Fii binecuvântată, pandemie! Binefaceri, foloase şi învăţăminte ale acestei experienţe.

 
Fii binecuvântată, pandemie, pot spune aceia dintre noi, pentru care aceasta s-a dovedit o mare binefacere, o plină de folositoare învăţăminte experienţă, smulgere de pe drumul spre moarte şi aşezarea pe drumul către viaţă. 

În tot răul și un bine! - zice românul. 

Nimic din ceea ce ni se întâmplă nu e fără ca Domnul să ştie, să permită şi să ne fie de folos pentru lucrarea cea mare: mântuirea noastră, întoarcerea alături de El, iar ura, răutatea și lucrarea diavolului nu pot covârşi dragostea, bunătatea şi lucrarea lui Dumnezeu. În plus şi înainte de toate, Dumnezeu nu ne-a făcut, nu ne face şi nu ne va face ceva care să ne doară, nu ne va da suferinţă, lipsuri, necazuri) (aşa cum nu ne-a dat nici moartea) chiar dacă acel ceva ne-ar fi de folos. Noi le facem, pe post de actori, diavolul le face, pe post de regizor.

Diavolului îi ies multe atunci când e vorba de iluzionism, magie, virtual, dar niciodată, nimic, atunci când e vorba de a dăuna cu adevărat omului pentru că el nu ştie, nu înţelege, nu discerne voia şi lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de înţelegerea inexplicabilei, pentru el, iubiri fără limite a Acestuia pentru noi; şi din acest motiv diavolul eşuează continuu. Chiar în ispitirea din Grădina Raiului, sau, mai concludent, în orchestrarea răstignirii Fiului lui Dumnezeu, cu efecte fundamental contrare celor dorite de el.

V-am adus aminte de toate acestea pentru a aşeza cât mai aproape de adevăr înţelesul profund al crizei prin care trecem, cunoscută sub numele de cod, alocat de orchestratorii ei, "pandemia covid 19". Neplăcută, enervantă, hidoasă, dar ca tot ce ni se întâmplă, şi cu potenţiale foloase; chiar esenţiale, salvatoare foloase. 

Am înțeles cu cine avem a face. Cine ne sunt dușmanii. Că  autorităţile, conducătorii, reprezentanţii, elitele noastre sunt, în marea lor majoritate, formate din nişte nemernici ticăloşi, torţionari şi/sau călăi.

Primul mare folos este acela că acum mult mai mulţi dintre noi sunt lămuriţi în legătură cu faptul că conducătorii/elitele economice, politice, culturale, media locale şi mondiale (în proporţie de peste 90 %) lucrează, sub conducerea mafiei bancare globaliste, împotriva noastră, ne dispreţuiesc, ne urăsc, ne vor răul şi nu binele pe care îl afişează. 

Nu am ajuns, prin această trezire, a fi majoritatea şi nici nu vom fi. Dar suntem mai mulţi şi trebuie să ne bucurăm pentru toţi cei care au făcut acest pas şi următoarele despre care vom vorbi, căci sunt paşi către adevăr şi viaţă.

Nu voi discuta aici tema originii coronavirusului. E o temă terţiară, dacă nu chiar cuaternară. Căci fie că a fost lansat premeditat, fie că e o scăpare, sau chiar vine de la lilieci direct, reacţia coordonată, dictatorială a autorităţilor din întreaga lume (cel puţin în peste 97% dintre statele abordate de covid 19), minciunile, direcţiile false, abuzurile medicale şi sociale, ignorarea, chiar prigonirea vocilor contestatare, ale specialiştilor, în primul rând, şi ale oricui încerca să pună la îndoială naraţiunea oficială,  şi tot setul de tactici şi măsuri pe care le cunoaşteţi deja foarte bine, ne dovedesc un lucru fără putinţă de tăgăduit: există un consens, un proiect, o strategie şi tactici pentru, de mult anunţata, construcţie a unei noi ordini mondiale într-un stat mondial demonic.

Am înţeles ce ne pregătesc aceştia: o lume de coşmar, un iad terestru, un viitor în care nu vor mai exista oameni, ci slugi  ale diavolului şi victimele acestora.

Al doilea folos este că mai mulţi dintre noi avem acum o imagine mult mai clară, chiar dacă, uneori, încă prea optimistă, despre cum va arăta viitorul croit de aceste elite, aşa că putem să nu ne mai pierdem timpul cu mimarea normalităţii şi să trecem la pregătirea pentru acest viitor, sărind etapele de somnolenţă şi speranţă tâmpă în mai bine. Nu, nu va fi mai bine, ci va fi mult mai rău. Statul mondial demonic. Iadul pe pământ, un uriaş lagăr. Războiul proxi al diavolului împotriva lui Dumnezeu prin oameni. Fermă de plăceri pentru slugile lui pământene. Pentru care trebuie să fim dezumanizaţi, înrobiţi, transformaţi în sclavi fără drepturi, libertate, conştiinţă, cunoaştere; combinaţii de biologic, digital, mecanic, şi electronic. Adică în produse (nu fiinţe!) post sau trans-umaniste.

Ne-a arătat cine suntem: nişte bacterii, o sumă vidă de de lucruri vide, de "a avea"-uri inutile, mortale, aneantizante.

Mici, meschini, egoişti, singuri, trişti, dezorientaţi, speriaţi, neştiutori, uşor manipulabili, lipsiţi de substanţă, opaci, dacă nu chiar întunecaţi, călduţi, dacă nu chiar îngheţaţi în foamea glacială de a avea, lipsiţi de simpatie, grijă, dragoste pentru ceilalţi.

Am descoperit că a avea, în multele şi feluritele lui forme, (alimente, obiecte, plăceri), poate să fie total nefolositor, iar unii  dintre noi chiar că "a avea" este contrariul lui "a fi".
Ne-am uitat în oglinda existenţei şi nu am văzut nici măcar o fiinţă nudă, ci un gol, o lipsă, nimicul.

Ne-a arătat cât de relative, de iluzorii sunt bunurile materiale din care ne construim viaţa, cât de perisabile sunt ele, cum dintr-odată pot dispărea, sau pot deveni inutile, de nefolosit,  cum toate cele cu care ne obişnuisem ca fiindu-ne îndreptăţite/menite au devenit fără înţeles şi fără valoare.
Ce folos că ai zece maşini, dacă nu poţi folosi niciuna. sau zece case, dacă eşti blocat într-una. Sau multe haine, dacă nu ai unde le purta. Sau multe dispozitive, care nu te pot ajuta să fii mai liber. Sau cunoscuţi, dacă nu vor să te întâlnească, sau nu pot să te întîlnească, nu au voie. Sau...  Sau...

Am trăit zdruncinarea siguranţei călduţe şi dezumanizante în eternitatea şi în binefacerile unei ordini materiale construite prin progresul tehnic (am descoperit că acum, când suntem mai tehnicizaţi ca oricând, suntem la fel de vulnerabili); a comodităţii, confortului, vieţii de bacterie. Şi chiar prăbuşirea înţepenelii într-o vieţuire de organism primitiv. S-a destrămat, pentru unii dintre noi, magia demonică care ne ţinea captivi în această vieţuire.
Am făcut primii paşi pentru redescoperirea lui Dumnezeu, către grija, dragostea, necontenita lui prezenţă alături de noi pentru a ne ajuta să revenim lângă El.

1. Nu aş vrea însă să se înţeleagă că cele de mai sus justifică şi absolvă de vină pe cei care mint, manipulează, chinuiesc, siluiesc, distrug, ucid în masă pe semenii lor. 
Dincolo de justiţia terestră - în faţa căreia, probabil, nu vor ajunge - îi aşteaptă întâlnirea cu golul întunecat al existenţei de aici în care vor rămâne captivi şi după.

2. Nu vă temeţi. Dumnezeu e aici mereu, pentru fiecare. Aşteaptă doar să-i vorbiţi, să-l auziţi.


 

REVOLUŢIA a început în Rai (I): "Codul iadului" al dlui de Mirabeau. De ce o revoluţie e o lovitură de stat mascată.

„Orice revoluţie este o lovitură de stat reuşită.” (Hegel)

Şi asta a fost şi în România în 1989, iar organizatorii ei sunt complotiştii; idioţii utili/profitorii de serviciu/oportuniştii fără scrupule sunt complicii acestora, iar participanţii naivi, perdanţii. Care sunt unii şi ceilalţi? Uitaţi-vă în imaginile din primele zile de la televiziune şi din balcon. Urmăriţi traseul lor şi al rudelor apropiate – cum ar fi, probabil din categoria a doua, Caramitru şi fiul - şi veţi avea nişte evaluări apropiate de certitudine. E adevărat, nu-i veţi putea şi judeca. Şi nici nu-i va judeca vreo instanţă, în afară de cea dumnezeiască, din moment ce ei, urmaşii lor, slujbaşii externi şi alţi mercenari ai mafiei bancare anticreştine au pus mâna pe toate pârghiile şi instituţile statului.

Au trecut 30 de ani şi în loc să ne limpezim şi să găsim direcţia, suntem tot mai în ceaţă, tot mai debusolaţi. De fapt suntem băgaţi tot mai în ceaţă, ni se fură busolele, se folosesc simulatoare de zgomote şi voci pentru a fi îndrumaţi pe cărări greşite către prăpastie. Să nu aflăm adevărul. Cum ar fi:

Ce e o revoluţie şi de ce e ea lovitură de stat

Trebuie să răsturnăm ordinea, să anulăm toate legile, întreaga putere şi să lăsăm poporul în anarhie.... Trebuie să le gâdilăm vanitatea, să le încurajăm speranţele, să le promitem fericirea până ce ne vom duce la bun sfîrşit opera; trebuie să ne ferim de capriciile lor şi de sistemele care le plac, pentru că oamenii din popor sunt foarte periculoși în calitate de legislatori, ei stabilesc legi care coincid cu pasiunile lor, în plus, dorința lor de cunoaștere nu ar face decât să dea naștere la abuzuri. Dar cum masele sunt o pârghie pe care legiuitorii o pot mișca după cum vor, este absolut necesar să le folosim ca un sprijin, și să le facem să urască tot ceea ce dorim să distrugem și să emănăm iluzii în calea lor; trebuie de asemenea să cumpărăm toate condeiele mercenare care să propage metodele noastre şi care îi vor instrui pe oamenii din popor în ceea ce îi priveşte pe duşmanii pe care îi atacăm. Clerul, fiind cel mai puternic în opinia publică, poate să fie distrus numai prin ridiculizarea religiei, prin caracterizarea preoţilor ca fiinţe odioase şi numai prin reprezentarea lor ca monştri de ipocrizie... Tipăriturilee trebuie să prezinte în orice moment cantităţi proapspete de ură împotriva clerului. Să le exagerăm averile, să facem ca păcatele unora să apară ca fiind comune pentru tot clerul, să le atribuim toate viciile; calomnie, crimă, lipsa credinţei, scrilegiu, totul este permis în timpul revoluţiei…

Să ne ferim mai presus de toate de a le da prea multă putere (maselor – n.aut.); despotismul lor este prea periculos, trebuie să flatăm masele printr-o justiţie arbitrară, să le promitem o mare diminuare a impozitelor şi o împărţire mai curând egală, o creştere a averii și mai puțină umilință. Aceste promisiuni fără susţinere vor fanatiza masele, care îşi vor reduce rezistența.  Ce contează victimele şi numărul lor? jafurile, distrugerile, incendierile și toate efectele necesare unei revoluții? Nimic nu trebuie să fie de nefolosit și putem spune împreună cu Machiavelli: "Ce contează mijloacele, atâta timp cât ne atingem ţelul?

Exact asta e orice revoluţie. Vă rog să recitiţi cele de mai sus: nu recunoaşteţi metode care s-au aplicat în aceşti ani şi se aplică accelerat în acest moment în România? Nu regăsim tacticile folosite pentru a ne dezbina, a ne întoarce pe unii împotriva celorlalţi, pentru a ne rupe de Biserică, adică de Dumnezeu? Ne găsim, după cum vom vedea mai târziu, în etapa radicală a revoluţiei din 89 care, de fapt, nu s-a încheiat.

Pasajele de mai sus aparţin Vicontelui de Mirabeau, unul dintre stâlpii Revoluţiei franceze, mason de vază, membru al Ordinului luminaţilor, şi provin din textul “Croquis ou Projet de Révolution de Monsieur de Mirabeau” publicat în 1791.

Pornind de la definiţiile din dicţionare şi analizând revoluţiile ultimelor cinci secole, în care am avut de-a face cu o permanentă ofensivă pentru distrugerea lumii oamenilor şi crearea unei lumi a sclavilor lobotomizaţi, putem fixa în pagină caracteristicile unei revoluţii. Iată-le pe cele mai importante:

1. Există o singură REVOLUŢIE: revoluţia mondială, „revoluţia perpetuă” (în formula dragă lui Troţki). Revoluţiile locale sunt manifestări ale acesteia într-un anumit stat sau regiune. REVOLUŢIA este lucrarea diavolului de negare şi distrugere a omului ca creaţie a lui Dumnezeu şi de recreare a lui sub forma unui produs standardizat cu caracteristici opuse celor date de Creator. Prima revoluţie locală/lovitură de stat (eşuată) a fost în Grădina Raiului, unde diavolul i-a convins pe Adam şi Eva să se revolte, să dea o „lovitură de Rai” şi să devină asemenea lui Dumnezeu. Ca în toate revoluţiile, la final, masele – cei doi -  s-au regăsit într-o situaţie mult mai proastă. Perpetuă până la Judecata de Apoi, când diavolul va fi trimis în întunericul cel mai afund, REVOLUŢIA are etape de expansiune în care reuşeşte în opera de vrăjire a lumii (păgânismul, care a cuprins cea mai mare parte a lumii după căderea din Rai, şi neopăgânismul actual) şi de retragere - dezvrăjirea prin naşterea şi învierea lui Hristos. Dar prima lovitură de stat (eşuată) a fost înaintea acestui moment, cea a îngerilor căzuţi ce s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.

2. Mafia bancă globalistă anticreştină instigatoare şi beneficiară. Revoluţiile ultimilor 500 de ani, , servesc, la nivel lumesc, intereselor mafiei bancare anticreştine, braţul prin care diavolul îşi face lucrarea în etapa actuală a Revoluţiei. Aici sunt ele pregătite, iniţiate, organizate la nivel macro, de aici vine finanţarea, de aici sunt plătite trupele de mercenari activişti, de aici sunt plătiţi falşii profeţi, filosofii, ideologii care hăcuiesc creierele maselor.
3. Dimensiunea principală a REVOLUŢIEI este cea spirituală, adică războiul nevăzut şi văzut pentru schuimbarea omului creat de Dumnezeu în opusul său. Dimensiunea seundară este cea a loviturii de stat prin care o putere lumească este înlocuită cu o alta.

4. Un centru suprem şi centrele operaţionale. În organizarea şi desfăşurarea lor, revoluţiile au mai multe centre operaţionale, care coordonează activitatea revoluţionară a diverselor forţe implicate, şi forţe interne şi externe. Toate acestea sunt la rândul lor controlate şi coordonate de centrul suprem, real, difuz geografic (mafia anticreştină), care operează în spectrul social vizibil numai prin proiecţiile sale. Existenţa lui scapă cel mai adesea celorlalte centre, forţelor şi grupurilor/maselor populare implicate, căci între el şi organizatori-participanţi sunt mai multe niveluri de mascare.

5. Pregătire minuţioasă - revoluţiile nu sunt revolte spontane. Acestea din urmă însă pot fi folosite fie la declanşarea lor, fie pe parcurs pentru impunerea unora dintre obiective. Cea mai importantă parte a pregătirii este cea psihologică,  cu războiul cultural, ingineria socială, manipularea prin intermediul cărora sunt fanatizaţi cei mai puţin rezistenţi şi agitate masele. Înainte de a se declanşa revoluţia din stradă şi din palat, este câştigat războiul ideilor.

6. Revoluţiile au forţe aliate în chiar sistemul pe care îl atacă.

7. Revoluţiile locale au mai multe faze şi sunt coincidente cu respectiva etapă de expansiune a revoluţiei mondiale. După etapa de pregătire, de „fezandare” a maselor, despre care am vorbit, şi după declanşarea violentă, trec printr-o etapă moderată, apoi una radicală şi la final, cea mai lungă, cea de consolidare a noii puteri anticreştine.

8. Declanşarea.Terenul fiind pregătit cu mult timp înainte, declanşarea lor poate fi datorată unui eveniment întâmplător – de exemplu, o revoltă locală, scumpirea pâinii, biletului de metrou, sau whatsupului. De cele mai multe ori, declanşarea este controlată prin tensiunile induse de „abuzuri”, „crime”, „samavolnicii” ale regimului înscenate chiar de către revoluţionari, sau de acţiuni revoluţionare, implantate pe tensiunea deja pregătită.

9. Revoluţiile au dimensiuni naţionale. Spre deosebire de revolte, care sunt şi rămân, locale sau cel mult regionale ca implicare a populaţiei şi arie de desfăşurare.

10. Masele populare nu câştigă nimic, niciodată dintr-o revoluţie, ci pierd întotdeauna pe dimensiunea spirituală. Revoluţiile au nevoie de mase pentru a intimida forţele care ar trebui să asigure securitatea statului/regimului respectiv şi pentru a se legitima ca fiind populare. Odată atinse scopurile, după cum am văzut şi din textul lui Mirabeau şi din realitate, masele sunt abandonate într-o situaţie, în mod real, mai proastă.

11. Au nevoie de spectacol, sânge, moarte pentru a amplifica emoțiile, tensiunile și forța distructivă din fiecare persoană.

Tot de la Mirabeau avem şi următoarea declaraţie: Gloata asta merită să ne aibă ca legiuitori. Aceste profesiuni de credinta, după cum vedem, nu sunt deloc democratice; secta (Ordinul luminaţilor – n.aut.) foloseste plebea drept carne de tun pentru revoluţie, ca materie primă pentru pentru tâlhării, după care ea  (secta) pune mâna pe aur și o abandonează în decrepitudine . Este cu adevărat codul iadului!

Acest "cod al iadului" îl regăsim în toate revoluţiile ulterioare. Şi citind aceste instrucţiuni diabolice de acum aproape 300 de ani înţelegem că ceea ce definim ca statutul de colonie al ţării este de fapt faza preluării puterii de către adevăratul centru de putere. După cum am mai spus, revoluţia din 89 nu s-a terminat, ci a intrat în faza ei cea mai radicală, în care ura a cuprins aproape întregul  organism  social.

În episoadele următoare vom vorbi despre revoluţia mondială şi vom aplica cele 10 elemente de descriere pe revoluţia franceză şi pe cea din România.

 Va urma.

Sfaturi pentru vicioși

     Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Părintele Nicolae STEINHARDT

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.