Regimul ucrainean răpeşte soţii şi taţii pentru a-i trimite pe front, dar statul nu are întâietate față de familie

autor Ryan McMaken senior editor la Mises Institute

În timp ce regimul ucrainean a impus legea marțială în urma invaziei Rusiei, se pare că a impus, de asemenea, un nou ordin de recrutare aproape universală. USA Today raportează:

Serviciul ucrainean al Gărzii de Frontieră de Stat a anunțat că bărbaților cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani le este interzis să părăsească țara, potrivit unor rapoarte.

"În special, este interzis bărbaților cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani, cetățeni ucraineni, să părăsească granițele Ucrainei", se arată într-o declarație a serviciului, potrivit CNN. "Acest regulament va rămâne în vigoare pe perioada regimului juridic al legii marțiale. Îi rugăm pe cetățeni să ia în considerare această informație. "1

În mod firesc, pentru a impune acest lucru recruților care nu doresc, oficialii ucraineni vor trebui să forțeze fizic bărbații să intre în serviciu și să îi trimită acolo unde regimul consideră că este necesar.

Pe Twitter, de exemplu, au apărut câteva videoclipuri care pretind că arată bărbați răpiți de către oficialii ucraineni și forțați să se înroleze. Potrivit unei surse care postează fotografii și videoclipuri din Ucraina, soldații UA opreau mașini și autobuze și smulgeau orice bărbat cu vârsta cuprinsă între 18 și 60 de ani pentru a-l înrola în armata ucraineană. Într-un loc, un comisar striga: "Luați-vă rămas bun de la fiicele, mamele și prietenele voastre; trebuie să vă întoarceți și să luptați împotriva invadatorului rus!".

Sau, după cum a spus mai direct un alt agent guvernamental: "Uitați-vă soția, uitați-vă fiica, luptați pentru Ucraina".

Formularea acestei chemări la arme ajută la evidențierea adevăratei naturi a recurtătii impuse celor care nu doresc: statul se simte îndreptățit să treacă peste interesele bărbaților și ale familiilor lor. Traducere: soția și fiica ta merită mai puțin atenția ta decât afacerile de stat.

Această situație este atât de dramatică pentru că pune în evidență atât de clar conflictul fundamental dintre interesele familiilor și interesele regimului.

A fi de partea regimului în acest caz ne obligă să acceptăm că tehnocrații și politicienii guvernamentali ar trebui să fie în măsură să treacă peste judecata unui bărbat cu privire la modul cel mai bun de a-și servi familia.  Mulți oameni, desigur, cred acest lucru. Această atitudine este cea care face posibile închiderile și mandatele de vaccinare. atât în cazul conscripției, cât și al covidiei, statul devine instituția care ia decizii intime cu privire la ceea ce trebuie să faci cu familia ta "pentru binele tău".

Cu toate acestea, în realitate, agenții statului nu dispun nici de autoritatea morală, nici de informațiile necesare pentru a lua astfel de decizii.

Statul nu are întâietate față de familie

În eforturile statului de a sechestra bărbați pentru "servirea" regimului, găsim un conflict clar între stat și familie.

Dacă un soț și tată într-o familie a decis că este mai bine pentru el să își însoțească familia într-o țară vecină - sau oriunde, de altfel - această prerogativă este printre cele mai fundamentale care se găsesc în societatea civilizată. Nicio instituție de pe pământ nu este mai potrivită pentru a lua astfel de decizii decât familia însăși. Nicio instituție nu se află în poziția morală de a constrânge un bărbat să își abandoneze copiii și soția în numele servirii grupului vag și nedefinit de oameni care este "țara".

Nu numai că niciun politician sau tehnocrat nu se află în poziția morală de a cere așa ceva, dar niciun agent guvernamental nu posedă nici măcar cunoștințele specifice necesare pentru a judeca ce este potrivit pentru nenumărate familii, fiecare dintre ele având propriile nevoi specifice și unice.

În realitate, pentru unii bărbați, cursul corect de acțiune este acela de a-și însoți familiile în siguranță peste graniță și de a le sprijini acolo. Pentru alții, ar putea însemna să lupte într-o operațiune militară. Pentru alții, emigrarea ar putea să nu fie preferabilă, iar bărbatul ar putea fi necesar pentru a asigura hrană și adăpost pentru familie în timpul unei perioade de neliniște.

Fără îndoială, unii bărbați - și chiar unele femei - își pot lăsa în mod voluntar familiile în urmă pentru a se angaja în serviciul militar. Atunci când este făcută în mod liber, aceasta este o alegere legitimă pe care oamenii o pot face dacă ei consideră că acest lucru este potrivit pentru familiile lor.

Cu toate acestea, există o diferență enormă între aceste alegeri voluntare și edictele dictate de birocrații guvernamentali pentru a servi orice scop pe care statul a decis că este "cel mai bun" pentru toate familiile în ansamblu. În Ucraina, acest lucru trebuie evidențiat în mod special, deoarece regimul se remarcă prin faptul că este unul dintre cele mai corupte din lume.

Interzicerea emigrării: Un act deosebit de periculos

Ceea ce adaugă o dimensiune deosebit de interesantă la exemplul ucrainean este faptul că mulți dintre acești bărbați sunt capturați în timp ce se află în procesul de a încerca să părăsească țara.

În esență, acestor bărbați li s-a retras dreptul fundamental de a emigra. Interzicerea emigrării - unul dintre cele mai fundamentale drepturi ale omului - a fost mult timp o schemă folosită de regimuri despotice precum Coreea de Nord, Cuba și vechea Uniune Sovietică. Multe alte regimuri despotice au restricționat emigrarea în scopuri militare.

Faptul că acești bărbați sunt răpiți în timpul procesului de emigrare pune sub semnul întrebării logica comună folosită de susținătorii conscripției, care susțin că toată lumea are un fel de "datorie" sau de datorie față de statul său național. Această atitudine, bineînțeles, se bazează pe ideea destul de absurdă că oamenii obțin beneficii mari din faptul că locuiesc într-un anumit loc și, prin urmare, datorează ceva regimului care se întâmplă să conducă acel loc. În plus, nu uitați că majoritatea oamenilor plătesc deja taxe de mulți ani pentru a susține financiar regimul. Dar, după ce au fost storși de bogăția lor an de an, ei încă mai primesc lecții despre ceea ce "datorează" statului. 

Cu toate acestea, atunci când o persoană decide să emigreze, ea alege să lase în urmă toate acele presupuse "beneficii" încântătoare dobândite în urma traiului în acel loc și a plății tuturor acelor taxe. În consecință, nu mai are sens să insistăm ca acea persoană să fie apoi forțată să continue să își facă "datoria" față de un loc pe care dorește să îl părăsească.

În mod firesc, susținătorii înrobirii oamenilor care emigrează vor susține că unii dintre acești oameni plănuiesc să se întoarcă și nu emigrează cu adevărat în mod permanent. Ni se spune că acești bărbați s-ar putea întoarce mai târziu și ar putea "profita" de presupusele beneficii obținute în urma "serviciului" militar al altora. Prin urmare, acești potențiali emigranți datorează statului serviciul militar acum pentru a "plăti" pentru viitoarele beneficii primite la reîntoarcere. Pentru a înghiți acest argument, trebuie mai întâi să ignorăm faptul că acești oameni au plătit deja impozite pentru scopuri de apărare militară. Dar, în plus, argumentul se bazează pe o afirmație conform căreia agenții de frontieră pot prezice viitorul. Ei nu știu cine va încerca să reintre mai târziu.  Argumentul se bazează, de asemenea, pe ideea că o posibilitate viitoare de tentativă de reintrare justifică răpirea recruților acum.

 Alți susținători ar putea încerca să tulbure și mai mult apele în această problemă insistând asupra faptului că recruții nu prestează un serviciu pentru regim, ci pentru "comunitate". Acest lucru presupune că interesele fiecărei comunități coincid cu interesele statului - o afirmație cel puțin ciudată. În plus, ce este o comunitate dacă nu o colecție de familii? Comunitățile nu sunt cel mai bine servite prin înlocuirea voinței membrilor familiei cu voința unui agent de redactare.

 De asemenea, deseori se uită faptul că lipsa soldaților dispuși demonstrează o lipsă de încredere în regimul însuși. Este foarte posibil ca, dacă regimul ucrainean ar fi mai puțin corupt și mai puțin inept, mai mulți oameni s-ar oferi voluntari să ia armele pentru el. Dacă justețea poziției regimului ucrainean este atât de evidentă, atunci conscripția nu ar trebui să fie necesară deloc. Lipsa unui sprijin real pentru regim este întotdeauna o realitate dură cu care se confruntă un regim. Istoria este plină de monarhi iluzionați care și-au imaginat că "poporul" se va aduna în masă pentru a-l proteja pe rege de uzurpatori. Mulți dintre acești monarhi au fost amarnic dezamăgiți, deoarece s-a dovedit că poporul, îndelung taxat și abuzat de regele "lor", avea alte priorități. Multe alte tipuri de regimuri s-au confruntat cu surprize neplăcute similare. Se poate foarte bine ca mulți cetățeni să nu prețuiască regimul la fel de mult cum se prețuiește el însuși. Este păcat pentru politicienii aflați la putere, dar o astfel de stare de fapt nu justifică cu greu răpirea taților pe stradă.

Ryan McMaken (@ryanmcmaken) este editor senior la Institutul Mises. Trimiteți-i propunerile dvs. de articole pentru Mises Wire și Power and Market, dar citiți mai întâi ghidurile pentru articole. Ryan este licențiat în economie și are un master în politici publice și relații internaționale la Universitatea din Colorado. A fost economist în domeniul locuințelor pentru statul Colorado. Este autorul cărții Commie Cowboys: The Bourgeoisie and the Nation-State in the Western Genre.
 

Amor liber obligatoriu, comune sexuale şi lgbtism, familia desfiinţată, copiii proprietatea statului, oficializate în Rusia bolşevică. UE(RSS) le-a realizat şi ea.

 

Recent Europa a fost declarată de Parlamentul European spaţiu liber pentru lgbtqism. Această din urmă mişcare vine să se alăture unui gros dosar de decizii ale Comisiei Europene şi de hotărâri ale aşa-zisei Curţi Europene a Drepturilor Omului, un organism politic şi nu juridic, care urmăresc de mai mulţi ani construirea unei anti-societăţi omeneşti, bazată pe anticreştinism, anti-morală, anti-omenesc, demonic. 

Se revine astfel după o sută de ani, la proiectul iniţial, implementat de mafia globalist-satanistă în Rusia, imediat după punerea în scenă a revoluţiei sovietice, începând chiar din 1917. Reiau în cele de mai jos o parte din articolul publicat de mine în 2016, care porneşte de la dezvelirea, de către alcoolicul Junker, a unei statui a lui Karl Marx în Germania.

•  
  

Acuzat că îşi bate pur şi simplu joc cu neruşinare de cele peste 100 de milioane de victime ale comunismului, fostul troţkist Juncker declară candid, ca pentru proşti:

Indiferent ce păreri ar putea avea oamenii asupra lui Karl Marx, este fără îndoială că el este o figură care, într-un fel sau altul, a modelat istoria Europei. A nu vorbi despre el ar putea însemna o negare a istoriei.

Devoalarea comunismului (ca societate demonică, iad terestru) ca ţintă a constructorilor de ieri şi de azi ai proiectului european nu începe cu celebrarea lui Marx, iar mişcarea lui Juncker nu e una singulară. La manifestările dedicate celor 200 de ani de la naşterea lui Marx vor participa mulţi alţi reprezentanţi ai elitei progresiste europene şi internaţionale, iar traiectoria pe care s-a înscris UE dă tot mai multă apă la moară celor care vorbesc despre o altă Uniune Sovietică, o UERSS.  Un curent tot mai important în rândul elitelor progresist-decadente din Europa occidentală, este cel potrivit căruia comunismul poate fi soluţia pentru împotrivirea la imperialismul sălbatic, dărâmarea FMI şi Băncii Mondiale şi realizarea fericirii globale. Şi asta în pofida experienţei tragice pe care o bună parte din ţările europene au avut-o. Pe care ei o consideră doar vina prostiei Estului, care a deviat de la „nobilele idealuri şi precepte marxiste”, în timp ce ei, cei din Vest, vor construi comunismul urmând cu sfinţenie indicaţiile lui, de exemplu, Marx.

Există o părere, aproape unanimă, că comunismul, ca regim politic, a fost incompatibil cu distrugerea familiei lgbt-ismul, libertinajul transformat în valoare socială absolută, avortul, prostituţia. Şi cel puţin în parte – adică pentru URSS-ul de după 1934 şi pentru celelalte state ale blocului sovietic, ce aveau să apară după 1944 – este adevărat. 

Alta a fost însă realitatea în ceea ce priveşte familia, amorul liber, sexul la grămadă, aberaţiile lgbtiste, avortul în anii de început ai Rusiei sovietelor, când bolşevicii au avut ocazia să verifice pe propria piele un adevăr simplu: între construcţiile minţii omeneşti şi normalul, firescul vieţii, între fantasmele universului interior şi legile universului exterior există diferenţe care ajung să se manifeste în conflicte distrugătoare pentru fiinţa umană. 

Revoluţia sexuală este, aşa cum o găsim în toate documentele ideologice şi doctrinare socialiste şi comuniste, o componentă de bază a revoluţiei socialiste/comuniste. Dar ca şi toate celelalte teze şi obiective ale acestora, şi aceasta este echivalentă cu o întoarcere nihilistă împotriva persoanei umane şi a umanităţii în ansamblu.  De aceea, eşuarea lamentabilă în faţa cerinţelor realităţii, a unui experiment de amploarea şi durata celui sovietic, este un argument irefutabil în favoarea rezistenţei faţă de asaltul revoluţiei sexuale occidentale actuale, un tsunami de forme aberante, dezgustătoare şi criminale.

După cum spuneam în episodul anterior, Ludwig von Mises explică fascinaţia produsă de socialism, încă de la apariţie, prin faptul că acesta … promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. (Interesantă zonă comună cu marea iubire a socialiştilor, islamul care şi el promite fericirea erotica fără limite, dar post-mortem.) Ca dovadă: nicio altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui August Bebel, „Femeia şi socialismul”, (apărută în 1879, reeditată de 50 de ori în Germania numai până în 1909, tradusă în circa 20 de limbi), care este dedicată în principal temei amorului liber.

Revoluţia sexuală din Rusia sovietică este analizată pe larg în cartea psihanalistului german socialist Wilhelm Reich „Die Sexualität im Kulturkampf: Zur sozialistischen Umstrukturierung des Menschen”, (Sexualitatea în războiul cultural: pentru restructurarea socialistă a oamenilor) apărută în  1936. De remarcat că aflăm încă din titlul cărţii aflăm două lucruri esenţiale: că stânga a declarat război vechii societăţi umane şi că sexualitatea este una dintre armele sale principale. De fapt, acest titlu este înlocuit la ediţiile de după 1945 cu mai puţin belicosul şi explicitul Revoluţia sexuală. Au fost făcut mai ceţoase şi subtitlul şi temele principale: familia, religia, politicile extremei stângi etc.

La finalul acestui articol voi menţiona şi alte referinţe privind acest subiect. În cele ce urmează vă voi prezenta şi câteva extrase din articolul   lui Pavel Preanikov „Revoluţia sexuală din Rusia: Bolșevicii au fost primii care au reușit „emanciparea moravurilor” , a cărui traducere a apărut în articolul „Exemplificarea rădăcinilor comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi”.

Proiectul revoluţiei sexuale bolşevice apare, încă înainte de declanşarea insurecţiei comuniste, în corespondența dintre Troțki și Lenin (1911). Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul.”…. Lenin: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învața de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminată”.

Ca urmare, atunci când iau puterea, din chiar primele zile, Lenin şi ai lui trec la punerea în practică, în paralel cu măsurile necesare pentru consolidarea puterii, a celor pentru iniţierea şi victoria revoluţiei sexuale. Pe ansamblu, se poate spune că unele dintre ele depăşesc şi cele mai ultraliberale iniţiative de astăzi. Este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate, promovate şi chiar impuse, avortul, relaţiile homosexuale, relaţiile cu minori, relaţiile sexuale în grup, exhibiţionismul public. Asemănător „parteneriatelor civile” promovate acum, bărbatul şi femeia puteau forma şi lichida o familie fără a fi obligaţi să-şi înregistreze căsătoria la oficialităţi. Parteneriatele de acest tip puteau fi dizolvate uşor, la simpla solicitare a unei parţi, iar după desparţire înceta orice obligaţie reciprocă. In 1924, dupa datele deținute de Zeitlin, un angajat al instituției conduse de Troțki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparație cu familiile, alcatuiesc majoritatea”. Jumătate din copii născuţi erau în afara căsătoriei, în cuplurile volatile. Ţara s-a umplut repede de copii nedoriţi, lăsaţi pe străzi, de prostituate (mult mai multe decât pe vremea ţarismului), de cenuşa trupurilor copiilor avortaţi . Avortul era atât de la îndemână încât ajunsese aproape o metodă contraceptivă, unele femei făcând şi câteva avorturi pe an. Pe străzi au loc manifestări la care astăzi, încă, liberalii progresişti, se pot doar gândi – oamenii se plimbă, sau fac diverse „happeninguri” în pielea goală, se urcă astfel în tramvaie, sau se năpustesc în clădiri publice. Orgiile sexuale în interior, sau în spaţii deschise, erau spectacole educative. Adolescenţii primeau la orele de educaţie sexuală îndemnuri şi sarcini de a se aborda fără reţineri toată gama de relaţii sexuale. Teoria era completată cu practică în tabere, cercurile de studiu, sau cu ocazia unor acţiuni pionereşti sau komsomoliste. Sexologii veniţi din străinătate (peste 300), în special din Germania, pentru a ajuta la predarea educaţiei sexuale în şcoli, sunt entuziasmaţi de vigoarea cu care se răspândeşte revoluţia sexuală. Iată ce spune Preanikov:

…. sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urmă era parte a decretului „Cu privire la căsătoria civilă, copii și despre modificarea actelor de stare civilă”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materială, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (al doilea nume „uniunea prin căsătorie”), era posibil să se încheie rapid și să se desfaca la fel de ușor.

… la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o paradă a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki nota, in memoriile sale, că Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. La acea paradă, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, în cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scară largă in iunie 1918, atunci când mai multe sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mărșăluit prin centrul Petrogradului complet goi.

…, în guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar în Tambov, in 1919 – „Cu privire la distribuția femeilor”. In Vologda, sunt puse în practica, astfel de dispoziții: „Fiecare membră a komsomolului, studentă la cursurile de calificare sau orice alta studentă, care  primește o ofertă de a intra în relații sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, ar trebui să o ducă la îndeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletară”.

Şi iată cum îi descrie un militant al revoluţiei sexuale, lui Constantin Constante, tatăl Lenei Constante, aflat în călătorie prin Rusia sovietică, „socializarea femeii între 20 şi 36 de ani” (fragment din memoriile acestuia): Se va crea – mi-a spus el – pe langă fiecare soviet câte un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetățean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligată să i se pună la dispoziție , fără vreo opunere și fără plată, în schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este liberă in aceea zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la însurătoarea de-o clipă… Copiii născuți din aceste împreunări vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va îngriji până la vârsta când urmează să fie repartizați școlilor sovietice, sau atelierelor, după aptitudini… Acești copii – continuă interlocutorul meu –, neavând nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic.

Un fenomen obișnuit, în acel moment, erau comunele komsomoliste. Pe bază de voluntariat, într-o asemenea „familie” locuiau, de obicei, 10-12 persoane de ambele sexe. La fel ca și in „familia suedeza” de astăzi, într-un astfel de colectiv, există o gospodărie comună și viață sexuală comună. … Treptat, comunele sexuale s-au răspândit în toate marile orașe ale țării. S-a ajuns chiar până acolo încât, de exemplu, la comuna din cadrul Bibliotecii de Stat din Moscova, comunarzii nu doar că împărțeau aceeași haină și aceiaşi pantofi, dar și aceeași lenjerie intimă. Un model în acest sens era considerată comuna de muncă a Direcției Politice de Stat pentru copiii fără adăpost în Bolșevo, înființată în 1924, din ordinul personal al lui Dzerjinski. In ea au existat aproximativ o mie de tineri infractori de la 12 la 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete. Educatorii comunei salutau „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții locuiau in barăci comune. … De altfel, o astfel de practica a existat in toate casele de copii și chiar in taberele de pionieri.

De la „lumina” revoluţiei sexuale la „întunericul” reprimării ei (după Reich)

Revoluţia sexuală nu a fost abandonată pentru că arhipăstorii ei s-ar fi trezit, căit şi, plini de regrete, ar fi decis revenirea la cele normale. Au acţionat legile vieţii, legile pieţii, necesitatea de a produce pentru a trăi şi, în plus, ambiţia de a demonstra viabilitatea revoluţiei comuniste. Industrializarea URSS a început să ceară ca individul să nu-și mai piardă forțele în divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fie oficial dezaprobate. Opinia publica din nou înclina să creadă că „familia era celula societații”, iar baza ordinii era  monogamia…. Odată cu adoptarea constituției staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care să interzică și să sancționeze contactul sexual intre bărbați. Apoi au început arestările în masă ale homosexualilor în marile orașe ale URSS. Educația sexuală în rândul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrările științifice cu privire la acest subiect.

 Alte surse documentare despre subiect:

Revoluţia sexuală în Rusia Bolşevică, 2011, autor Gregory Carleton

Mostre de erotică bolșevică. Fragmente din memoriile lui A.R. Trușnovici

 

Familia, individualitatea, adevărurile eterne, naţiunea şi trecutul, duşmanii naturali ai comunismului. Cum dorea Marx să distrugă lumea veche.

Statuia lui Marx dezvelită de noii comisari conduşi de Juncker

Dacă "Manifestul comunist" al lui Marx este cunoscut în rezumat mai ales prin „abolirea proprietății private”, în detaliu el vorbeşte despre  cinci idei și instituții care trebuie eradicate. În acest sens, vă prezint în continuare câteva paragrafe elocvente din manifest.
 

1. Familia
Pe ce fundaţie se bazează se află actuala familie, familia burgheză? Pe capital, pe profitul privat. În forma sa complet dezvoltată, această familie nu există decât în interiorul burgheziei. 

Familia burgheză va dispărea, desigur, atunci când complementul ei va dispărea, și ambele vor dispărea odată cu dispariția capitalului.”
 

2. Individualitatea 

În societatea burgheză capitalul este independent și are individualitate, în timp ce persoana vie este dependentă și nu are individualitate.

Desființarea acestei stări de lucruri este denumită de burghezi, desfiinţarea individualității și a libertății! Și pe bună dreptate. Fără îndoială, se doreşte desfiinţarea individualității burgheze, a independenței burgheze și a libertății burgheze.

 

3. Adevărurile eterne
„Ideile conducătoare ale fiecărei epoci au fost întotdeauna ideile clasei conducătoare. 

Când lumea antică era în ultimele sale convulsii, religiile antice au fost învinse de creștinism. Când ideile creștine au cedat în secolul al XVIII-lea ideilor raționaliste, societatea feudală dus lupta finală cu burghezia revoluționară de atunci.

Fără îndoială”, se va spune, „ideile religioase, morale, filozofice și juridice au fost modificate în cursul dezvoltării istorice. Dar religia, moralitatea, filozofia, știința politică și legea au supraviețuit constant acestei schimbări.
Există, în afară de aceasta, adevăruri eterne, precum libertatea, justiția etc., care sunt comune tuturor stărilor societății. Dar comunismul abolește adevărurile eterne, desființează toată religia și toată moralitatea, în loc să le constituie pe o bază nouă; prin urmare, acționează în contradicție cu toată experiența istorică din trecut.
La ce se reduce aceasta acuzatie? Istoria întregii societăți trecute a constat în dezvoltarea antagonismelor de clasă, antagonisme care au luat forme diferite în diferite epoci.”
 

4. Națiunea

Oamenii muncii nu au nici o țară. Nu putem lua de la ei ceea ce nu au primit. Dat fiind faptul că proletariatul trebuie în primul rând să dobândească supremația politică, trebuie să se ridice ca clasă de frunte a națiunii, trebuie să constituie el însuși națiunea, este, până acum, ea însuși național, deși nu în sensul burghez al cuvântului.
„Diferențele naționale și antagonismul dintre popoare dispar zilnic din ce în ce mai mult, datorită dezvoltării burgheziei, a libertății comerțului, a pieței mondiale, a uniformității modului de producție și a condițiilor de viață corespunzătoare acesteia.”
 

5. Trecutul  

„În societatea burgheză”, scria el, „trecutul domină prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul”.

Pregătiţi-vă copiii pentru a rămâne oameni în lagărele de reeducare

 

Copiii mici care se plimbă de capul lor, îmbrăcaţi toţi la fel, prin aeroport sau prin târgul anual, ne amintesc cel mai teribil coșmar al fiecărui părinte: pierderea copilului său.

Acest coșmar crește de zece ori atunci când pierderea este cauzată părinților prin intermediul așa-numitelor organisme ale autorității, cum ar fi serviciile de protecție a copilului sau alte agenții cu presupuse intenții bune. Din păcate, un astfel de eveniment ar putea avea loc în curând în multe case americane, dacă opiniile avocatului PBS (Public Broadcasting Service) Michael Beller devin oficiale.

Într-un interviu acordat jurnaliștilor sub acoperire de la Project Veritas, Beller a vorbit despre nevoia de „tabere de reeducare” — sau, mai prietenos numite, „tabere de iluminare” — pentru copiii susținătorilor lui Donald Trump, argumentând că aceştia vor „crește o generație de persoane intolerante, oribile — copii oribili”.

Înregistrat clar înainte de alegeri, Beller își prezintă planul: “Chiar dacă Biden câștigă, mergem după toți alegătorii republicani, şi Homeland Security (care se poate traduce şi ca securitatea internă) le va lua copiii. Ce părere ai despre asta? … Și îi vom pune [pe copiii suporterilor Trump] în tabere de reeducare.”

Dacă te-a luat cu frig pe şira spinării citind asta, revino-ţi căci Beller nu intenționează să maltrateze acești copii. În schimb, ei vor avea cea mai bună grijă, urmărind PBS și învățând în sălile de clasă pline cu personaje din Sesame Street. Ce ar putea fi mai bine?

La scurt timp după apariția acestuei înregistrări video, PBS a lansat un răspuns oficial, spunând că Beller "nu mai lucrează pentru PBS" și că comentariile sale nu erau în conformitate cu cele ale organizației. Cu toate acestea, deși pare de neînțeles că Beller sau oricine altcineva - liberal, conservator sau altfel - ar putea să agreeze ideea de a extrage forțat milioane de copii din casele lor doar pentru că ideologiile politice ale părinților lor sunt diferite, să nu uităm că o astfel de idee a fost avansată înainte de o figură istorică foarte proeminentă: Karl Marx. 

În „Manifestul Comunist“, Marx a menționat că distrugerea familiei, în special separarea copiilor și a părinților, este un scop principal al comunismului.
“Abolirea familiei!” a stabilit Marx, menționând că „chiar și cel mai radical se clatină la această propunere infamă a comuniștilor”. Totuși, acesta a fost scopul, căci Marx credea că familia tradițională era construită „pe capital, pe câștig privat” și „va dispărea odată cu dispariția capitalului“.
Tatăl comunismului ataca direct relația părinte-copil în următoarele cuvinte: „Ne acuzi că dorim să oprim exploatarea copiilor de către părinții lor? La această acuzaţie noi pledăm vinovaţi.”

Marx îmbrățișează ideea de „a distruge cea mai sfântă relație”, înlocuind educația copiilor în casă cu o formă socială a acesteia, arătând cum comuniștii caută să coopteze școlile ca mijloc de intervenție și de indoctrinare spre modul lor de gândire.

Renaşte un astfel de plan sub cei care avansează un nou guvern totalitar? Sigur, Beller nu mai lucrează pentru PBS, dar văzând cum îşi etalează el cu neruşinare opiniile, este greu de imaginat că are dubii că punctele sale de vedere nu sunt acceptabile din punct de vedere social în cercurile sale. Astfel, cei care nu se vor supune de bunăvoie noului mod totalitar de gândire “woke” trebuie să fie făcuți să se conformeze, şi dacă nu ei înșiși, atunci cu siguranță copiii lor.

Deci, ce facem? Ne așezăm și așteptăm inevitabilul? Ne luptăm până la moarte pentru a ne păstra copiii și pentru a-i apregăti cu şi în mijlocul valorilor și credințelor noastre?

Cei mai multi dintre noi ar face cu siguranta acest lucru. Dar dacă chiar și acest lucru eșuează? Cum ne pregătim copiii pentru timpul când – Doamne ferește – ei pot fi separați forțat de noi și îndoctrinați cu ideologii pe care nu le putem accepta și nu le vom accepta?

Două răspunsuri la această întrebare sunt oferite în paragrafele finale ale cărții din 1958 a lui W. Cleon Skosen, The Naked Communist:

Dacă provocarea pentru tinerii noștri de astăzi este un război de ideologii, atunci este timpul să trecem la ofensivă. Nu ar trebui să ne așezăm și să așteptăm ca băieții și fetele noastre să fie îndoctrinați cu dogma materialistă și, prin urmare, să se facă vulnerabili la o convertire comunistă atunci când sunt abordați de agenții forței și fricii care vin de peste mare. De două generații, o fază importantă a vieții americane s-a dezintegrat. În calitate de părinți și profesori, trebuie să recunoaștem că dacă acest pilon al culturii noastre se prăbușește, proprii noștri copii vor fi victimele. Această dezintegrare trebuie să se oprească. … 

Desigur, trebuie să facem mai mult decât să învățăm doar principii corecte — cu siguranță trebuie să le practicăm. De aceea, eu închei cu cuvintele lui Francis Bacon care spunea: „Nu ceea ce mănânci, ci ceea ce digeri te face puternic. Nu ceea ce câștigi, ci ceea ce tu salvezi, te face bogat. Nu ceea ce predici, ci ceea ce practici te face creștin!”

Învață-i pe ceilalţi și fă şi tu asemenea. Cuvinte simple, dar incredibil de greu de pus în practică. Cu toate acestea, provocarea merită.

Deci, învațaţi-i pe copiii voştri istorie. Învăţaţi-i să prețuiască lucruri precum adevărul, familia și moralitatea. Luaţi-i la biserică și insuflaţi-le principii scripturale în inimile lor. Dar nu puneţi astfel de lucruri doar asupra lor. Adoptând personal aceste practici și modelându-le pentru copiii tăi vei reuşi mult mai mult în a-i ajuta să reziste în eventualitatea în care, într-o zi, ei vor ajunge sub influența celor ale căror valori sunt în opoziție directă cu ale tale.

Autor: Annie Holmquist, editor al Intellectual Takeout

Sursa: https://www.chroniclesmagazine.org/blog/preparing-your-kids-for-the--re-education-camps-/

Şi președinții mor, dragă Klaus. Câteva păreri de rău şi o veste bună.

Preşedinţii mor, dar PREŞEDINŢII nu. 
Indiferent de ceea ce îți spun cei din jur, șefii tăi de afară, șefii tăi din țară, soţia, linguşitorii, președinții, ca toți ceilalți oameni, mor; de boală, de bătrânețe, de accident, de întâmplare neprevăzută. Într-o zi, într-o clipă, cad şi gata; nu mai sunt oameni, sunt cadavre. Și ajung și ei, plini de formol, țepeni, urât mirositori, într-o cutie mai simplă sau mai dichisită, pe fundul unei gropi, unde se descompun mâncați de bacterii și viermi, sau într-un cuptor de unde se scoate o mână de cenuşă. În urma lor rămân, mai mult sau mai puţin timp, mai luminoase, sau mai întunecate, amintirile. Şi o judecată dreaptă a istoriei: au fost PREŞEDINŢI, sau preşedinţi. Dar, asupra temei morţii voi reveni la final.

Tu ai ales să fii preşedinte şi îmi pare neasemuit de rău pentru PREŞEDINTELE care ai fi putut să fii (săraca Românie, nici nu tine nu a nimerit-o, nu a avut încă, în 31 de ani de „democraţie”, niciun PREŞEDINTE, numai preşedinţi). Pentru că, orice altceva ţi-ai închipui tu, orice altceva îţi spun viermii umanoizi din jur, care te descompun ca fiinţă umană, nu eşti PREŞEDINTE, acea persoană vie, care dă tot ce are ţării sale; eşti preşedinte, un cuvânt golit de conţinut, o realitate birocratică, denumirea unui post, eticheta de pe un jilţ. O expresie a unor interese, a îngemănării unor interese personale cu ale celor care te-au pus acolo; şi nu, nu la votanţi mă refer. Şi un orgoliu monstruos, pe măsura pustiului care se aşează biruitor în tine.

A fi PREŞEDINTE e mai mult decât a te cocoţa pe un scaun înalt, a te îndesa temeinic în el şi a privi de acolo dispreţuitor şi supărat spinările celor care, prin aceeaşi „tiranie a majorităţii”, pe care astăzi o critici vehement, te-au votat sperând că vei fi, în sfârşit, o excepţie.

Ca PREŞEDINTE nu poţi dispreţui ţara pe care o conduci, chiar dacă nu este totuna cu neamul tău, nu poţi respinge arogant şi incult-suficient, nu poţi condamna, "înapoierea" ei ideologică,  tradiţiile, obiceiurile, morala ei „învechite”, nu o poţi certa pentru că preferă familia naturală, pentru credinţa în Dumnezeu a majorităţii, modestia ei liniştită, confundată de iubitorii globalismului cu arhaism; nu poţi  schimba forţat, împotriva voii poporului, după voia unor stăpâni mai mult sau mai puţin oculţi, ţara, de care, se presupune, trebuie să ai grijă, dacă se poate cu drag, dacă nu măcar cu respect, obligatoriu cu responsabilitate.  Evident, ca preşedinte poţi chiar şi mai mult.

Ca PREŞEDINTE, nu poţi trata cu dispreţ şi critica o iniţiativă care a adunat peste 3 milioane de semnături şi care, conform tuturor sondajelor este susţinută de peste 70 % din populaţie, adică de majoritate, şi cu atât mai puţin pe cei care au iniţiat-o şi semnat-o. Ca preşedinte poţi să o tipărești pe hârtie igienică și să o privești rânjind satisfăcut la gândul ștergerii cu ea a dosului tău generos.

Mulţi dintre cei care au semnat, sau care susţin această direcţie de existenţă a României, te-au votat şi pe tine; între timp, ei, au devenit pentru preşedintele Iohannis nişte fundamentalişti, nişte stupizi, nişte retrograzi, adică nişte reziduuri tâmpe şi nocive ale unor vremuri revolute. Pentru PREŞEDINTELE Iohannis, ei ar fi fost fraţii săi, poporul său, glasul de care ar fi trebuit să asculte.

Mai mult, după ce i-ai certat, constatându-le lipsuril şi defectele înfiorătoare, le-ai propus o medicaţie, care a pus pe butuci Vestul: multiculturalism, diversitate, incluziune, lgbtism, căsătorie homosexuală, pedofilie, ideologia genului, poligamie, eutanasie şi tot restul care vin la pachet odată cu acceptarea triadei de la începutul acestei enumerări. Şi asta, deşi nu eşti atât de obtuz, de lipsit de capacitatea de a înţelege, încât să nu-ţi dai seama de distrugerile de profunzime, iremediabile, pe care această dictatură ideologică, de coloratură neo-marxistă, şi de origine globalistă, le-a adus Occidentului.

În aceeaşi linie, deşi populaţia este zdrobitor împotrivă, ne aduci, slugarnic, iesmenist, migratori. Chiar dacă România nu a avut niciodată activităţi coloniale, nu a distrus textura altor continente, nu a lăsat în urmă state artificial trasate (pline de contradicţii etnice, tocmai pentru a perpetua stăpânirea şi exploatarea lor cu mijloacele mai perfide ale neocoloniasmului), nu a provocat interminabile războaie, masacre, deplasări de populaţii, genocid prin foamete, însetare, boli şi, mai nou, terorism. Chiar dacă eşti conştient că acest amestec va duce la alte conflicte, distrugeri, victime nenumărate şi aici, în Europa, şi, în final, la distrugerea actualelor popoare, a ceea ce a fost şi încă mai este, într-o diversitate reală a culturilor, acest continent.
Dar eşti doar un preşedinte, cum ai putea face altfel?

Ai pierdut procese, ţi s-a luat o casă dobândită, zice actul de justiţie, fraudulos, sunt aşezate sub semnul întrebării diverse lucruri pe care le-ai făcut ca primar al Sibiului. Din păcate, refuzi să le clarifici, ataci justiţia atunci când funcţionează împotriva intereselor tale. Se afirmă că eşti şantajabil cu dosare pe temele respective, dosare care te privesc pe tine şi, unele, pe soţia ta. Poate e adevărat, poate nu. Dar dacă este, dacă din cauza acestora funcţionezi ca un preşedinte şi nu ca un PREŞEDINTE, fii bărbat, nu cârpă, ieşi la bătaie cu şantajiştii, spune ce ai de spus, taie-le posibilitatea de a te manipula. Poporul, oamenii te vor înţelege şi te vor sprijini. Iar dacă în mod real ai făcut oarece blestemăţii, atunci acceptă ca un OM şi ca un PREŞEDINTE plata pentru ele. Vei fi onorat şi admirat pentru asta. Şi vei fi iertat. De oameni şi, cu atât mai mult, de Dumnezeu. Care a zis că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă (adică să se căiască pentru faptele lui) şi să fie viu.

Şi aşa ajungem la discuţia despre esenţa, semnificaţia vieţii şi, din nou, la moarte.
Aici îmi pare rău, în primul rând, pentru tine ca profesor de fizică. Nu se poate să nu ştii că oamenii de ştiinţă au stabilit cert că informaţia, care organizează energia şi materia, este indestructibilă şi se răspândeşte instantaneu în întreg universul.
Nu poţi să nu cunoşti experimentele de bază ale cuanticii, care au dovedit dualitatea undă-corpuscul a particulelor elementare (unda de probabilitate) şi faptul că acestea devin una sau alta funcţie de existenţa unui observator (adică a actului de observare), altfel nefiind altceva decât o infinitate de posibilităţi fără finalitate. Sau faptul că toate particulele din Univers sunt înlănţuite unele cu altele şi comunică instantaneu (cuantic entanglement). Prima descoperire implică existenţa unui observator din afara Universului pentru ca acesta să existe sub formă materială; al doilea că tot ceea ce există este unit într-o infinită Memorie aferentă unei Raţiuni, că are nevoie de informaţie ca semnal, model, instrucţiune, iar transmiterea  şi organizarea informaţiei ca energie şi materie, implică o Inteligenţă. Vorbesc, evident, despre confirmarea lui Dumnezeu de către ştiinţe (şi mai sunt multe altele de spus în acest sens) şi despre tot restul care decurge de aici.

Nu ţi se pare, domnule profesor de fizică Iohannis, că toate acestea sunt o bună bază ştiinţifică pentru a lua în calcul nemurirea pe baza păstrării tuturor informaţiilor despre noi, de la ultimul electron la orice gând, trăire, faptă, sentiment? Că sunt şanse excepţional de ridicate ca să nu se termine viaţa ta într-o groapă, devorat de viermi, ci să continue într-o altă formulare după? Şi acolo să fii analizat (judecat) şi aşezat mai confortabil, sau mai puţin confortabil (ştiu că iubeşti confortul), după cele ce ai făcut aici?

Am ajuns la ultima părere de rău: cea pentru omul Iohannis, cu perspective covâşitoare, spune ştiinţa actuală confirmând religia, de a exista şi după această viaţă efemeră. Cu perspective certe, spune Dumnezeu, de a se mântui oricând. Doar să vrea. Nu se poate să nu te gândeşti la moarte. Nu se poate să nu speri, chiar numai în subconştient, că lucrurile nu se termină aici, complet absurd, iraţional. Că trebuie să fie şi un dincolo. Dacă ai crede…

Dacă ai crede!  Dar nu crezi. Te închini, ţii mâna pe piept, dar nu crezi; arborezi o figură sobră, pătrunsă, trăitoare, dar totul pare a fi de faţadă. Dacă ai crede ai ştii, ai simţi că nu poţi minţi, înşela, trăda, nesocoti, dispreţui oamenii, lucra împotriva lor, nu te poţi pune în slujba răului. Ai ştii că sensul existenţei este acela de a te dărui celorlalţi, de a îţi jerfi orgoliile, poftele, mândria, comoditatea, plăcerile, trăind pentru ceilalţi.


Dacă ai crede ai putea fi un PREŞEDINTE! 
Vestea bună: Încă mai poţi.