Dragii mei Iohannis şi ceilalţi politruci, agenţi secreţi, poliţişti şi procurori, şi tot restul de oficiali mafioţi ai statului român, am pentru voi o veste rea şi una bună

Resemnarea, bunătatea, îngăduinţa şi îndurarea sunt desigur virtuţi creştine majore. În proximitatea neroziei trebăluitoare, a prostiei îngâmfate, a răutăţii, făţărniciei, nedreptăţii strigătoare la cer, a nepăsării de durerea şi nevoia altuia, a ticăloşiei, nemrniciei, fomalismului încrâncenat şi cinic, a setei de sînge, a vrălmăşiei nepotolite, creştinul se cuvine să urmeze pilda Domnului şi Învăţătorului său şi să se umple de sfântă mânie. (N. Steinhardt)

Politruci pentru că, după comportament, nu sunteţi altceva decât nişte comisari şi instructori politici ai iadului şi nu meritaţi numele de reprezentanţi ai neamului omenesc.

Mafioţi, căci pentru tâlhării ați intrat în politică, cu tâlhării v-aţi ocupat şi la rândul vostru, sunteţi în slujba mafiei bancare globaliste, sluga directă a stăpânului legiunilor întunericului şi tuturor mafioților lumii acesteia.

Dragii mei, cu toţii cei pomeniţi aici, mincinoși, lacomi, lași, nerecunoscători, hoți, tâlhari, jefuitori, nemernice slugi, criminali, am pentru voi o veste rea și o veste bună.

Vestea rea: pentru că nu mor caii, când vor câini turbaţi ca voi, cu toate eforturile stăpânului vostru, a legiunilor sale și slugilor sale, făcute de 2000 de ani încoace

Hristos a Înviat!

și prin moartea și Învierea Lui, putem învia și noi.

A Înviat, Învie şi va Învia în fiecare an, în fiecare duminică şi în fiecare Sfântă Liturghie din orice altă zi.

A Înviat, Învie şi va Învia pentru fiecare zi, pentru fiecare om, pentru totdeauna.

A Înviat şi a deschis drumul îndumnezeirii omului, aşezându-l cu trupul lui omenesc alături de Dumnezeu.

Şi aşa cum fariseii şi saducheii de acum 2000 de ani, răstignindu-L pe Hristos, au făcut de fapt, în ticăloşia lor, ca planul Sfintei Treimi de deschidere a drumului către mântuire pentru oameni să se împlinească, tot aşa şi voi, farisei şi saduchei handicapaţi şi zeloși ai zilelor noastre, prin acţiunile voastre samavolnice şi criminale împotriva poporului român şi cu precădere împotriva creştinilor, i-aţi ajutat de fapt pe aceştia din urmă.

Aşa că, deocamdată, şi pentru oricând în viitor, geaba stare de urgență, geaba ordonanțe militare, geaba armată pe străzi, geaba închiderea românilor în case, geaba interdicţia de a se vedea unii cu alţii, geaba decimarea bătrânilor sub mincinoasa grijă de a-i ocroti.

Hristos a Înviat!

şi prin El vor învia şi toţi cei pe care i-aţi omorât, îi omorâţi şi îi veţi omorî.

Şi, uite aşa, geaba închiderea bisericilor pentru credincioşi, geaba încercarea de a ne rupe de Dumnezeu. Proşti şi ticăloşi cum sunteţi, credeţi că decretul-pumn, ordonanţa militară, pulanul, puşca sau tabul sunt mai tari decât Dumnezeu. 

Nu sunteţi primii. Armate întregi de satrapi declasaţi au plecat spre iad cu aceleaşi convingeri, păcăliţi de asigurările stăpânului lor şi al vostru. Căruia nu-i pasă de voi. Deloc. Vă va chinui când veţi ajunge pe mâna ciracilor lui, ca şi cum i-aţi fi fost duşmani, nu slugi nemernice.

Chiar dacă veţi închide definitv toate bisericile, chiar dacă ne veţi lăsa fără locuri de muncă, fără bani, fără case, chiar dacă ne veţi vaccina ca pe vite în ţarc, chiar dacă ne veţi implanta forţat dispozitive cu care să ne ţineţi sub control şi să renunţăm la a vorbi cu Dumnezeu, tot nu veţi reuşi. Nimic nu veţi reuşi, alta, decât de a ne trezi la viaţă, de a ne întări în credinţă, de a-i aduce, pe cei ce vor rezista la tentaţiile, ameninţările şi silniciile voastre, pe cei pe care îi veţi distruge fizic pentru că vi se opun, dar nu vă vor face voia, în acest Piteşti planetar, mai aproape de sfinţenie, înmulţind ceata sfinţilor păzitori ai creştinilor din această lume.

Iar vestea bună este că 

Hristos a Înviat! 

şi prin Învierea Lui, chiar şi voi, oricât de căzuţi sunteţi, dacă vă reveniţi, dacă vă căiţi pentru faptele voastre, chiar şi în ultimele voastre clipe (atenţie, nu ştiţi când vor fi acelea, poate azi, poate la noapte, poate mâine, nu le trimiteţi undeva în eternitate, căci tot omul este muritor, de aceea ar fi bine să vă schimbaţi de îndată) vă puteţi mântui.

Ştiu, nu credeţi în Dumnezeu, nu credeţi că va fi ceva după, credeţi că tot ce contează e acum şi aici, de aceea vă purtaţi ca nişte mecanisme ale distrugerii şi morţii - că nu găsesc pentru voi comparaţie în lumea vie, decât, poate, în zona virusurilor şi bacteriilor. 

De aceea vreţi acum şi aici. Căci, conform credinţei voastre nihiliste, nimic nu va mai fi după aceea pentru voi. (Dar nici bogăţia şi nici puterea voastră.)

Dar dacă Dumnezeu există? Dacă aţi avea şansa unei vieţi veşnic îmbucurătoare? Dacă, funcţionând aşa cum o faceţi acum, veţi avea neşansa unei vieţi veşnic chinuitoare? 

Dacă creştinii ăştia nebuni, înapoiaţi, misticişti, pe care stăpânul vostru îi vrea decreştinaţi, sau morţi, pentru a lovi în Dumnezeu, ştiu ceva ce voi nu ştiţi, ceva ce nu puteţi crede, nu sunteţi lăsaţi să credeţi de patimile voastre de care profită legiunile stăpânului vostru?

Dacă aceşti creştini, asupra cărora v-aţi asmuţit ca nişte zombi ai iadului terestru, pentru ai strivi, dar şi pentru a-i împiedica să vadă dimensiunile uriaşe ale jafului şi distrugerilor voastre, au dreptate şi puteţi alege încă de acum şi de aici viitorul vostru? 

În ceea ce ne priveşte, creştineşte vorbind, ne-aţi făcut un bine: ne-aţi forţat să stăm faţă în faţă cu noi, prea mult timp pierduţi pe drumurile înşelătoare ale "bucuriilor" trecătoare şi ucigătoare ale confortului şi împlinirii poftelor aţâţate perfid şi pervers de voi. 

Dar dacă în ceea ce ne priveşte pe fiecare dintre noi, vă iertăm toate abuzurile şi silniciile şi ne rugăm pentru voi, să vă treziţi şi să găsiţi calea cea bună, atunci când este vorba de ceea ce faceţi semenilor noştri, nu vă putem ierta. Le-aţi declarat război, i-aţi atacat turbaţi, pe oamenii liniştiţi, cuminţi, la locul lor, cu măsuri aberante ale unor decrete neconstituţionale, deci ne-legale, cu amenzi dezechilibrate, cu dosare penale, îi vom apăra. Vreţi război, veţi avea război până când legea vă va fi aplicată!
Creştinul nu-i prin definiţie un nătâng şi un prizărit, un insensibil grijuliu numai de sufletul şi tihna lui, un adept al subterfugiului: Ce-mi pasă mie?". Lui, cu precădere, îi pasă de ceilalţi.
Nu putem ierta decât răul făcut nouă personal, nu altora. ... Cu atât mai puţin când nu mai e vorba de un individ, ci de un grup de oameni, ori de o colectivitate întreagă.
Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi (numai despre păcatele noastre spune la Pateric „să le tâmpim”).
Dragostea implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia, identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea faţă de prostie e totuna cu a da mână liberă canaliilor.
(N. Steinhardt)

Dorinţa şi Smerenia (Pregătirea pentru Postul Paştilor I)

Încercăm, pînă la Înviere, o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur şi de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann. Astăzi despre învăţăturile primelor două duminici, din cele cinci, care pregătesc intrarea în post.

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei, la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştelui gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii duhovniceşti. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a t
transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”.

Dorinţa (Duminica lui Zaheu
Cu mult înainte de începutul propriu-zis al Postului Mare, Biserica face cunoscută apropierea acestuia şi ne invită să păşim în perioada de pregătire de dinainte de Post.
Este o trăsătură caracteristică a tradiţiei liturgice ortodoxe aceea că fiecare sărbătoare sau perioadă importantă – Învierea, Naşterea, Înălţarea etc. – este anunţată şi pregătită. De ce? Din cauza unei profunde cunoaşteri psihologice a firii omeneşti de către Biserică. Cunoscând superficialitatea şi înspăimântătoarea laicizare a vieţii noastre, Biserica cunoaşte şi neputinţa noastră de a ne schimba rapid, de a trece brusc de la o stare duhovnicească sau intelectuală la alta. Astfel, cu mult înainte ca ostenelile Postului să înceapă, Biserica ne atrage atenţia asupra seriozităţii acestora şi ne invită să reflectăm asupra semnificaţiei lor. Înainte de a putea practica” Postul, ni se dă tâlcul său. Această pregătire include cinci Duminici consecutive ce-l preced. Fiecare din aceste cinci Duminici – prin pericopele sale biblice specifice – este dedicată unor aspecte fundamentale ale pocăinţei. Prima înştiinţare referitoare la Post este făcută în Duminica în care se citeşte pericopa evanghelică despre Zaheu. Aceasta este istoria unui om prea mic de statură pentrui a-L vedea pe Iisus, dar care dorea atât de mult să-L vadă încât s-a urcat într-un copac. Iisus a răspuns dorinţei acestuia şi a mers în casa lui.
Astfel, tema acestei prime vestiri este dorinţa. Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului; când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. Fiind „scund” el se biruie şi se transcede pe sine. Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune sau dacă – în cuvintele unui ateu existenţialist, Jean Paul Sartre – omul este o mistuire zadarnică.
Zaheu şi-a dorit „lucrul bun”, el a dorit să-l vadă pe Hristos şi să se apropie de El. Acesta este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe ca o redescoperire a naturii profunde a tuturor dorinţelor, dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după viaţa adevărată. Zaheu este „scund” – neînsemnat, păcătos şi mărginit – totuşi, dorinţa lui a biruit peste toate acestea. El a forţat atenţia lui Hristos; L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi. Şi, dacă dorim îndeajuns de profund, îndeajuns de puternic, Hristos va răspunde. Atunci când însă ne abatem de la acest Absolut şi îl părăsim, dorinţele noastre se transformă într-o „mistuire zadarnică”.

Smerenia (Duminica Vameşului şi a fariseului)
Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele pline de personaje cu acelaşi spirit ca al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună, tot ceea ce facem pentru Biserică sau pentru aproapele să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?
Dar ce este atunci smerenia? Răspunsul la această întrebare pare a fi unul paradoxal pentru că îşi are rădăcinile într-o afirmaţie aparent neobişnuită: Dumnezeu Însuşi este smerit! Totuşi, pentru acela care-L cercetează pe Dumnezeu şi-l contemplă în Creaţia Sa şi în lucrările Sale de mântuire, este evident că smerenia este, într-adevăr, o virtute divină, adevăratul conţinut şi strălucirea acelei slave care, aşa cum cântâm în timpul Sfintei Liturghii, umple cerul şi pământul.

În mentalitatea noastră omenească, avem tendinţa de a opune „slava” şi „smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slăbiciune. Pentru noi, ignoranţa şi incompetenţa sunt cei doi factori ce ne determină, sau ar trebui să ne determine, să ne simţim smeriţi. Este aproape imposibil să „traduci în fapt” omului modern, hrănit din publicitate, din afirmarea de sine şi dintr-o nesfârşită laudă de sine, că tot ceea ce este cu adevărat perfect, frumos şi bun este în acelaşi timp în mod firesc smerit; datorită perfecţiunii sale nu necesită în niciun fel „publicitate”, slavă exterioară sau „adulare”.
Dumnezeu este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi. Oricine se apropie de Dumnezeu şi-L cunoaşte devine imediat părtaş la smerenia divină şi este înfrumuseţat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a cărei smerenie a făcut-o bucuria întregii Creaţii şi cea mai mare revelaţie a frumuseţii pe pământ, taina tuturor sfinţilor şi taina fiecărei fiinţe umane din timpul puţinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.

Cum poate deveni cineva smerit? Simplu: copiindu-l pe Hristos, smerenia divină întrupată, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o dată pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie şi smerenia Sa ca slavă. Astăzi, a spus Hristos în noaptea supremei Sale smerenii, Fiul Omului se prea slăveşte şi Dumnezeu se preaslăveşte în El. Smerenia se învaţă contemplându-l pe Hristos, Care a spus: Învăţaţi de la Mine, pentru că sunt blând şi smerit cu inima. În cele din urmă smerenia se învaţă măsurând totul prin El, raportând totul la El. Hristos a venit pentru a ne arăta că putem să câştigăm mântuirea şi cum putem să o facem ca oameni. De aceea el a venit şi a trăit ca om. Pentru a ne arăta că orice om se poate mântui. Fără Hristos, adevărata smerenie este imposibilă, dar cu fariseul religia însăşi devine un act de mândrie al realizărilor umane, o altă formă de mărire de sine fariseică.

Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.

Perioada de post începe, astfel, printr-o căutare, o rugăciune de smerenie, care este începutul adevăratei pocăinţe. Pentru că pocăinţa, mai presus de orice, este o întoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrărilor divine. Ea este deci înrădăcinată în smerenie şi smerenia – dumnezeiasca şi minunata smerenie – este rodul şi sfârşitul pocăinţei. Să fugim de … vorba cea înaltă a fariseului, spune Condacul acestei zile şi să învăţăm mulţimea graiurilor celor smerite ale vameşului … Suntem la uşile pocăinţei şi la cel mai solemn moment al privegherii de Duminică: după ce Învierea şi arătarea lui Hristos au fost vestite – Învierea lui Hristos văzând … – cântă pentru prima dată troparele ce ne vor însoţi în întregul Post:

Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă; că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale.
În cărările mântuirii îndreptează-mă, Născătoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul şi cu lenevire mi-am cheltuit toată viaţa mea; ci cu rugăciunile tale spală-mă de toată necurăţia.
La mulţimea păcatelor mele celor rele, cugetând eu, ticălosul, mă cutremur de înfricoşata zi a judecăţii, ci îndrăznind spre mila milostivirii tale, ca David strig Ţie: Miluieşte-mă Dumnezeule după mare mila Ta.
Va urma.

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează

Postul e lupta cu ispita iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.

Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului” căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciune “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere.  

Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana, el va trebuie să se depărteze” căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze” ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.