România fiica ploii, sau politica externă zero a Bucureştiului

Lumea se mişcă mult mai repde decât în urmă cu doar câteva luni. Un subiect tabu – tabu pentru că fusese îngropat sub deciziile cel puţin „exotice”, dacă nu totalitare de-a dreptul, ale guvernelor occidentale – iese la suprafaţă cu tot mai mare viteză. Pericolul dispariţiei civilizaţiei europene – şi, pe un termen uşor mai lung, şi a prelungirii sale nord-americane - a trecut de site-urile şi blogurile antisistem ale dreptei şi de mass-media independentă şi a juns în discuţia publică de la toate nivelurile. Astăzi despre acest pericol vorbesc şi Putin şi John Kerry.

Sub presiunea clocotului populaţiei, Franţa, ca o găină lăsată de socialişti fără pene în pragul iernii, zice Pas! Şi o lasă pe Merkel cu fustele ridicate de curentul de opinie ostil pe care l-a declanşat în Germania, unde până şi turcii cu vechime şi integraţi în mod real ameninţă că vor vota Alternativa pentru Germania.

Acest pericol nu mai este o fantezie a unor rasişti, xenofobi, fascişti cum erau (şi sunt încă copios) catalogaţi cei care critică orientarea UE şi a elitelor occidentale de stimulare a unei migraţii masive către Europa (iar Obama şi Trudeau cu ai lor către SUA şi Canada). Este o realitate acceptată tot mai mult, chiar la nivelul oficial.

Turcia şantajează Europa pentru a obţine 4 miliarde de euro, iar Germania, în loc să se ocupe de Europa, o susţine complice. Cu banii în buzunar, Erdogan lasă refugiaţii să se scurgă în continuare către continent, la fel cum se face că se luptă cu ISIS (de la care cumpără petrol cu zecile de mii de tiruri şi pe ai cărui jihadişti îi lasă să treacă cu autobuzele prin fosta frontieră cu Siria pentru a ajunge ca refugiaţi în Europa) şi îi bombardează pe kurzi. Arabia Saudită, răsfăţatul ajutoarelor militare americane, şi principala finanţatoare a salafismului, vrea să devină suprema autoritate a suniţilor, şi se pregăteşte să atace Siria împreună cu Turcia. Care vrea să aibă petrolul sirian şi să evite formarea unui stat kurd în Siria. Alte miliarde de euro se duc către statele din nordul Africii, singurul rezultat fiind o amplificare a islamului radical.

În faţa spectacolului înspăimântător al unei Uniuni Europene care a silit statele membre cu frontiere către lumea din afară să bage zeci de miliarde de euro în securizarea spaţiului Schengen (numai la noi au fost 1,5), dar care pare paralizată în faţa migraţiei de masă, ţările central şi est-europene s-au decis să-şi ia singure soarta în mâini, sfidând chiar apelurile Bruxelului şi Berlinului. În fata unui pericol de invazie musulmană, similar cu cel de acum câteva sute de ani ca posibile rezultate, dar diferit ca mod de implementare de acela, statele din regiune se unesc. Apare astfel o primă formă concretă, viabilă de solidaritate europeană extinsă.

Ieri, la Praga, s-au întâlnit liderii Cehiei, Ungariei, Slovaciei şi Poloniei, cunoscute şi ca ţările Vişegrad (după tratatul dintre ele semnat acum 25 de ani) într-o reuniune extraordinară pentru a decide împreună asupra modalităţilor de preîntâmpinare a invaziei migratorilor şi de aşezare a acestora în această zonă. La întâlnire au participat şi primul ministru bulgar şi preşedintele Macedoniei.

Primul ministru ceh, Bohuslav Sobotka a declarat că sumitul extraordinar Visegrad 4 are ca scop promovarea unor politici şi luarea unor măsuri care să asigure statele din Balcani că nu vor rămâne singure în faţa milioanelor de migratori în cazul în care strategia de cooperare a UE cu Turcia nu dă rezultate. Germania şi Austria au anunţat măsuri de blocare a frontierelor, măsuri asemănătoare intenţionează să aplice, sau au aplicat deja statele nordice, Franţa vorbeşte despre reluarea controalelor la graniţe, iar Grecia, lăsată singură în faţa tsunamiului migrator nu poate face faţă. De aceea cei 4 au decis să ajute Bulgaria şi Macedonia să-şi întărească frontierele cu Grecia, contribuind la construcţiile militare de apărare dar şi cu forţe de poliţie. Primul ministru a mai spus că acest sumit se adresează şi Serbiei, Croaţiei şi Sloveniei cu asigurarea că nu vor rămâne singure, discuţiile urmând să continue între întâlnirile la vârf. Nimic despre România. E adevărat, nici România nu s-a prea „băgat în seamă”. Atunci de ce să o bage alţii.

Cei şase şi-au reafirmat sprijinul pentru o UE unită şi pentru planul acesteia discutat cu Turcia, dar au spus şi că este necesar un plan B.

Dincolo de declaraţiile linilştitoare cuprinse în declaraţia de final, este clar că UE nu mai oferă garanţiile necesare şi deci nici liniştea privind un viitor comun (de prosperitate ce să mai zicem), că mai-marii europeni sunt atenţi doar la nevoile şi problemele lor, că nu există o solidaritate europeană reală. De exemplu, costurile Greciei şi ale Macedoniei în această criză sunt mult mai mari decât ale unor state puternice din Vest, iar economiile lor sunt mult mai şubrede. Apoi există o teamă reală, şi foarte bine argumentată de fapte, că libera circulaţie europeană se va închide pe aliniamentul Austria, Germania ceea ce ar însemna o blocare de facto a migratorilor în spetele ei, adică în statele central şi est-europene. Mai jos, Italia are ea însăşi probleme destul de serioase cu migratorii.

Este clar că asistăm la o reconfigurare a Europei, că solidarităţile şi alianţele se reconstruiesc după imperativele zilei, nu după fanteziile incompetente şi impotente ale birocraţilor europeni. Este de asemenea destul de sigur că în Europa de Vest vom asista la războaie civile. O spun deja figuri importante ale politicii şi analizei politice şi de securitate mondiale.

Este destul de sigur, de asemenea, că vor apărea mari probleme economice şi sociale şi pentru statele neafectate de conflict, dar dependente de comerţul cu cei din vest. Vor dispărea – deja se preconizează micşorarea lor pentru a plăti Turcia sau pentru a rezolva costurile refugiaţilor – fondurile europene. Vor fi mişcări de populaţie dinspre Vest spre Est, cetăţeni estici, care se reîntorc, dar şi vestici care vor fugi din calea conflictelor locale, sau a perspectivei islamizării. Multe alte lucruri sunt de discutat despre cât de diferit va fi viitorul peste un an-doi, poate şi mai curând. Şi nu am inclus în acest sistem de ecuaţii Rusia, care dintr-o pacoste va deveni (a devenit deja) un aliat (protector?) extrem de binevenit în unele capitale.

Am încercat în cele de mai sus o schiţă extrem de sumară a extraordinar de complexei problematici internaţionale actuale. Aş fi vrut ca în încheiere să prezint activa prezenţă a României pe toate aceste planuri, în legătură cu toate aceste teme, care, că vor sau nu autorităţile statului român, ne afectează şi ne vor afecta substanţial. Din păcate, nu am reuşit să găsesc trimiteri, referiri, documentări despre politica externă a României. Dincolo de expresii din lemn de plută, discursuri din puf de gâscă, dincolo de generalităţi, de fraze convenabile cărora nu are nimeni ce le reproşa, dar pe care nu le poţi reţine, de exprimări cu care toţi sunt de acord, de definiri de direcţii luate din îndrumarul de buzunar al participantului la o conferinţă internaţională, de obsesiile MCV şi Schengen (care Schengen?) şi de ceva Moldovă, nu am aflat de la Preşedintele Iohannis şi ministrul de externe .... Lazăr Comănescu (de atât prezenţă publică, uitasem cine e ministru), nimic despre politica externă, despre vreo iniţiativă, despre vreo idee proprie.

Cum ne poziţionăm noi faţă de cererea UE şi a Germaniei privind primirea de refugiaţi? Care este părerea noastră despre pericolul islamizării Europei şi chiar a unui al treilea război mondial amintit tot mai des? Cum ne poziţionăm noi faţă de debusolarea reală, sau jucată, de politica de stimulare a unei migraţii masive a elitelor occidentale? Cum ne poziţionăm faţă de intenţia de construcţie a unor baraje defensive terestre la graniţele Bulgariei, Macedoniei, Ungariei, Slovaciei, Sloveniei, Austriei etc.? Cum ne poziţionăm noi faţă de cooperarea regională în care vor fi prinse, cel mai probabil, toate statele din zonă din moment din moment ce dilema: Cu Vestul sau cu Rusia?  a fost spulberată de un pericol mult mai clar şi mai mare? Rămânem doar cu opţiunea NATO şi parteneriatul strategic cu SUA? Dar dacă americanii schimbă placa şi se retrag? Dacă ne trezim, cum s-a mai întâmplat, singuri în faţa duşmanului? Avem definită o strategie a relaţiei cu Rusia? Sau aşteptăm alinierea planetelor? Sau poate ploaia...

În lume lucrurile se schimbă cu repeziciune, Europa de mâine va fi una islamică, sau una greu de definit acum, dar oricum departe de cea socialistă a prezentului. Uniunea Europeană, această construcţie născută din birocraţie şi socialism, dar lipsită de fundamentul unei solidaritaţi reale, va dispărea, sau va fi înlocuită cu altceva pornind de la o cooperare cinstită, de la un parteneriat corect şi tuturor folositor, în care fiecare să aibă identitatea şi locul său bine stabilit, dar să fie împreună pentru că vor fi descoperit că este necesar să fie împreună.  

Lumea se schimbă, lumea se cutremură. Se schimbă relieful politic al Europei, al lumii, se închid falii vechi, se deschid falii noi. Sunt gata se se prăbuşească construcţii ridicate pe nisip. Se ridică altele cu fundaţia mult mai bine înfiptă în solul identităţii distilate în mii de ani. Urmează conflicte care pot atinge proporţii gigantice. Posibilitatea izbucnirii celui de-al treilea război mondial nu mai e o fantezie conspiraţionistă; ea este evocată chiar de greii planetei.

Ce crede România despre toate astea? Nu ştim. Pentru că România doarme, flăcăii care ţin frîiele sunt prea ocupaţi cu furatul, cu plimbatul, sau cu închisul gurii păcătoşilor, iar noi ceilalţi cu cumpărăturile de la mall. Şi mai vine şi primăvara şi se dă startul la grătare. În curând, dacă nu suntem atenţi, grătare halal. Dar numai halal. Deşi nu sunt sigur că Coranul permite grătarul.

Ungaria – Rusia, o relaţie caldă, caldă, aproape fierbinte (I)

Există popoare care au o mare nelinişte. Din această cauză ele se agită, sunt într-o permanentă nemulţumire şi  mişcare, nu le sunt suficiente spaţiul şi timpul pe care le au la dispoziţie. Sunt, printr-o comparaţie zoologică, prădătorii. Există şi reversul: popoare care au o mare (unii zic că prea mare) linişte şi nu-şi doresc decât spaţiul şi timpul care le-au fost date. Din păcate, spre deosebire de arealele  zoologice, la oameni, cele dintâi urmăresc  să le ia spaţiul şi timpul celorlalţi. Adică, să-i scoată din istorie.

Teze:     1. Rusia şi Ungaria continuă să-şi urmărească cu consecvenţă „proiectul imperial” .

  2. Între Rusia şi Ungaria există un parteneriat strategic fundamentat tocmai pe acest proiect.

              3. Evenimentele din România (vezi autonomia secuimii, Pungeşti, Roşia Montană etc) sunt întinse pe fire care duc la (sau şi la) Moscova şi Budapesta.

                         

Nerecunoaşterea unei probleme nu înseamnă că aceasta nu există şi că, mai devreme sau mai târziu, ea nu va erupe sub o formă distructivă. Acest lucru este valabil pentru orice persoană, comunitate mai mică sau mai mare, pentru un stat, pentru o regiune, în final, chiar pentru lumea în care trăim.

Cunoaşterea problemelor este legată de cunoaşterea trecutului. Oricât ar displăcea corectitudinii politice de astăzi ideea că a existat ceva şi înaintea noastră, trebuie să fim conştienţi că trecutul nu e nicio ficţiune dăunătoare, niciun bau-bau, nicio poveste încărcată de superstiţii şi misticisme dăunătoare personalităţii noastre universale. El nu este nici corect, nici incorect politic. Trecutul este despre noi, oamenii, aşa cum suntem. Cunoscându-l putem să ne cunoaştem, putem evita unele greşeli, putem împiedica ca tragediile să se repete, iar şi iar, la scară tot mai mare. El trebuie privit în faţă cu curaj, cu raţiune, cu înţelepciune.

Legat de situaţia internaţională actuală, Alexandru Hâncu remarca recent într-un articol că  „liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil. .. Cu ani de zile în urmă, Putin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Când acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.”

Dincolo de faptul că e bine ca să nu uităm aceste adevăruri, am făcut  această introducere pentru a înţelege corect demersul de discutare a unor probleme extreme de sensibile. Probleme care nu trebuie băgate sub covor, discuţii care nu trebuie evitate, ci abordate, după cum spuneam, cu curaj, raţiune, cunoaştere, înţelepciune.

Propun deci o citire a dezvoltării temei autonomiei maghiarilor din România, a ultimelor evenimente şi a celor, încă mai fierbinţi, care, cu siguranţă, vor urma, prin intermediul unor elemente de context internaţional. Cum ar fi, de exemplu, relaţiile dintre Ungaria şi Rusia, relaţii care au la bază un obiectiv comun ţinând de un trecut de peste o mie de ani: proiectul imperial. Menţionez întinderea temporală a acestui ideal pentru a înţelege cât de puternic este el încastrat în conştientul şi subconştientul colectiv al acestor popoare.

Realitatea frustă şi tranşantă pe care trebuie să o avem în vedere este aceea că cele două unităţi statale urmăresc în continuare înfăptuirea proiectului imperial. Acest ideal le leagă printr-un soi special de relaţii, care, atât timp cât obiectivele concrete au în vedere zone geografice ce nu se suprapun, vor fi de intensă colaborare. Este punctul din care trebuie să pornim pentru a judeca la rece toate evenimentele trecute, actuale sau viitoare.

Ca şi în cazul unei analize trecute legate de invadarea şi ocuparea altor state, (http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/03/politica-bocancului-pe-jugulara.html) voi urmări pe scurt traseul acestor relaţii în ultima sută de ani, perioadă care, de fapt, a dat şi actuala configuraţie a lumii noastre.

Tendinţele expansioniste ale Ungariei din 1918-1919. Începutul parteneriatului. Prima  încercare de împărţire a României.

Despre actele de agresiune ale Rusiei am scris în chiar materialul de mai sus. In textul de faţă voi face o trecere în revistă a actelor similare ale Ungariei în paralel cu paşii de “înfrăţire” dintre cele două state.

După mulţi ani de duşmănie şi câţiva de război, Ungaria şi Rusia intră brusc într-un parteneriat  la finalul primului război mondial, atunci când Imperiul Austro-Ungar se prăbuşeşte. În 2 noiembrie 1918, Ungaria, devenită peste noapte revoluţionară, proclamă desprinderea de Austria, dar, urmărind să ocupe locul acesteia ca centru al unui nou imperiu, refuză recunoaşterea separării celorlalte provincii. La 16 noiembrie 1918, Karoly Mihaly, noul prim ministru, proclamă Republica Ungară, care se declară de partea Antantei în speranţa că viitoarea conferinţă de pace va consfinţi o „Ungarie mare şi puternică”, singura capabilă să menţină ordinea într-o zonă atât de fărâmiţată şi de zbuciumată. Conferinţa de pace de la Paris respinge aceste pretenţii şi statuează dreptul la autodeterminare al tuturor popoarelor din fostul imperiu, astfel că, la 21 martie 1919 guvernul Karoly demisionează şi puterea este preluată de bolşevicii lui Garbai Sandor. Puterea efectivă este însă deţinută de Bela Kun, ministrul de război, fost prizonier la ruşi. Este instaurată Republica Sfaturilor din Ungaria – denumită şi Republica bolşevică. Refuzată de puterile europene, Ungaria găseşte o noua speranţă de păstrare a vechilor posesiuni în alianţa cu Rusia bolşevică. Un prim obiectiv este Cehoslovacia, dar, din cauza izbucnirii războiului civil din Rusia, nu se reuşeşete decât o efemeră Republică a Sfaturilor în Slovacia. Cele două aliate continuă cu încercarea de desfiinţare a statului român prin atacarea concomitentă a acestuia dinspre est şi vest. Noua graniţă dintre cele ele ar urma să devină Carpaţii. Rezistenţa trupelor române pe Nistru, conjugată cu ofensiva ruşilor albi ai lui Denikin în sudul Ucrainei , au dat României răgazul să contra-atace în vest şi să înfrângă trupele ungureşti. La 3 august 1919 trupele române intră în Budapesta. Regimul bolşevic este desfiinţat după numai 133 de zile.

Anexarea de teritorii în de-al doilea război mondial. A doua împărţire a României.

Nu după mult timp, în perioada celui de-al doilea război mondial, Ungaria reia politica expansionistă, din umbra Germaniei şi a Italiei. Refuzând prevederile Tratatului de la Trianon, Ungaria primeşte ca urmare a Primului arbitraj de la Viena, din 2 noiembrie 1939, teritorii din sudul Slovaciei şi Ruteniei. În martie 1939, după ocuparea Cehiei, Ungaria ocupă restul Ruteniei şi încă o fâşie din sudul Slovaciei în urma „Micului război”. În septembrie, ca urmare a celui de-al doilea arbitraj de la Viena, cunoscut ca Dictatul de la Viena, Ungaria primeşte jumătatea nordică a Transilvaniei. În aprilie 1941, ca urmare a invadării Iugoslaviei de către Germania, Ungaria ocupă Voivodina.

1989-2014. Dezvoltarea parteneriatului

În tr-un interviu din octombrie 2013, Dan Dungaciu, Director al Institutului de Stiinte Politice si Relatii Internationale al Academiei Romane si Presedinte al  Fundatiei Universitare a Marii Negre spunea că, “dupa 1989, parteneriatul a capatat o formă tacita, nu directă, care pe noi ne-a afectat cel mai puternic în relaţia cu R. Moldova. Atunci când vorbim despre spaţiul estic, coincidenţele ar trebui cel puţin privite cu circumspecţie. Semnalul interesului ca Budapesta să devină jucator în stânga Prutului a apărut de la începutul anilor '90. După integrarea în UE a Ungariei, toate poziţiile importante ale reprezentării europene a Bruxellesului au revenit Ungarei - reprezentantul UE pentru R. Moldova, generalul care conducea misiunea europeană de la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM), Ambasada Ungariei devine centrul Schenghen în R.Moldova, şeful misiunii parlamentare care verifica alegerile parlamentare decisive din 2005 este ungur etc. Or, e clar ca toate aceste lucruri nu se puteau face fără acordul tacit al Moscovei, chiar fără încurajările ei. Pe vremea când României i se expulzau diplomaţii, ambasadorii unguri ieşeau cu Voronin la vânătoare, iar astazi sunt extrem de preocupaţi de situaţia minorităţii ruse şi a drepturilor ei din R. Moldova.

Interesant e că politica Budapestei faţă de R.Moldova nu ţine de culoarea politică a guvernării. După instalarea la putere a regimului Orban, oficialii maghiari de la Budapesta au sistematic luări de poziţie pe problematica transnistreană, cerând autonomie pentru regiune - evident cu gândul la Transilvania. Şi trebuie să reamintesc aici un caz recent: ambasadorul Ungariei în R.Moldova face o vizita în ianuarie 2013 în UTA Găgăuzia, regiune rusofonă şi autonomă, se întâlneşte cu baskanul Mihail Formuzal, iar în septembrie, preşedintele Consiliului judeţean Harghita îi trimite lui Formuzal proiectul unui acord de colaborare între judeţul Harghita şi regiunea Găgăuza!”

Orban s-a întâlnit cu Putin la Moscova la începutul acestui an şi au pus bazele parteneriatului strategic, adica "strategia deschiderii către Est", cum îi spun ungurii. Aceasta include chestiuni serioase, grele, grave.

Nu e vorba despre schimb de mesaje politicoase sau acorduri culturale - nivelul la care suntem noi acum. E pe agendă chestiunea conductei South Stream, comerţul agricol - Rusia a fost luna trecuta oaspete de onoare la Târgul agricol de la Budapesta, unde s-a anunţat un reviriment comercial între cele doua state, care oricum e undeva la 12 miliarde -, Rusia este partenerul economic principal al Ungariei din afara UE, se anunţă deschiderea camerelor de comerţ ruso-maghiare din Moscova până la Rostov, Krasnoyarsk, Irkuţk sau Novorosisk. Toate puncte strategice! Ungaria, la rândul ei, a fost invitatul de onoare la marele Targ de carte de la Moscova din septembrie.

Deci, un joc diplomatic extrem de consistent şi un parteneriat strategic care începe să funcţioneze pe toate nivelele.” (Va urma)