refuzul acestora de a le fi mai bine în braţele ei puternice (în care mulţi şi-au pierdut răsuflarea). Glasului ei i se alătură şi destui români, fie plătiţi, fie vuvuzele voluntare în aşteptarea recunoştinţei, sau pur şi simplu persoane simple în gândire care preiau această retorică. Criticile acestora: noi nu ştim să ne orientăm spre Rusia şi să profităm de Rusia, relaţiile economice sunt la pământ, cele politice sub nivelul solului, nu speculăm potenţialul mare al pieţei ruseşti, nu ştim să culegem din relaţia cu Rusia şi alte fructe decât cele ale unei mânii nejustificate. Noi greşim, am greşit şi, precis, vom greşi. Pentru că, ajungi să înţelegi la un moment dat (numai să nu ajungi să o şi crezi) noi suntem greşiţi întru totul. (Eistă o parte de adevăr în ceea ce priveşte relaţiile economice, dar acelaşi adevăr este valabil şi acasă: politicienii acestor 25 de ani s-au ocupat de sufocarea şi nu cu dezvoltarea economiei)

Conform reţetei imperial-comuniste (adică, rezultat al ambelor surse) adevărul se găseşte depozitat întotdeauna la Kremlin, aşa că tezaurul e o minciună, ocuparea Basarabiei şi Bucovinei de nord e o minciună, românitatea basarabenilor e o minciună, limba română e o minciună, execuţiile în masă a mai multor zeci de mii de militari români e o minciună, deportarea a sute de mii de basarabeni şi bucovineni e o minciună, istoria României e o minciună, însăşi România e o minciună. De fapt: România e marea agresoare a poporului rus/sovietic, a teritoriului, limbii, istoriei, avuţiei naţionale.

Şi violată şi scuipată

Într-un simpozion internaţional pe tema relaţiilor dintre Rusia şi România, desfăşurat cu ceva vreme în urmă la Academia Română, am pus următoarea întrebare (a cărei idee a fost preluată ulterior de Dan Dungaciu într-un interviu):

- Dacă Rusia chiar ne doreşte prietenia şi colaborarea, dacă ea chiar e o mamă bună şi noi nişte berbeci încăpăţânaţi, de ce nu a mers şi pe latura sentimentală, de ce nu a încercat niciodată să ne seducă, să ne cucerească fără armate, comisari, presiuni şi represiuni economice şi politice, aşa cum a făcut cu unii dintre vecinii noştri? De ce nu a venit să ofere ceva, ci numai să impună, să ceară şi să ia după care, la final, ne-a mai tras şi un şut în gură şi ne-a înjurat?

Mai nou, pentru răceala dintre România şi Rusia de vină sunt Băsescu şi guvernele ultimilor 10 ani. Dar, de ce nu a venit în timpul lui Iliescu şi Năstase (1990-1996; 2000-2004) să ne ofere măcar nişte mărgeluţe, oglinjoare, alămuri ieftine? De ce, de exemplu, Gazpromul, braţul economic al puterii moscovite, nu ne-a oferit nişte gaz mai ieftin, cu care ne ambalau şi ne făceau apoi scrumbii sărate pe care să le mănânce ruşii cu votcă? De ce, după cum inspirat a completat Dungaciu ideea de mai sus, în loc să ne seducă, Rusia a ales şi alege să ne violeze în mod repetat? Şi dacă coana România nu consimte la viol, să o mai şi scuipe?

Poate fi la mijloc, aşa cum s-a mai spus, atitudinea imperială (arogantă, distantă, dispreţuitoare, agresivă, politica pumnului şi a manipulării prin propagandă dar şi prin acţiuni subversive) a conducătorilor Rusiei, care folosesc în continuare această pistă pentru a-i controla politic pe ruşi: dacă nu ai ce să le dai injectează-i cu visul lui Petru cel Mare în varianta Putin. Poate fi realitatea încercării de a reface imperiul cu toată complexitatea ei. Poate fi dezamăgirea că România a ales Vestul. Dar ceva nu merge, parcă nu ajunge.

Adică, Ion vrea să o ia de nevastă pe Maricica dar în loc să-i facă curte, să-i cumpere mărgele, parfum, flori, să o ducă, dacă nu la teatru, măcar la film, sau la un concert gratuit în piaţă, alege să o ia de păr, să o târască pe maidan, să o violeze după care să o înjure că e o târfă. Dar pe care, afirmă el, ar lua-o la curăţenie, la spălat izmene şi vase, dacă Maricica ar fi ceva mai cooperantă, ar avea acolo un orgasm-două şi i-ar declara iubire în timpul violului. Cineva e sigur bolnav în povestea asta.

De aceea cred că pe lângă cele de mai sus, motivul real al acestei atitudini faţă de România (fără precedent în cadrul relaţiilor Rusiei  cu state din afara fostului imperiu comunist) este faptul că România este considerată, de facto, parte a imperiului  (vezi anexarea Basarabiei în 1812 şi protectoratul Rusiei asupra principatelor române după pacea de la Adrianopol din 1829, de fapt o ocupaţie militară în toată regula începută cu cca 3 ani înaintea încheierii lui. Tot de atunci, şi nu la Băsescu vodă, s-a stins şi rusofilia temporară a populaţiei declanşată de speranţa eliberării de sub turci.). România e considerată o slugă-rob obraznică, proprietate a Rusiei, scăpată temporar de sub biciul vechilului. Iar cu o slugă-rob nu discuţi; nu-i dai de mâncare, o baţi, o pui în  fiare, o ridici în furci; poţi chiar să o elimini fără repercursiuni. Cu atât mai mult cu cât românii, nefiind slavi, formează o populaţie de rang inferior.