Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.

Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.

Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.

Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.

Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.

În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.

Reproşul alegerii consilierilor.

Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.

Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.

Reproşul pasivităţii.

Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.

Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.

Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum

1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor

observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!

2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de

sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.

De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).

Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.

Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.

Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.

Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.

Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma. 

Dan Mihalache, paznicul oilor lui Klaus Iohannis?

           Se  zvoneşte prin ziare că la Cotroceni în sat, un bărbat grozav de tare, Dan Mihalache, a fost pus de ciobanul Iohannis paznic peste oile sale, adică şef al cancelariei. Nu că am fi pricinoşi -  prietenii mei şi cu mine - dar după toate câte am văzut, auzit şi trăit, mi se pare că ar trebui să fim foarte atenţi la cine vine să se înfrupte din roadele votului revoltat al românilor noştri, mai luminaţi decât ai lor.
          Întâmplarea face să-l fi cunoscut pe DM ca un fel de aghiotant - numărul doi în partid, poate - al defunctului şi de puţină pomenire şi cinste om politic, Teodor Meleşcanu, alintat între camarazi cu formula scurtă Mele. Se întâmpla prin 1999 când ApR-ul celui de mai sus, rupt la timp din coasta PSDR-ului pentru a ameţi electoratul supărat pe acesta, făcea încă valuri prin Oborul politic românesc. Sincer, nu mi-a plăcut. Dar nu mi-am pierdut timpul să aflu de ce. Poate, printre altele, pur şi simplu pentru că venea de la PSDR; dar a fost totdeauna şi ceva ce ţine de ceea ce-ţi trezeşte prezenţa unuia sau altuia, care ţine de instinct şi care, te face să te simţi încântat sau, din contră, să vigilent, respins de ceea ce se ascunde sub blana de oraş.
          Dar, pentru a nu vorbi din burtă şi simţiri ce pot să înşele, şi cum tot omul are dreptul la o dreaptă judecată, să vedem ce ne spun documentele care circulă libere pe internet despre acest domn important, suficient, autoritar, cunoscător a toate cele, destul de arogant (nişte trăsături care ajung, probabil, să te facă să-l priveşti cu neîncredere şi cu neplăcere).
          Aflăm în primul rând că e din aceeaşi generaţie cu VV Ponta; DM născut în 1971, VVP în 1972. Şi ce dacă, multă lume s-a născut pe atunci, asta nu e o vină.
          Mai aflăm apoi că a făcut dreptul între 1990 şi 1994. Dacă nu ar fi urmat cariera politică sinuoasă şi dacă nu am mai avea şi alte exemplare de bravi tineri de la drept care au făcut isprăvi de mare vitejie politică poate nu am avea nimic de zis.
          Ba poate da: Nu mai ştiu cum a fost în 1990 şi în 1991 intrarea la drept, dar până în 1989, în marea îmbulzeală de candidaţi, ca să intri repede şi sigur trebuia să ai un dosar beton cu recomandări de la diverse instituţii şi diverşi tovarăşi. Mai bine zis, ca să intri. Şi nu ştiu de ce, dar parcă nu-mi vine să cred că în acea facultate, la rândul ei împânzită de tovarăşi cu epoleţi, lucrurile s-au schimbat, prin minunea revoluţiei, peste noapte. Că nu s-au mai ajutat ei unii pe alţii în perspectiva unui luminos viitor capitalist, aşa cum au făcut-o mai peste tot, pentru a pune mâna pe bunurile "întregului popor" şi pe Puterea cu ajutorul căreia să mâne prea-cinstitul popor încotro bat interesele lor. Dar, sunt de acord, putem trece şi peste asta, nefiind o bază solidă de îndoială privind caracterul şi adevărul despre un om.
          Dar dacă trecem ce descoperim: că domnul DM a ajuns, direct de pe băncile facultăţii, mare expert... unde altundeva decât în politică. E adevărat şi cu o scurtă carieră jurnalistică între, 1991 şi 1993, la ziarul fsnist - roşu şi cu stele - Azi, organul Frontului Salvării Naţionale. Şi, ca un tânăr de mare valoare şi bogată experienţă, devine în 1994 expert guvernamental, consilier al Ministrului pentru Relația cu Parlamentul. Nu scrie acolo unde am citit eu, dar probabil că şi membru al onorantului partid post-comunist, FDSN apoi PDSR pentru care funcţiona ca expert şi consilier ministerial.
          În 1997, ne spune internetul, a devenit a devenit Șef al Departamentului de Analiză Politică al Alianței pentru România, adică al ApR-ului lui Mele, proaspăt rupt din coasta PDSR-ului, de te şi întrebi, coroborând trecutele funcţii de expert şi consilier cu asta de şef, dacă facultatea absolvită de domnul DM a fost cu adevărat dreptul şi nu una de ştiinţe politice, sau dacă a fost singura pregătire de care a avut parte în toată această perioadă.
          Şi de aici, lucrurile se leagă grozav de tare şi nu mai par a se dezlega până în ziua de astăzi. În 1998 DM este deja absolvent al Colegiului National de Apărare, o etapă necesară în cv-ul marilor speranţe din politică, mai ales al celor care vin pe o anumită direcţie, iar între 2001 şi 2004, deşi trădase nobilele idealuri ale PDSR-ului, ce să vezi, este iertat şi promovat consilier al primului ministru. Al cui adică? Al lui Adrian Năstase. Post în care a rezistat 4 ani fără a fi alungat de şeful său (deci, loial, competent, dedicat), sau fără să se scârbească de activităţile, dovedit, ilegale şi de corupţia acestuia. Bravo lui, un stomac tare, un caracter puternic. Şi un adevărat justiţiar.
          Drept răsplată pentru că a fost un soldat credincios al preşedintelui PSD şi, implicit, al partidului, din 2004 îl găsim deputat PSD pentru Maramureş.
          În 2009, hopa, ditamai cotitura: scârbit de cei 19 ani de slujbă în solda socialiştilor, DM are o revelaţie, se descoperă un liberal adevărat şi devine consilier al lui Crin Antonescu. Ca să nu mai lungim vorba, despre perioada care a urmat, tot internetul ne mai spune pe scurt şi că:
          În perioadele mai 2011 – mai 2012, noiembrie 2012 – martie 2013, a activat atât ca Secretar General Adjunct, cât și ca Șef al Departamentului de Analiză Politică și Comunicare al Partidului Național Liberal, iar în perioada mai 2012 – noiembrie 2012, a deținut funcția de Secretar General Adjunct al Guvernului României.
          Între 2013 și 2014, a fost atât Secretar General Adjunct, cât și Secretar General în Senatul României. Începând cu luna martie a anului 2014, a devenit Secretar General Adjunct al Partidului Național Liberal și coordonatorul Departamentului de Strategie al PNL.
          Nu am date despre cine au fost părinţii domnului DM şi dacă au avut şi ei, prin natura meseriilor şi funcţiilor ocupate înainte de 1989, vreo influenţă asupra acestei prodigioase cariere, sau e vorba numai de influenţa stelelor - măi să fie, al stelelor de pe cer, evident, după cum sună şi vorba din popor, nuz mai fiţi aşa de pricinoşi, dar, personal, dincolo de extraordinarele calităţi de expert, analist şi strateg pe care nu le cunosc dar nu am cum să le contesc, nu l-aş recomanda, proaspătului preşedinte ales, nici pentru Cotroceni, nici pentru colectivul de conducere a PNL-ului.
          De ce? Din invidie, evident. Ce, nu mă ştiţi?

Klaus Iohannis, candidatul PSD - un basm politic modern cu Zmeul Zmeilor şi Făt Frumos

          În teoria relaţionării cauzelor cu efectele, un capitol interesant este cel dedicat efectelor perverse, adică efectelor nebănuite, contrare scopului şi acţiunilor iniţiale. În acest sens, voi încerca  să arăt în cele ce urmează modul în care Klaus Iohannis a fost proiectat, chiar de către învinşi, ca fiind tipul de preşedinte ideal, făcând astfel pentru el - caz pesemne unic la nivel mondial, pe orizontala actualităţii dar şi pe verticala istoriei - cea mai surprinzătoare, atipică şi formidabilă campanie. Pentru demonstraţie, am să vă rog să dăm timpul înapoi până către anul 2007, când s-a încercat prima debarcare a lui Băsescu şi să acceptaţi să intrăm puţin şi pe tărâmul basmului .

          Începând din acea perioadă Băsescu a fost demascat, înfierat, afurisit ca golan beţiv, ca preşedinte care se amestecă în toate, inclusiv acolo unde nu e cazul, sforar, arogant, spurcat la gură, obraznic, ticălos, perfid, pervers, mitocan, mincinos, fără cuvânt, cel care, în loc să modereze între instituţiile statului, sau între acestea şi societate, a destabilizat ţara, care ne-a învrăjbit pe unii împotriva celorlalţi, dictatorul. Mai rău decât Ceauşescu, decât Hitler şi Stalin la un loc. După 2009 de asemenea cel care a tăiat pensiile, salariile, sporurile şi ne-a condamnat la moartea prin înfometare. Acest portret a fost atât de bine susţinut şi comunicat zilnic de cea mai mare parte a mass media, a analiştilor/comentatorilor politici şi a liderilor de opinie, el a intrat atât de adânc în foarte mulţi dintre cetăţenii români sub formula sintetizatoare REGIMUL BĂSESCU, încât şi astăzi, după aproape trei ani de guvernare psd-istă, respingerea, condamnarea, punerea la zid a preşedintelui se manifestă cu aceeaşi vigoare într-o mare parte dintre aceştia. Astfel a fost creat, pornind de la Traian Băsescu, un portret robot al demonului politic, Zmeul cel rău şi urât, care trebuia învins în luptă.

          În acelaşi timp a fost creat un portret al candidatului ideal, al lui Făt Frumos, un personaj care vorbeşte puţin, clar, la obiect, este decent, politicos, reţinut, nu se amestecă acolo unde nu are atribuţii, nu jigneşte, nu instigă la ură, nu dezbină ci uneşte, care uneşte, grijuliu, iubitor, atent la nevoile celorlalţi, care chiar are grijă de toată lumea, respectă regulile democraţiei, nu minte, nu este în legătură cu găşti care devalizează bugetul şi pradă banii cetăţeanului, cinstit şi reprezentant al unui segment politic cinstit, care moderează şi echilibrează. 

           Ambele portrete erau, în mod evident, destinate preluării totale a puterii de către cel mai negativ şi mai periculos segment al societăţii româneşti, prin diabolizarea şi aneantizarea lui Traian Băsescu, astfel încât tot ceea ce era asociat preşedintelui devenea în mod legitim subiect de dispreţ şi ură. Oricine avea (şi are) o opinie mai nuanţată sau nu era în întregime de acord cu evaluarea usl-istă era automat băsist, adică ceva inferior, un nedezvoltat, ceva ce merită şi trebuie eliminat.

          Alegând această strategie şi construind portretul lui Făt Frumos, prealuminaţii politicieni ai usl-ului nu s-au mai obosit (din prostie, din aroganţă, din suficienţă, din lăcomie) să vadă şi dacă ei sunt pregătiţi cu un personaj care să se aşeze în mod natural în acest portret şi să-l concretizeze într-o imagine şi o biografie; important era ca Traian Băsescu să devină inamicul public nr. 1, în locul căruia românii (proşti) să ajungă să aleagă orice li s-ar fi propus.

          O primă încercare a fost făcută cu Geoană, apoi, după crearea usl-ului, aspirantul de serviciu al ocupării acestei imagini aproape mesianice a devenit Crin Antonescu. Pentru scurt timp, desigur, căci numai naivii îşi puteau imagina că psd-ul va lăsa acest vârf al puterii în stat altcuiva decât unuia de-al lor. (Ca să nu mai vorbim de ambiţiile personale ale vertiginosului Victor Viorel Ponta, omul fără trecut, dar care aspira să devină omul viitorului perpetuu.) 

         Problema cu VV Ponta, cel care a şi devenit candidatul psd, a fost că el nu a reuşit, decât numai scremut şi mai mult din lozinci, să semene cu Făt Frumos (darurile sale căptre cei mulţi au fost clar recepţionate, chiar dacă primite, ca daruri otrăvite, nesincere, perfide şi ticăloase). Şi nu numai că, instinctiv, pentru a se dovedi bărbat şi luptător, l-a copiat în multe atitudini (dar fără talent) pe Traian Băsescu, ci s-a prezentat, în mod natural, ca fiind extrem de coincident cu portretul Zmeului. A început astfel să activeze pe piaţa politică un VV Ponta schizoid, sau doi VV Ponta: unul, cel care se prezenta a fi din vorbele lui şi ale susţinătorilor săi de la sat pînă la guvern, Făt Frumos, şi celălalt, care se descifra tot mai mult din comportamentul său public ca premier care are la dispoziţie statul şi oamenii, Zmeul cel rău. A ajuns chiar să se  autoidentifice până la detaliu cu acel portret monstruos creat pentru a-l prezenta pe Traian Băsescu. De ce? Pentru că aşa şi este. Pentru că, de fapt, şi admira acest model de personaj politic. Pentru că, el însuşi fiind o sinteză a caracteristicilor psdiste care l-au aşezat ca moţ încă aburind şi mirosind al acestui produs politic, ne-a înfăţişat imaginea reală a acestui partid, adică a personajului colectiv dar şi a personajelor separate din psd.

          De aici în colo, în această uriaşă combinaţie chimică care s-a format în paharul alegerii preşedintelui României, combinaţie tulbure o bună bucată de vreme, ingrediente precum afacerile Microsoft, Loteria, ticăloşia retrocedărilor şi multe alte necurăţenii scoase la iveală de DNA, dar mai ales tot ceea ce a făcut Ponta şi nu trebuia să facă (de exemplu, cei 100 de lei oferiţi unora şi altora înaintea alegerilor a trezit în mintea multora amintirea lui Ceauşescu făcând acelaşi lucru în urmă cu 25 de ani - ofertă care capătă o încărcătură simbolică aparte din moment ce a confirmat, ca şi atunci, căderea brutală a celui care a făcut-o şi manifestări populare extrem de asemănătoare) şi multe din cele pe care nu le-a făcut şi ar fi trebuit să le facă, au venit pentru a limpezi acest amestec chimic şi a dezvălui, puţin câte puţin, că  monstrul care se ascundea în spatele mixului de caracteristici negative ale  portretului generic Zmeul se dovedea, pe măsura, limpezirii imaginii, VV Ponta. 

          Tot astfel, Klaus Iohannis prin comportamentul său - catalogat de mulţi drept aberant, idiot, handicapat - prin cele pe care le-a făcut, sau prin cele pe care nu le-a făcut (memorabilă probabil la nivel istoric declaraţia sa: Decât să fiu mârlan, m-ai bine pierd!) - a venit să se aşeze în mod firesc,  în mare dar şi în câteva detalii, peste locul liber al lui Făt Frumos. 

          Elementul care a produs limpezirea finală bruscă şi totală a fost ticăloşia împiedicării votului românilor din străinătate. Acel moment a fost ca strigătul copilului din poveste: Împăratul e gol! Imaginea a devenit brusc clară, oamenii au văzut şi au strigat (ca şi cei din basm, pentru că şi acolo tot despre un astfel de personaj e vorba): Zmeul e chiar Ponta! dar atât de mare şi de puternică a fost această lumină care a coborât în oameni încât aceştia au înţeles şi au strigat un adevăr mult mai adânc: 

           Capul monstrului e Ponta, iar monstrul e tot acest înspăimântător angrenaj criminal format din psd-iştii (acest tip generic de politician incult, needucat, profitor, mincinos, hoţ, perfid, pervers, ticălos, fără scrupule, arogant, superficial, iresponsabil, criminal) din toate partidele.