Ucraina declară război Rusiei! După ce o întărâtă, SUA o lasă singură?! [Războiul mondial din Ucraina (4)]

 

“Vorbind în termeni empatici şi elogioşi despre revoluţia din Ucraina ar fi bine să ne ferim a idealiza dezordinea.” (Horaţiu Pepine, Deutsche Welle - 2014)

Anunţurile despre posibilitatea ca România să fie atrasă într-un război contrar intereselor ei, în care nu are nicio cauză de susţinut sau apărat, posibil devastator din punct de vedere uman, economic, militar, nu sunt expresia fanteziei unor analişti români şi străini; sunt expresia derulării accelerate a evenimentelor pro-confruntare militară în Ucraina vecină, cu care avem mai multe de împărţit, decât cauze comune. Să ne amintim, înainte de a lista declaraţiile, evenimentele şi acţiunile care îndreptăţesc temerea pornirii unui război, istoria recentă, „vinovată” de situaţia de acum.

Fostă republică sovietică, actuală colonie americană

Povestea pe scurt a ceea ce se întâmplă acum începe în 2004, când Vestul, cu americanii în frunte şi cu sprijinul unor politicieni interni, pe fondul corupţiei generalizate şi a situaţiei economice precare (ca în mai toată zona est-europeană fostă comunistă),  reuşesc să organizeze lovitura de stat soft denumită „Revoluţia portocalie din Ucraina”, care îi aduce la putere pe preferatii occidentului: Viktor Iuscenko şi Iulia Timoşenko. Marii eroi populari ai democraţiei, sunt dovediţi repede ca fiind, de fapt, şefii unor clanuri de mafioţi, care s-au năpustit unii asupra altora. Tot atunci şi-a început carierea politică Piotr Poroşenko, seful Consiliului de Securitate Nationala, oligarh si figura-cheie a noii echipe aflate la putere in Ucraina, cu sustinere  din cadrul serviciilor de informaţii.

Aşa s-a ajuns, după cum relata în septembrie 2005,, progresivistul sait HotNews,  sub titlul „Revoluţia portocalie din Ucraina a murit inecata in coruptie”, ca în numai 9 luni populaţia să fie din nou în stradă, Iulia Timoşenko demisă, circul continuă până în 2010 când, pe fondul unor grave probleme economice, este ales preşedinte Viktor Ianukovici.

Revoluţia portocalie murise, dar nu se predase, adică nu muriseră şi obiectivele celor care o puseseră în pagina străzii şi care au reluat-o, 10 ani mai târziu, în formula violentă, cunoscută ca „Maidan”, despre a cărei organizare din exterior, cu folosirea unor mercenari care au măcelărit demonstranţi, dar şi poliţişti, pentru a provoca haos şi furie, am scris în 2018 în articolul „Lunetiștii care au omorât şi protestatari şi poliţişti pe Maidan (Ucraina) şi au schimbat destinul ţării, nu erau ai regimului, ci ai opoziției. Cam ca în 1989”.

Evenimentele din 2014, organizate sub conducerea „profesionistă” şi „încercată” a experţilor SUA în diversiune, aprobată de Obama şi coordonată de la nivel înalt de vicepreşedintele Biden, Victoria Nuland (în acei ani, sub-secretar de stat la externe pentru probleme europene şi euroasiatice), senatorul McCain şi actualul secretar de stat pentru externe. Tony Blinken, au avut două principale rezultate catastrofale.

Teritorial: ruperea Ucrainei în două: partea de est, majoritar rusofonă, organizată în două noi entităţi statale autodeclarate Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Luhansk, şi alipirea Crimeei la Rusia, de la care fusese luată de Hruşciov (el însuşi ucrainean) în 1954, la scurt timp după ce devenise secretar general al partidului comunist în locul lui Stalin. Atât declararea republicilor cât şi revenirea Crimeei s-au făcut ca urmare a unor referendumuri locale, care le-au validat cu procente de peste 90 %.
Rezultatul politic nu a fost mai puţin dezastruos, ucrainenii înlocuind din nou o echipă coruptă cu una şi mai coruptă, în fruntea căreia a stat, ca preşedinte, chiar Piotr Poroşenko, oligarhul “tată şi mama” al corupţiei. Până aici, lucrurile par a fi fost doar o repetare situaţiei din 2004. Din păcate pentru populaţie, urmările aceste lovituri de stat sunt mult mai grave, căci dacă înainte Ucraina era mai curând pro-rusă, ea se bucura, pe de o parte de o independenţă maximă – după cum arată diversele frecuşuri politice şi economice cu Rusia anterioare loviturii de stat, parteneriatul cu NATO pornit în 1994  – şi, pe de altă parte, de un sprijin economic substantial – pornind de la preţul gazelor – din partea acesteia. Urmarea cea mai teribilă a fost pierderea completă a independenţei, trecerea ei în starea de colonie a SUA.

O altă repercursiune politică cu un viitor încă greu de prevăzut, este luarea ca ostatice a structurilor interne ale statului ucrainean, la comanda şi alături de diverşi oligarhi, de către extremiştii naţionalişti, deveniţi  practic, mecanismul de direcţie şi de conducere a statului, atât timp cât niciun parlament (în care sunt şi reprezentaţi substanţial), niciun preşedinte şi niciun guvern nu ar imprima o direcţie care să fie contrară platformei politice a acestora. De aici epurare etnică, opresiune etnică şi religioasă, asimilare forţată, refuzul federalizării ţării pentru rezolvarea conflictului şi multe altele.           

În 2019 Poroşenko este învins de Zelenski, şi o altă echipă de corupţie vine la conducerea ţării, personajele implicate fiind şi singura schimbare. În rest, nimic nou pe frontul de est: conflictul rămâne îngheţat, iar prevederile acordului tripartit de la Minsk nu sunt puse în practică de Ucraina, lucru pe care l-au înţeles şi Franţa şi Germania, cei doi susţinători care au luat între timp distanţă de protejata lor. În ultimele săptămâni, oficialii ucraineni au vorbit chiar despre inutilitatea unor noi discuții asupra implementării acordurilor de la Minsk, şi despre faptul că niciun guvern de la Kiev, niciodată nu va îndeplini aceste acorduri.

Declaraţia de război şi alte ingrediente războinice

În cele ce urmează voi încerca o trecere în revistă pe repede înainte a evenimentelor, declaraţiilor, acţiunilor din ultimele luni care au dus la discuţii foarte aplicate despre posibilitatea izbucnirii unui război local cu posibilităţi de regionalizare şi chiar mai mult. În centrul acestei liste, de departe de cea mai mare importasnţă este declararea războiului pentru recuperarea Crimeei.

23 septembre 2020 - Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, anunţă la ONU crearea unei platforme internaționale pentru încetarea ocupației ruse din Crimeea.

Decembrie 2020 – Zelenski anunţă că platforma este sprijinită de puteri de ambele ţărmuri ale Atlanticului. Platforma are două niveluri: unul politic pentru şefi de state şi unul tehnic pentru diplomaţi şi militari.

Vineri 26 februarie 2021 - SUA nu acceptă şi nu vor accepta niciodată anexarea de către Rusia a peninsulei şi vor fi alături de Ucraina împotriva acţiunilor agresive ale Rusiei, afirmă noul preşedinte al SUA, Joe Biden. SUA continuă să fie alături de Ucraina şi de aliaţii şi partenerii săi astăzi, aşa cum au fost de la începutul acestui conflict. Cu prilejul acestei aniversări sumbre, reafirmăm un adevăr simplu: Crimeea este Ucraina, a adăugat el.

Vineri 26 februarie – Secretarul de Stat Anthony Blinken declară: "Statele Unite salută noua inițiativă a Ucrainei, Platforma Crimeea, şi așteaptă cu nerăbdare să continue să lucreze cu Ucraina și aliații și partenerii noștri pentru a pune capăt ocupației de către Rusia a Peninsulei Crimeea și agresiunii din estul Ucrainei".

Marţi 23 martie 2021: În Republica Moldova încep exerciții comune JCET-2021 (Joint Combined Exchange Training) ale unităților cu destinație specială din Moldova, România și SUA. https://www.president.gov.ua/documents/1172021-37533

Miercuri 24 martie – Zelenski semnează Decretul No 117/2021, practic o declaraţie de război adresată Rusiei:

În conformitate cu articolul 107 din Constituția Ucrainei, decretez:
1. Punerea în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol” (anexată).
2. Aprobarea Strategiei de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol (anexată).
3. Controlul asupra punerii în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare din Ucraina, adoptată prin prezentul decret, va fi dus la îndeplinire de Secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare din Ucraina.
4. Prezentul decret intră în vigoare la data publicării sale.
Decretul este însoţit de cele două documente menţionate în el, strategia de eliberare detaliind poziţia statului ucrainean şi măsurile ce se vor întreprinde pentru recuperarea Crimeei.

Joi 25 martie – Conform agenţiei de ştiri Dumskaya, o navă de mărfuri sub pavilion american, încărcată cu cele 350 tone de echipamente militare intră în portul Odessa miercuri seara.

Marţi 30 martie – Pralamentul ucraineean aprobă o declaraţie care vobeşte despre “escaladare” pe întregul front din est ca urmare a tirurilor şi provocărilor Rusiei.

Marţi 30 martie - U.S. European Command (EUCOM) ridică nivelul de ameninţare din Europa la nivelul “criză potenţial iminentă”.

Joi 1 aprilie –  Departamentul de Stat al SUA:  Secretarul de stat Antony J. Blinken a vorbit astăzi, la telefon, cu ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba. Secretarul a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbas și Crimeea.

Joi 1 aprilie – Secretarul apărării Lloyd Austin a vorbit la telefon cu ministrul ucrainean al apărării pentru a exprima "sprijinul ferm al SUA pentru suveranitatea Ucrainei" și pentru a condamna agresiunea Rusiei.

Joi 1 aprilie – NATO se declară îngrijorată de creşterea prezenţei militare a Rusiei la graniţa cu Ucraina, încălcările acordului de încetare a focului şi omorârea a 4 militari ucraineni.

Joi 1 aprilie - Rusia avertizează că o escaladare serioasă a situației Conflictul din Donbas ar putea “distruge” Ucraina ca urmare a faptului că NATO și-a exprimat îngrijorarea o mare concentrare de forţe şi echipament militar ruseşti în apropierea graniţei din est a Ucrainei.

Vineri 2 aprilie: Președintele american Joe Biden are o primă convorbire telefonică oficială cu președintele Zelenski, pe parcursul căreia a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbass și Crimeea. Ca urmare a acesteia, Zelenski a afirmat că SUA şi Ucraina, el şi Biden merg umăr la umăr.

Vineri 2 aprilie - Moscova avertizează cu privire la "măsurile" împotriva oricărei detașări a trupelor occidentale din Ucraina, întrucât Kievul citează garanții de sprijin din partea SUA într-un conflict. Rusia avertizează că va considera orice desfășurare a trupelor occidentale în Ucraina drept o provocare serioasă, după ce Kievul a cerut NATO să-și intensifice pregătirea pentru lupta locală și a afirmat că SUA vor veni în ajutorul său în orice război viitor.

Sâmbătă 3 aprilie 2021 – REUTERS: Ucraina si Marea Britanie vor efectua in aceasta vara exercitii militare comune in care vor fi implicati trupe membre NATO, au declarat simbata oficialii ucraineni ai apararii, un pas care ar putea irita Moscova. Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a declarat într-o declarație că exercițiile vor implica mai mult de 1,000 de militari din cel puțin cinci state din alianța militară NATO transatlantică.

Marţi, 6 aprilie – Ucraina anunţă că refuză să mai participe la discuţiile trilaterale de pace (cu Rusia şi OSCE) dacă acestea se vor ţine tot la Minsk.

Marți 6 aprilie - Preşedintele Ucrainei are o conversaţie telefonică cu Secretarul general al NATO pe care l-a informat despre evoluţia evenimentelor şi căruia i-a solicitat grăbirea admiterii Ucrainei în NATO.

Joi 8 aprilie – Joi, şeful adjunct al administraţiei prezidenţiale, Dmitri Kozak,  declară că Rusia va fi forțată să protejeze locuitorii regiunii Donbass dacă Kievul ar lansa o ofensivă totală asupra republicilor separatiste Donețk și Lugansk. Totul depinde de care va fi amploarea luptei. Dacă există pericolul, după cum spune președintele, unei Srebrenica, vom fi forțați să îi apărăm pe ai noştri. Kozak a mai afirmat că guvernul Ucrainei se comportă ca ... nişte copii care se joacă cu chibrite. Susţin afirmaţia că începutul unor acţiuni militare ar însemna sfârşitul Ucrainei.

Luni 12 aprilie – Saitul defenseromania.ro: Două nave de luptă americane vor intra în zilele următoare în Marea Neagră. ... Însă, odată cu sosirea navelor americane, renunțarea Moscovei la intervenția militară va fi pusă pe seama prezenței acestora în Marea Neagră și a temerilor față de reacția SUA, indiferent de ce face sau nu Ucraina.

Marţi 13 aprilie - Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu,  declară că SUA și NATO dislocă trupe din America de Nord în apropiere de granițele Federației Ruse, principalele forțe fiind concentrate în Marea Neagră și regiunea Baltică. Acesta a mai adăugat că, în total, 40 de mii de militari și 15 mii de unități de arme și echipamente militare, inclusiv aviație strategică, au baze chiar lângă teritoriul Rusiei. Potrivit lui, de la începutul anului, Washingtonul și-a dublat recunoașterea aeriană în această direcție și de 1,5 ori recunoașterea navală. Șoigu a reamintit, de asemenea, că în fiecare an Alianța Atlanticului de Nord organizează până la 40 de evenimente de formare operațională "cu o orientare anti-rusă clară". El a adăugat că, în primăvară, vor avea loc cele mai mari exerciții ale unității Defender Europe - 2021 din ultimii 30 de ani.

Marţi 13 aprilie – Ministrul de externe ajunct, Sergei Ryabkov:  Nu există absolut nici un motiv pentru ca navele americane să se apropie de țărmurile noastre, aceasta este o acțiune pur provocatoare. Provocatoare în sensul direct al cuvântului: testează puterea noastră, jucând pe nervii noștri. Nu vor reuși. ... Avertizăm Statele Unite că ar fi mai bine ca acestea să rămână departe de Crimeea și de coasta noastră a Mării Negre. Va fi pentru binele lor .

Marţi 13 aprilie - Biden îl sună pe Putin.

Miercuri 14 aprilie – Russia  Today: Rusia începe o serie de exerciţii navale în Marea Neagră în care se exersează, printre altele, scufundarea unor nave inamice. Vase de luptă din flota Mării Caspice se îndreaptă şi ele către Marea Neagră.

Joi 15 aprilie – REUTERS: Statele Unite au decis să anuleze trimiterea în Marea Neagră a două nave militare, în contextul recentelor tensiuni din estul Ucrainei, au declarat pentru Reuters surse diplomatice turcești. Conform CNN, Statele Unite luaseră în considerare trimiterea unui efectiv numeros de nave militare în Marea Neagră în următoarele câteva săptămâni, într-o demonstrație de susținere a Ucrainei pe fondul prezenței militare ruse crescute la granița de est a Ucrainei.

Deci nu ruşii s-au speriat, cum comenta slugarnic saitul defense romania, ci americanii nu au mai sosit. Înseamnă acest lucru un final al stării de tensiune şi al posibilităţilor de declanşare a unui conflict? O reglare a situaţiei din Ucraina ca urmare a unei întîlniri viitoare între Putin şi Biden? Nicidecum. Poate doar o reorientare temporară a tacticii de agresiune.

În primul rând pentru că, având în vedere pachetul de aşa-zise sancţiuni, care se tot amplifică, greu de crezut că o astfel de întâlnire va avea loc.

În al doilea pentru că cucerirea Rusiei nu este o toană a ultimilor ani, ea are o lungă istorie şi cea mai importantă forţă mondială, mafia globalistă, în spate.

Dar despre ce se va putea întâmpla şi despre repercursiuni, inclusiv despre ce caută în şi poate primi România din acest conflict, în episodul viitor.

Va urma.

Episodul anterior: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/bucovina-de-nord-nu-fost-niciodata-pana.html

Ucraina, un stat care nu a existat până în 1918, al unei etnii inventate politic [Războiul mondial din Ucraina (2)]

 

Ucraina este mai mult decât o temă care revine periodic în atenţia noastră şi pe care şi eu v-am propus-o odată cu serialul RĂZBOIUL DIN UCRAINA A ÎNCEPUT ÎN IUGOSLAVIA. Este un loc foarte fierbinte, poate mai fierbinte decât miezul centralei nucleare explodate de la Cernobâl, acoperit de un sarcofag pe cale de distrugere, un loc din care poate porni către restul Europei, şi, dacă acest lucru se va întâmpla, cu siguranţă către restul lumii, un incendiu pustiitor. Ucraina este, astăzi, cel mai avansat punct de conflict de tip proxy dintre mafia globalistă prin intermediul SUA, şi al NATO, şi Rusia, conflict care poate uşor degenera într-unul regional cu repercursiuni planetare.

Aşa cum am constatat pe propria piele, noi, românii, şi cam, toată lumea de pe glob, ştim foarte puţine despre Ucraina, un stat care de fapt nu a existat până în 1918 şi o etnie care nu a existat, de fapt, niciodată. Ucraina este, în estul Europei, echivalentul Iugoslaviei, şi al majorităţii statelor din fostul imperiu britanic: nişte constructuri, forme statale artificiale, înglobând etnii diverse şi fostele teritorii ale acestora, deci zone foarte permisive pentru o politică de învrăjbire, de dezorganizare, de conflict şi de haos. Adică, exact politica urmărită de SUA, în special după experienţele devastatoare din Vietnam şi Cambogia, şi, cu precădere, după prăbuşirea imperiului sovietic.

Pentru a suplini, în general, acest gol de informaţie, vă ofer traducerea interviului unui istoric şi geopolitician lituanian de anvergură internaţională, profesorul Vladislav B. Sotirović, luat şi publicat în octombrie 2016 de către Foreign Policy News Journal, Washington, DC. 

Profesorul Vladislav B. Sotirović, Ph.D. este implicat în  “Middle East Studies” , la Mykolas Romeris University, Vilnius, Lithuania; “Mediterranean Studies;” “Ethnicity, Multiculturalism and Globalisation;” “Balkan Nationalism and Ethnic Conflicts”şi “Europeanisation: Process and Results.”

Profesorul Dr Sotirovic este un reputat expert în Imperiul Bizantin timpuriu, 330-846, istoria comparativă a Europei Centrale şi de Sud-Est şi istoria otomanilor, istoria Lituaniei şi a Ucrainei.

• 
  

Peter Tase: Care este fundamentul istoric al actualului conflict din Ucraina din punct de vedere al statalităţii ucrainene.

Vladislav B. Sotirović: Forţele germane de ocupaţie au fost primele care au creat şi recunoscut independenţa unui stat ucrainean cu viaţă foarte scurtă în ianuarie 1918, în timpul revoluţiei bolşevice anti-ruseşti, de ei concepută şi sprijinită, dintre 1917-1921. După reocuparea de către Armata roşie, estul şi sudul  teritoriului actual al Ucrainei a fost alipit în 1922 la URSS, ca o republică sovietică separată (fără Crimeea). Astfel, un evreu, V.I. Lenin, trebuie considerat ca adevăratul tată istoric al statalităţii ucrainene, şi, de asemenea, al naţionalităţii contemporane. Ucraina a fost cea mai fertilă agricol republică sovietică, dar în mod catastrofic afectată de politica economică a georgianului Stalin în anii 30, când a fost neglijată producţia agricolă în favoarea industrializării rapide a ţării. Rezultatul a fost o mare foamete (holodomor) cu în jur de 7 milioane de morţi, majoritatea de etnie rusă. Teritoriul actualei Ucraine a fost devastat în timpul războiului 2 mondial de către forţele de ocupaţie naziste din 1941 până în 1944, care au instalat în Ucraina un regim marionetă criminal al lui Stepan Bandera (1900-1959) sub care a fost comis genocidul împotriva polonezilor, evreilor şi ruşilor. De exemplu, miliţia ucraineană (12.000) a participat direct, împreună cu 140.000 poliţişti germani, în holocaustul din 1942 a circa 200.000 evrei. Criminali în masă ucraineni şi-au învăţat meseria de la germani şi au aplicat-o şi asupra polonezilor.

După război, Stalin, sprijinit de Hruşciov, a deportat 300.000 de ucraineni acuzaţi de colaborare cu regimul nazist în timpul războiului şi la participarea în genocidul guvernului Bandera. Pe de altă parte, ucrainenii au fost recompensaţi după război cu teritoriile Transcarpatiei, sudul Moldovei de est (Basarabia), Galiţia poloneză şi cu o parte din Bucovina românească, în 1945, după care, în 1954, Ucraina Sovietică a primit şi Crimeea. Aceste teritorii care nu au fost niciodată şi în niciun fel ale Ucrainei, şi care erau populate în mod covârşitor de populaţii care etnolingvistic nu erau ucrainene, au fost incluse în Ucraina Sovietică mai ales datorită activităţii politice a celui mai puternic comunist ucrainean din URSS – N. Hruşciov, cel care a moştenit tronul lui Stalin în 1953. Pînă la acest moment, o paralelă cu Croaţia este absolută: pentru că Croaţia a comis genocid asupra sârbilor, evreilor şi ţiganilor prin regimul Ante Pavelic (o versiune croată a lui Bandera) în timpul războiului 2 mondial, după război aceasta a primit, de la dictatorul croato-sloven J.B. Tito, teritoriile Istria, insulele adriatice şi Dubrovnicul – care nu aparţinuseră niciunul dintre ele Croaţiei înainte de război.

Politica lui Gorbaciov de disoluţie deliberată a URSS, după întălnirea de la Reijavik cu Reagan, din 1988, a avut ca efect o recrudescenţă a naţionalismului etnic al ucrainenilor, care şi-au proclamat independenţa pe 24 august 1991 (confirmată la un referendum, ţinut pe 1 decembrie 1991, de către cei care nu l-au boicotat), ca urmare a puciului militar de la Moscova, folosindu-se de situaţia de paralizie a guvernului central. Independenţa de stat a Ucrainei a fost proclamată şi, ulterior, recunoscută în graniţele Marii Ucraine a lui Stalin-Hruşciov, cu peste 20 % etnici ruşi trăind într-o zonă compactă în estul ţării, şi formând o majoritate calificată (2/3) în populaţia Crimeei.

Anii care au urmat au adus falia cu Rusia vecină, principalul scop politic al Kievului fiind acela al asimilării etnicilor ruşi (similară cu politica de croatizare a etnicilor sârbi din Croaţia, orchestrată de guvernul neo-nazist din Zagreb condus de Franjo Tudman). În acelaşi timp, majoritatea rusească din Crimeea a cerut în mod repetat reunificarea peninsulei cu Rusia, dar a obţinut numai un statut de autonomie în cadrul Ucrainei. Ruşii din Ucraina au devenit tot mai nemulţumiţi de condiţiile în care au trăiau, mai ales din momentul în care, în 1998-2001, sistemul fiscal ucrainean a căzut, ceea ce a însemnat că guvernul central din Kiev nu mai era capabil să plătească salariile şi pensiile propriilor cetăţeni. Un stat ucrainean foarte slab a devenit neputincios să funcţioneze normal (stat falimentar) şi, ca o consecinţă, nu a mai avut puterea de a împiedica o serie de asasinate motivate politic, urmate de proteste populare, care au fost de asemenea în mare parte datorate declinului economic al ţării.

Episodul anterior la:  https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/razboiul-mondial-din-ucraina-i-politica.html

Va urma.

 

Cum poate cuceri Rusia Europa fără armate

După întâmplările din Crimeea, abordarea temei pericolului rusesc este în mare parte axată pe emoţia provocată de o posibilă agresiune militară a Rusiei împotriva Ucrainei şi Moldovei. Mulţi au mers şi mai departe, prezentând ca posibilă o intervenţie militară şi împotriva altor state din fostul Est sovietic, printre care şi România. Toată lumea priveşte la mişcările de trupe ruseşti. Sunt evaluate capacităţile, sunt trasate pe hartă viitoarele acţiuni, se lăcrimează pentru viitoarele victime, pe care, se pare, nimic nu le mai poate scăpa de sub tancurile ruseşti. E un concert de propagandă şi fum de mari dimensiuni. Înţepeniţi în logica războiului cu toţii facem jocul Rusiei şi discutăm despre viitoarele cuceriri prin forţă ale acesteia.

Personal consider că o astfel de punere în pagină a intenţiilor „marelui frate de la răsărit”, să-i zicem „varianta hard”, este nu numai lipsită de fundament (pe de o parte ar însemna un conflict cu NATO; pe de alta, armata rusă e mare numeric dar nu toată la fel de bine antrenată şi la fel de bine dotată ca în spectacolul de cagule şi tehnică militară din show-ul crimeean), ci şi folositoare acestuia atât în mascarea adevăratelor căi de acţiune ale planului său de cucerire a Europei, cât şi în propagarea unei unde  de emoţie intensă, premergătoare şi pregătitoare pentru acceptarea fără replică a mult mai probabilei „variante soft”: cucerirea Europei fără armate.

Faţă de gestul, desfăşurat cu brutalitate şi aroganţă imperială, de anexare  a peninsulei Crimeea, replica Occidentului a fost cel puţin pe atât de palidă pe cât conta Putin că va fi: UE dezbinată între interesele fiecărui stat component şi subminată pe faţă, încă de acum 6 ani, de centrul ei de greutate, Germania, marea prietenă de la vest a Rusiei; Statele Unite ocupate, în era Obama, cu scăderea puterii militare (privatizarea unei mari părţi a armatei, adică transformarea a înseşi trupelor într-o afacere) şi concentrarea pe construcţia socialismului cu toate dimensiunile sale abuzive, absurde şi distructive.

Două ştiri au fost vehiculate zilele trecute: una a unei reduceri (neconfirmate) a efectivelor de la graniţa ucraineeană şi cealaltă a insistării Rusiei pe soluţia federalizării Ucrainei. Din cele două, singura reală şi cu adevărat importantă, acum şi în viitor, este cea a federalizării. Ea ne arată strategia lui Putin pentru cucerirea Europei de Est şi Centrale şi pentru supunerea în final a celeilalte părţi.

Imperiul Eurasiatic

În pană de soluţii concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa China a întrecut-o în mai toate privinţele), Putin a repus pe tapet, în octombrie 2011, în preajma campaniei electorale, ideea construcţiei imperială a Eurasiei. Preluând,  de la geopoliticianul Alexandr  Dughin, ideea pornită de cneazul Trubeţkoi în 1920, Putin a reuşit o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le printre altele ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui imperiu care să se întindă de la Atlantic la Pacific şi care să fie condus de „împăratul rus”.

O primă etapă a acestuia ar fi Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) cu majoritatea fostelor republici sovietice, în care toţi ar fi egali dar votul ar fi ponderat după puterea economică. Votul Rusiei, statul de departe cel mai puternic, ar controla cel puţin minoritatea de blocaj, ceea ce i-ar  asigura acesteia controlul relaţiile comerciale ale tuturor celorlalţi cu Uniunea Europeană şi pe de altă parte ar putea bloca toate celelalte variante ale UE de a scăpa de şantajul gazului rusesc. Este adevărat că un astfel de proiect ar putea fi o contrapondere şi la dezvoltarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pe care oficialii ruşi îl privesc ca pe instrument de creştere a influenţei economice chineze. Un soi de doi iepuri dintr-o lovitură, cu Moscova stăpână pe circa 35% din rezervele mondiale de gaze.

O a doua etapă ar fi „recuperarea” fostelor state socialiste şi includerea lor în noul imperiu pe o aceeaşi formulă cu fostele republici sovietice.

Etapa a treia ar fi cea a „înfrăţirii” cu ceea ce a format şi încă formează Occidentul european.

Globalizarea, aliatul Rusiei

Statele Unite – Europa ar avea mijloacele pentru a forţa Rusia să se retragă în limitele slavismului ei istoric: mijloace economice şi mijloace de diversiune militară („incendierea” spatelui frontului rusesc prin susţinerea masivă a războiului de gherilă din statele cu preponderenţă islamică, dar nu numai). Dar, în acelaşi timp nu le au. Pentru că încâlcitura negustorească, împletirea iţelor afacerilor internaţionale este astăzi atât de complexă şi de extinsă, dependenţa politicienilor – sau chiar apartenenţa lor la această categorie economico-socială -  atât de profundă, iar deznaţionalizarea (sau, altfel zis, mercenizarea) lor atât de avansată, încât binomul de mai sus nu poate face decât ceea ce aceşti păpuşari, ascunşi în spatele banilor reali şi virtuali, le comandă. Adică astăzi, când pentru toate aspectele persoanei şi pentru toate dimensiunile societăţii s-a găsit o formulă de transformare într-o afacere, şi afacerile sunt tot ceea ce contează, globalizarea a legat mâinile şi opţiunile Occidentului şi l-a condamnat la neputinţă.

7 căi de seducere şi cucerire

Ceea ce este nu imposibil, dar extrem de costisitor militar, cu posibile mari pierderi şi distrugeri într-un război cu final imprevizibil, adică recuperarea fostelor state socialiste, dat fiind faptul că acum mai toate sunt membre ale NATO, poate fi făcut mult mai ieftin şi mai lipsit de pericole prin seducerea lor şi extragerea atât din alianţa nord-atlantică cât şi din UE. Cum? Combinat:

-          cu avantaje şi ajutoare economice (vezi miliardele de euro pentru Ucraina şi pentru Ungaria);

-          cu pomparea de energie şi materii prime (vezi gazoducturile care traversează Bulgaria, Serbia, Ungaria către vestul Europei);

-          cu cumpărarea parţială (sectoarele cheie) sau integrală  a economiilor lor;

-          prin destabilizare politică şi agresiune economică;

-          cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote) şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul acestor state;

-          cu mafia rusă controlând  mafiile locale;

-          prin, în final şi ca un corolar al tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de contestat.

Este un proces care deja a început şi care, dacă Rusia nu este băgată repede şi cu hotărâre în corzi, va continua, indiferent de micile accidente de parcurs, cum ar fi cel cu pierderea din mână – probabil temporară – a Ucrainei.

Scurt scenariu de acţiune

            Afirmam la începutul acestui text că susţinerea de către Rusia a federalizării Ucrainei ne dezăluie planul ei: componentele estice ale unei astfel de federaţii fiind evident mai curând sub tutela Rusiei decât a Kievului, vor beneficia de ajutoare substanţiale şi vor reprezenta, prin „reuşitele” economice şi sociale, termenul de comparaţie pentru ca şi cealaltă parte să-i pună pe fugă pe europenişti şi să se predea de bună voie Moscovei. Ucraina ar fi desfiinţată de facto, iar entităţile componente ale federaţiei ucraineene ar deveni, separat, mici republici sau regiuni ale Federaţiei Ruse.    

Trecând dincolo de Ucraina, în 25 noiembrie 2013, fostul director SIS (Serviciul de informaţii şi securitate) din Republica Moldova, deputatul PCRM Artur Reşetnicov  scria pe o reţea de socializare: „Nu ştiu, însă, dacă Băsescu înţelege că aprinde un nou fitil în regiune? Bine, nu ţine cont de Moldova, dar îşi dă seama cum vor reacţiona Ungaria şi Ucraina? Potoleşte-te Băse, că de altfel va trebuie ca România să întoarcă ceea ce nu-i aparţine: Iaşiul, Suceava şi întreaga Moldovă de peste Prut”.

            Din prostie, din aroganţă, sau din ambele (Rusia era în acel moment sigură că are Ucraina în mână), deputatul Reşetnicov ne dezvăluia ceea ce cei lucizi bănuiau demult: Rusia are în vedere anexarea Moldovei de la vest de Prut, la actuala Republică Moldova readusă la poziţia de vasal ascultător al Rusiei.  De ce? Pentru că Rusia are în vedere să-şi consolideze dezvoltarea teritorială pe un aliniament sufocant pentru Europa de vest:  statele baltice, Belarus, Ucraina, o parte (în înţelegere cu Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Albania.

O primă breşă importantă în sistemul de parteneriat militar şi economic european l-a constituit momentul în care Ungaria, mult mai legată de Vest decât Grecia, Bulgaria sau Serbia, a schimbat în mare măsură atât macazul democratic, în interior, cât şi cel al parteneriatelor strategice, în exterior.  

În acelaşi timp, mai vechea opoziţie a Germaniei la primirea în NATO a Ucrainei şi Georgiei şi replica palidă a Occidentului la Crimeea au arătat acestor mici şi, adesea, debile state din Est şi Centru că nu pot conta pe marii din Vest şi că trebuie să se descurce singure în gestionarea relaţiei cu Rusia.

Privită prin această situaţie şi având în vedere modelul combinat de acţiune descris mai sus, posibilitatea reorientării rapide a stastelor din zonă, cu excepţia Poloniei şi, poate, a României, încă ireductibilele din regiune şi, posibil, mai ales în cazul Poloniei,  cele care ar opune o mai mare rezistenţă, devine o posibilitate apropiată de o certitudine.

Grecia a cochetat mai mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia mutilată deja de Vest este slavă şi ea. Iar statele baltice, cu puternice minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi înconjurate de Rusia şi acoliţii săi, sunt cam ca gustarea de dimineaţă pentru Kremlin. Odată terminată această fază, alte popice de pe hartă, în primul alte state mai mici, vor cădea sau se vor arunca singure în braţele eliberatorului rus.

Urmarea va fi dominarea totală, atât militară şi teritorială, cât şi economică a Europei, subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu Imperiul Eurasiei. Ceea ce, la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi că era deja convenit).

În acest plan vast, care este deja pus în aplicare într-o proporţie deloc neglijabilă, dar încă mai puţin vizibilă (unii ne aburesc ca să fim orbi, dar nici noi nu ne-am arătat prea dispuşi să înţelegem), schimbarea orientării Ucrainei a creat, pentru moment o breşă importantă, o iregularitate, o problemă de remodelare. Ucraina este importantă atât pentru continuitatea frontului amintit, cât şi pentru că şi prin ea urma să se acţioneze asupra Poloniei, României  şi, în combinaţie cu Ungaria, a Slovaciei.

De-abia având în faţă această maşinaţiune monstruoasă şi harta aplicării ei, putem înţelege acum reacţia Moscovei faţă de schimbarea din Ucraina, furia şi mișcarea grăbită, dar deloc nepregătită, a anexării în pripă a Crimeei (programată a avea în loc prin cedarea Crimeei de către fostul regimul prorus de la Kiev în cadrul unor aranjamente multiple).