Distrugerea controlată prin haos a României. Cine e de vină?

România pare a fi în pragul dispariţiei ca stat, atât prin faptul că este o colonie de clasă inferioară condusă, prin interpuții locali, din afară, cât și al dezmembrării ei. Românii, de-abia reuniţi cu 100 de ani în urmă într-un acelaşi stat, par a-şi fi uitat mileniile în care şi-au păstrat identitatea gata să devină orice, oriunde, numai să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, să aibă case mai mari, maşini mai multe, locuinţe şi buzunare burduşite cu electronice şi electrocasnice şi să beneficieze de „nobleţea” pe care ţi-o dau cele de mai sus şi, mai ales, aşezarea într-o ţară mai bogată din care, chiar dacă mort de foame, de uiţi de sus la prăpădiţii, leşinaţii şi proştii de acasă. De 30 de ani, de când ne tot transformăm din ceva rău în ceva cel puţin la fel de rău, căutăm şi vinovaţii. Pe unii i-am găsit, în mod corect, în trecutulcomunist. Dar, cum acei ani îi uităm repede, şi viaţa ne provoacă zi de zi, căutarea s-a îndreptat, în mod firesc, în jurul nostru, în afara noastră. Orice român, de la cel mai cinstit, la cel mai hoţ, are vinovaţii săi. Totdeauna în afara lui, mai niciodată înăuntrul lui. O sumară, sintetică listă şi reală listă a acestora ar începe cu

MAFIA FINANCIAR-BANCARĂ GLOBALISTĂ, cea care, în trecut, a construit în lume şi ne-a adus şi nouă comunismul, iar acum foloseşte cu mult spor şi ne-a adus şi nouă marxismul cultural, arma principală pentru distrugerea identităţilor, popoarelor, statelor în vederea construirii unui imperiu global al capitalului;  cu toate guvernele ei la vedere sau/şi ascunse/paralele, cu media, cu armatele ei de funcţionari, de militari, de activişti din aşa-zisele ong-uri, cu intelectualii progresişti, cu spălaţii pe creier, victime ale ingineriei sociale, cu dependenţii de plăceri distructive pentru fiinţa umană şi societatea umană şi aşa mai departe.

E devărat, România nu a fost nicicând un ţinut pustiu, iar cei din afară au acţionat prin intermediul celor de aici. Aşa au făcut şi bolşevicii în 1944, la fel „democraţii” începând din 1990. Ar trebui deci să-i mai amintim şi pe:

Preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii care au ratat ocazia extraordinară de a face ceva pentru ţara lor, adică pentru semenii lor, de a face binele, de a ajuta oamenii, de a întări, de a dezvolta armonios şi de a aşeza România în lume cu demnitate şi ca exportator de bine; care au preferat să tâlhărească, să escrocheze, să şmecherească, să mintă, să se vândă, să trădeze, să vândă România bucăţică cu bucăţică şi en-gros.

Şefii şi lucrătorii din serviciile de informaţii, care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus şi în loc să apere ţara, au participat la distrugrea ei.

Judecătorii, procurorii, notarii care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus;

Poliţiştii, care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus.

Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membrii organismelor de conducere centrale şi locale ale partidelor pentru cele de mai sus şi pentru multe dintre cele de mai jos.

Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale (câte mai avem, dacă mai avem), de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.

Preşedinţii, vice-preşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.

Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, incompetenţi, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.

Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria, pentru că nu-şi ştiu meseria, pentru că sunt lacomi, pentru că le lipseşte respectul faţă de munca lor, deci faţă de ei înşişi.

Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor; care parazitează sectorul de stat; care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.

Pe cei din transnaţionalele care exploatează fără scrupule Romînia şi se implică în deciziile politice direct sau prin intermediul statelor în care îşi au sediul principal.

Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.

Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus;

ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, care acţionează , în slujba unor interese şi puteri străine, împotriva României; care susţin toate cele de mai sus;

Profesorii care nu educă.

Medicii care nu vindecă.

Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, constructorii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ... pentru motive similare.

Părinţii (bunicii) care nu ştiu să-şi crească copiii, îi deformează, îi traumatizează prin (prea mult) rău sau prin (prea mult) bine, le oferă un exemplu negativ, îi îndrumă în mod voit să devină asemeni celor de mai sus, să existe doar pentru ei, pentru bani, pentru putere.

Toţi cei care, prea ocupaţi cu propria persoană, prea leneşi, prea neglijenţi, prea elitişti, prea sclavi ai media, prea delăsători, prea slabi, chiar dacă nu au fost actori activi în niciuna dintre cele de mai sus, au trecut cu vederea, au fost beneficiari indirecţi, au fost complici pasivi, au închis ochii, au tăcut, au acceptat, au girat, au asistat, au fost indiferenţi faţă de tâlhăriile, abuzurile, crimele şefilor, superiorilor, patronilor lor; care s-au lăsat asupriţi de funcţionarii corupţi pe care nu i-au demascat; s-au lăsat vrăjiţi de oferta tehnologică ce a părut a le umple golul existenţei; s-au lăsat în voia micilor şi mai marilor plăceri şi patimi, care s-au încrezut în ceea ce este lumesc şi au uitat de ceea ce este etern.

Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese, plăceri, pasiuni.

Avem nevoie de o mare curăţenie? Dar de unde să înceapă? Şi cine să o facă? Situaţia pare disperată, fără ieşire.

O soluţie, singura soluţie, ar putea fi cei care au puterea, curajul, buna îndreptare să pornească curăţarea cu ei înşişi, cei care păşesc pe calea transformării personale. Cei care renunţă la ei pentru ceilalţi, cei care ştiu şi cred. Din păcate sunt puţini, prea puţini, iar fiara cu care au a se înfrunta e mult, mult prea mare. Dar ceea ce nu posibil omului, e posibil Domnului. Să ne rugăm deci, să avem răbdare, să ne schimbăm noi înşine şi să sperăm.

Viciile particulare aduc beneficii publice - ideea de bază a liberalismului. Norma lui: monstruosul!

După momentul unipolar, după incoerenţă; un studiu de colapsologie cognitivă

Lucien Cerise

Dragi prieteni,

Voi începe prin a descrie sistemul globalizat în ansamblul său înainte de a trece la nuanţele interioare. Lumea întreagă este lovită de o incorenţă generală şi crescândă. Este principalul efect al mondializării căreia nimeni nu-i scapă. Mondializarea este accelerarea comunicaţiilor şi reducerea distanţelor ca urmare a progresului tehnic. După definiţia carteziană, spaţiul este « partes extra partes », dar el devine acum « partes intra partes », părţile pătrund unele în interiorul celorlalte, ceea ce provoacă o mare confuzie la scara întregului glob. Toate distincţiile, toate frontierele, limitele, diferenţele şi identităţile sunt atacate, fiinţele şi culturile, înainte separate, sunt astăzi fuzionate, amestecate, metisate, transformate în noi forme hibride, compozite, complexe, ambivalente, ambigue, androgine, utopice. E posibil ca toate acestea să fie dorite şi să se urmărească accelerarea în continuare a acestei unificări mondiale incoerente : acesta este proiectul unipolar şi post-naţional, susţinut de lobiurile mondialiste de tot felul. Dar este posibil şi să rămânem neîncrezători şi vigilenţi faţă de pericolele acestei unificări mondiale incoerente şi să căutăm să o organizăm într-o modalitate multipolară şi coerentă, respectând un minim de distanţe între fiinţe şi identităţi, deci, de asemenea, respectând naţiunile ; este proiectul multipolar antiglobalist pe care vrem să-l apărăm la Chişinău.

Noua paradigmă geopolitică care se naşte este fondată pe un conflict între coerenţă şi incoerenţă care supradetermină tot restul. Atlantismul unipolar, care ajunge a asocia, după cum se vede în Ucraina, supremacismul alb cu sionismul, jihadismul şi LGBTismul, este o renunţare totală la coerenţă, o cultură a « nu contează ce », care caută să antreneze întreaga lume în delirul său prin violenţă oarbă. La polul opus, puterile euroasiatice (Rusia, China, Iran etc.) se caracterizează printr-un realism grijuliu în a păstra controlul asupra dezvoltării lor, de a gâtui efectele destructurante ale mondializării şi de a restabili un minim de coerenţă în această lume global incoerentă. Natura regimului politic este secundară. Dacă atlantismul câştigă, dacă incoerenţa câştigă, vom asista la extincţia oricărei forme de civilizaţie. Cum să reacţionăm în faţa acestei ameninţări ? Atacul este inutil, ajunge o bună apărare. Căci proiectul atlantist unipolar nu este viabil şi el se autodistruge prăbuşindu-se sub greutatea contradicţiilor sale. Aici, abordarea mea se apropie de colapsologie, studiul prăbuşirii civilizaţiilor. Dimitri Orlov distinge 5 stadii ale prăbuşirii : financiar, comercial, politic, social, cultural, la care putem adăuga prăbuşirea psihologică şi probuşirea cognitivă.

O prăbuşire psihologică în masă este vizibilă în occidentul capitalist începând din anii ’70, care s-a tradus printr-o veritabilă explozie a maladiilor mentale de tot soiul. Astăzi, s-a depăşit o nouă etapă, abolirea în gândirea obişnuită a diferenţei dintre normal şi patologic, şi, mai pe larg, între ceea ce este normal şi ceea ce nu este, într-un relativism general din care se naşte o nouă ierarhie în care anormalul este chiar afirmat ca superior normalului.

Până în secolul al 18-lea, norma socială, regula de urmat, era definită printr-un consens majoritar şi toată lumea trebuia să i se conformeze. Colectivul era mai important decât individul. De la Bernard Mandeville şi cartea sa « Faible des abeilles » (Fabulele albinelor) publicată în 1714, sub-titrată « Viciile particulare aduc beneficii publice », liberalismul răstoarnă acest echilibru al consensului majoritar – denunţat ca o opresiunea a individului şi minorităţilor – apoi inversează definiţia normei. Nu mai este regulă normativă impusă individului şi minorităţii, fiecare individ, fiecare minoritate are dreptul de a se emancipa şi de a-şi defini propria sa normă, şi toată lumea trebuie să accepte această nouă regulă a jocului, şi anume că fiecare poate urma propria regulă a jocului. După societatea lichidă, intrăm într-o societate în stare gazoasă în care toate normele comune sunt evaporate. Noua normă, este cea care se îndepărtează cel mai departe de consens : este excepţia, cazul unic, invalidul, transgresivul, monstruosul. Este evident că acest sistem centrifug şi entropic nu poate funcţiona, iar corectitudinea politică agravează şi mai mult situaţia. In numele egalităţii, al toleranţei şi al diversităţii, sunt duse politici publice şi particulare care valorizează şi avatajează sistematic  tot ceea ce este minoritar, ceea ce include de asemenea handicapul mental : autismul, trisomia, bulimia şi diversele adicţii, transexualismul şi problemele de identitate de tot soiul, redenumite « identităţi fluide », etc. Tulburările mentale devin astfel alegeri de viaţă pe care trebuie să învăţăm să le respectăm şi care au devenit chiar modele prin discriminarea pozitivă. In Occident, antipsihiatria, acest curent filosofic anti-freudian, care refuză să distingă între sănătate mentală şi maladie mentală, a câştigat.

În Franţa, consecinţele aceste inversiuni de valori sunt dramatice. Tot mai mulţi oameni au intervenţii incoerente, tot mai mulţi oameni nu se mai comportă normal, ceea ce dă impresia că sunt tot mai mulţi nebuni. Evident, nu toată lumea devine nebună în sens clinic, dar capacitatea de a face un raţionament logic pe baza faptelor este în curs de dispariţie. Răbdarea şi capacitatea de a păstra concentrarea pe termen lung sunt în regres. Tulburările de atenţie şi de hiperactivitate se împrăştie în întreaga societate. Din acest modiv vă vorbesc de prăbuşire cognitivă, dincolo de cea psihologică. Gândirea raţională este copleşită de principiul plăcerii, fuga toxicomană după senzaţii tari, impulsivitatea, hiper-sensibilitatea, hiper-narcisismul, imaturitatea emoţională şi fuga în virtualul mediatic, realitatea post-factuală şi lumea post-adevăr. Stăpânirea limbii, scrise şi orale, se pierde şi se tinde spre un abandon progresiv al limbajului uman şi al gândirii articulate. Capacităţile intelectuale ale populaţiei sunt în cădere liberă, inclusiv în cele mai înalte sfere ezoterice ale puterii, care nu este o oligarhie ci o idiocraţie, compusă din cretini incapabili de a înţelege că guvernarea lor prin haos (Ordo Ab Chao) este de asemenea dăunătoare şi pentru ei. Puterea îşi trece timpul fragmentând societatea, dar ea însăşi pierde unitatea sa şi se descompune. Toate etajele piramidei sociale fără excepţie se scufundă încet în anarhie şi dezordine. Insecuritatea este în creştere constantă şi loveşte tot mai mult cartierele burgheze. Imigraţia are partea sa de responsabilitate în această prăbuşire civilizaţională, dar francezii locali, încă majoritari demografic, l-au ajutat pe Macron să câştige în 2017 şi vor reîncepe în 2022. Dereglajul complet al creierului francez dereglează de asemenea instinctul de conservare şi conduce la alegeri politice contra naturii şi sinucigaşe.

Occidentul liberal şi proiectul său unipolar sunt pe cale de a se scufunda în iraţional. Ce să faci în faţa unui astfel de sistem bolnav şi mândru de a fi aşa ? În Franţa, oamenii încă lucizi cheamă alte ţări în ajutor, în special grupul Visegrad şi Rusia. Protejată de liberalism până în anii 1990, Rusia a dezvoltat o viziune politică şi geopolitică fondată pe realpolitik. In faţa atlantismului, Kremlinul aplică o strategie defensivă, constând din a « gestiona bolnavul ». fără atacuri frontale, căci opoziţia declarată întăreşte instabilitatea sistemului şi incoerenţa sa. Fără a fi alimentat delirul. Mondialismul este un trol : « Nu alimenta trolul ! »

Pentru a înţelege geopolitica rusă – şi, de asemenea, pe cea chineză – trebuie să abandonăm această deviere cognitivă liberală care se numeşte individualism, a cărei versiune filosofică este esenţialismul, şi care conduce la a vedea lucrurile în termeni de opoziţie între esenţele individuale, monade substanţiale. Or, sistemul este mai important decât individul. Trebuie deci să se adopte o abordare sistemică, sau cibernetică, care conduce la a vedea lucrurile în termeni de interdependenţă între părţile sistemului, până la şi inclusiv în conflict. Rusia are o mare şcoală de cibernetică încă din epoca sovietică, care lucrează pe modelarea şi previzibilitatea fenomenelor sociale, mai ales prin această disciplină derivată din teorie jocurilor şi care se numeşte « control reflexiv » (Рефлексивное управление).

Această abordare deschide spre o viziune sistemică a conflictului : pentru a neutraliza duşmanul, nu te mai situezi în opoziţie frontală, ci în integrare şi crearea de interdependenţă între el şi mine, multiplicând buclele de reacţie inversă (feedback) astfel încât el să se lovească şi pe sine atunci când mă loveşte pe mine, ceea ce în cibernetică se numeşte întoarcerea şocului (blow-back), dar, se asemenea, el îşi face bine atunci când îmi face bine, principiu al « cercului virtuos ». Un specialist în războiul hibrid, Andrew Korybko, subliniază în articolele sale că Rusia caută să se poziţioneze ca un factor de echilibru general între toate părţile, deci un soi de actor imparţial pe poziţia arbitrului şi ocupând astfel centrul eşichierului politic. Korybko ia ca exemplu relaţiile diplomatice dintre Rusia, Israel şi Iran, şi mai ales procesul de integrare eurasiatică în care Moscova vrea să aducă Israeul, dar şi Iranul. Strategia rusă constă în acest caz de a face să intre Israelul şi Iranul într-un sistem de interdependenţă care îi va obliga în mod mecanic să-şi pacifice relaţiile dintre ei. Se discută cu toată lumea, se rămâne în contact cu toată lumea, inclusiv cu Netanyahu, mai alespentru că Netanyahu nu vrea ! Această producţie intenţionată de interdependenţă între toţi actorii geopolitici este cheia înţelegerii marii strategii ruse, care trebuie să devină marea strategie eurasiatică, de la Lisabona la Vladivostok, sub numele de lumea multipolară.

Pentru a împiedica războiul, trebuie să împiedici crearea de tabere duşmane bine demarcate. Petru aceasta, trebuie creat un maxim de interdependenţă între taberele adverse pentru ca ele să fie mai cât mai puţin distincte şi separate posibil. De milenii, strategii chinezi vorbesc despre a câştiga războiul fără a lupta. Asta nu înseamnă a nu face nimic, ci este vorba de o inacţiune activă care acţionează înaintea unui conflict declarat pentru ca acesta să nu se declare. A câştiga războiul fără a te bate însemană a împiedica naşterea taberelor clare care să se înfrunte direct, deci de a rămâne în contact cu toată lumea, de a păstra o interdependenţă a tuturor actorilor pentru ca înfrunarea să nu aibă loc, sau ca ea să nu poată să fie directă, sau să aibă consecinţe asupra tuturor, inclusiv asupra agresorului, dacă în final, cu toate acestea, ea are loc.

În felul acesta putem câştiga războiul împotriva atlantismului şi globalismului unipolar. Trebuie să ne protejăm împotriva diavolului, dar nu trebuie să-l lovim. Lovirea diavulului îi face acestuia bine şi îl întăreşte. Lovirea diavolului creşte nivelul de violenţă generală, creşte deci instabilitatea şi incoerenţa generală, adică tocmai ceea ce urmăreşte diavolul. Pentru a-i face cu adevărat rău diavolului, trebuie să-l iertăm că este ceea ce este şi să-l integrăm într-un sistem mai vast. Unii vor zice că această abordare rece strategică seamănă pe plan structural cu generozitatea creştină, mai ales în interpretarea pe care i-a dat-o Rene Girard. Este exact ceea ce gândesc. Voi concluziona astfel cu un appel la bunăvoinţă înainte de a deschide un nou capitol de studii eurasiatice care va trata această convergenţă între înţelepciunea creştină, înţelepciunile asiatice şi cibernetica socială în ceea ce ar putea fi denumită o artă marţială geopolitică.  

Acest text a fost prezentat în cadrul FORUMULUI CHIŞINĂU 2019 de către 

Lucien Cerise, cercetător în ştiinţe umaniste şi sociale, Franţa

Un nou partid (I) : România după 23 de ani

Sunt implicat în construcţia unui nou partid, dar nu despre el vreau să vorbesc acum. Textul, pe care vi-l voi supune atenţiei, cale de mai multe episoade, nu are nimic a face cu activitatea organizatorică şi nu reprezintă documentele programatice ale acestuia, fiind anterior acestora şi independent de ele.

Este, în primul rând, un punct de vedere asupra lumii în care ne mişcăm, începând cu România.

Este, în al doilea rând, acea analiză care să ne răspundă tuturor la întrebările dacă şi de ce este nevoie de o nouă construcţie politică şi cum ar trebui să fie ea.

Este, în al treilea rând, un excurs necesar pentru ca aceia care nu sunt implicaţi în politică, ci doar îi trăiesc consecinţele, să aibă o bază de pe care să înţeleagă cum gândesc şi ce îşi propun să facă cei care pregătesc noua formaţiune.

România după 23 de ani

De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată, iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal naţional, care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional, prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicul condus de un şofer beat, fără carnet, care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă, deşi l-a furat tocmai ca să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti ani, cu mici abateri de la regulă, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de purtarea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti mafioţi, funcţionari afacerişti mafioţi, infractori afacerişti politicieni, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea după interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor, care au deţinut puterea în această perioadă, au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi a comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere şi prin abandonul interesat în faţa intereselor externe, adesea prea puţin concordante cu ale românilor. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Se suferă de analfabetism, de lipsă de cultură şi de subcultură. Se suferă de spălare pe creier, de dezorientare, de deznădejde, de haos. Se suferă de comunism, de capitalism socialist, de lipsa valorilor, de falsificarea valorilor, de lipsa principiilor, de lipsa de istorie, de lipsa de tradiţii, de uniformizare. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte  cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a minţit, i-a înşelat, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile şi nu ştiu cum să părăsească mai repede şi România, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile, repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Şi peste toate acestea au venit binefacerile capitalismului socialist modelat de marxismul cultural, în care singura valoare, singurul principiu fundamental, singura dimensiune esenţială a omului este consumul, drogul care îi este administrat împreună cu prescripţiile ideologiilor corectitudinii politice, pentru a nu vedea cum este transformat, clipă de clipă, într-o legume ascultătoare, o fiinţă depersonalizată, fără sens, fără direcţie, fără viitor. Dar despre acestea în episoadele următoare. (Va urma)