După întâmplările
din Crimeea, abordarea temei pericolului rusesc este în mare parte axată pe
emoţia provocată de o posibilă agresiune militară a Rusiei împotriva Ucrainei
şi Moldovei. Mulţi au mers şi mai departe, prezentând ca posibilă o intervenţie
militară şi împotriva altor state din fostul Est sovietic, printre care şi
România. Toată lumea priveşte la mişcările de trupe ruseşti. Sunt evaluate capacităţile,
sunt trasate pe hartă viitoarele acţiuni, se lăcrimează pentru viitoarele
victime, pe care, se pare, nimic nu le mai poate scăpa de sub tancurile ruseşti.
E un concert de propagandă şi fum de mari dimensiuni. Înţepeniţi în logica
războiului cu toţii facem jocul Rusiei şi discutăm despre viitoarele cuceriri
prin forţă ale acesteia.
Personal consider
că o astfel de punere în pagină a intenţiilor „marelui frate de la răsărit”,
să-i zicem „varianta hard”, este nu numai lipsită de fundament (pe de o parte ar
însemna un conflict cu NATO; pe de alta, armata rusă e mare numeric dar nu toată
la fel de bine antrenată şi la fel de bine dotată ca în spectacolul de cagule
şi tehnică militară din show-ul crimeean), ci şi folositoare acestuia atât în
mascarea adevăratelor căi de acţiune ale planului său de cucerire a Europei,
cât şi în propagarea unei unde de emoţie
intensă, premergătoare şi pregătitoare pentru acceptarea fără replică a mult
mai probabilei „variante soft”: cucerirea Europei fără armate.
Faţă de gestul,
desfăşurat cu brutalitate şi aroganţă imperială, de anexare a peninsulei Crimeea, replica Occidentului a
fost cel puţin pe atât de palidă pe cât conta Putin că va fi: UE dezbinată
între interesele fiecărui stat component şi subminată pe faţă, încă de acum 6
ani, de centrul ei de greutate, Germania, marea prietenă de la vest a Rusiei;
Statele Unite ocupate, în era Obama, cu scăderea puterii militare (privatizarea
unei mari părţi a armatei, adică transformarea a înseşi trupelor într-o afacere)
şi concentrarea pe construcţia socialismului cu toate dimensiunile sale abuzive,
absurde şi distructive.
Două ştiri au fost
vehiculate zilele trecute: una a unei reduceri (neconfirmate) a efectivelor de
la graniţa ucraineeană şi cealaltă a insistării Rusiei pe soluţia federalizării
Ucrainei. Din cele două, singura reală şi cu adevărat importantă, acum şi în
viitor, este cea a federalizării. Ea ne arată strategia lui Putin pentru
cucerirea Europei de Est şi Centrale şi pentru supunerea în final a celeilalte
părţi.
Imperiul Eurasiatic
În pană de soluţii
concrete pentru relansarea reală a Rusiei (după o perioadă în care vecina sa
China a întrecut-o în mai toate privinţele), Putin a repus pe tapet, în
octombrie 2011, în preajma campaniei electorale, ideea construcţiei imperială a
Eurasiei. Preluând, de la
geopoliticianul Alexandr Dughin, ideea pornită de cneazul Trubeţkoi în
1920, Putin a reuşit o revenire spectaculoasă la Kremlin oferindu-le printre
altele ruşilor, dintre care peste 60 % regretă fosta URSS, visul marelui
imperiu care să se întindă de la
Atlantic la Pacific şi care să fie condus de „împăratul rus”.
O primă etapă a
acestuia ar fi Uniunea Economică Eurasiatică (UEE) cu majoritatea fostelor
republici sovietice, în care toţi ar fi egali dar votul ar fi ponderat după
puterea economică. Votul Rusiei, statul de departe cel mai puternic, ar
controla cel puţin minoritatea de blocaj, ceea ce i-ar asigura acesteia controlul relaţiile
comerciale ale tuturor celorlalţi cu Uniunea Europeană şi pe de altă parte ar
putea bloca toate celelalte variante ale UE de a scăpa de şantajul gazului
rusesc. Este adevărat că un astfel de proiect ar putea fi o contrapondere şi la
dezvoltarea Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai pe care oficialii ruşi îl privesc ca pe
instrument de creştere a influenţei economice chineze. Un soi de doi iepuri
dintr-o lovitură, cu Moscova stăpână pe circa 35% din rezervele mondiale de
gaze.
O a doua etapă ar
fi „recuperarea” fostelor state socialiste şi includerea lor în noul imperiu pe
o aceeaşi formulă cu fostele republici sovietice.
Etapa a treia ar fi
cea a „înfrăţirii” cu ceea ce a format şi încă formează Occidentul european.
Globalizarea, aliatul Rusiei
Statele Unite –
Europa ar avea mijloacele pentru a forţa Rusia să se retragă în limitele
slavismului ei istoric: mijloace economice şi mijloace de diversiune militară („incendierea”
spatelui frontului rusesc prin susţinerea masivă a războiului de gherilă din
statele cu preponderenţă islamică, dar nu numai). Dar, în acelaşi timp nu le
au. Pentru că încâlcitura negustorească, împletirea iţelor afacerilor
internaţionale este astăzi atât de complexă şi de extinsă, dependenţa politicienilor
– sau chiar apartenenţa lor la această categorie economico-socială - atât de profundă, iar deznaţionalizarea (sau,
altfel zis, mercenizarea) lor atât de avansată, încât binomul de mai sus nu
poate face decât ceea ce aceşti păpuşari, ascunşi în spatele banilor reali şi
virtuali, le comandă. Adică astăzi, când pentru toate aspectele persoanei şi
pentru toate dimensiunile societăţii s-a găsit o formulă de transformare într-o
afacere, şi afacerile sunt tot ceea ce contează, globalizarea a legat mâinile
şi opţiunile Occidentului şi l-a condamnat la neputinţă.
7 căi de seducere şi cucerire
Ceea ce este nu
imposibil, dar extrem de costisitor militar, cu posibile mari pierderi şi
distrugeri într-un război cu final imprevizibil, adică recuperarea fostelor
state socialiste, dat fiind faptul că acum mai toate sunt membre ale NATO,
poate fi făcut mult mai ieftin şi mai lipsit de pericole prin seducerea lor şi
extragerea atât din alianţa nord-atlantică cât şi din UE. Cum? Combinat:
-
cu avantaje şi ajutoare economice
(vezi miliardele de euro pentru Ucraina şi pentru Ungaria);
-
cu pomparea de energie şi materii
prime (vezi gazoducturile care traversează Bulgaria, Serbia, Ungaria către vestul
Europei);
-
cu cumpărarea parţială (sectoarele
cheie) sau integrală a economiilor lor;
-
prin destabilizare politică şi
agresiune economică;
-
cu partidele socialiste (comunistoido-fascistoido-mafiote)
şi cu partidele etnice acţionând ca nişte coloane a cincea în interiorul
acestor state;
-
cu mafia rusă controlând mafiile locale;
-
prin, în final şi ca un corolar al
tuturor celor de mai sus, chiar voinţa populară liber exprimată în cadrul unor
alegeri şi referendumuri desfăşurate democratic şi, deci, imposibil de
contestat.
Este un proces care
deja a început şi care, dacă Rusia nu este băgată repede şi cu hotărâre în
corzi, va continua, indiferent de micile accidente de parcurs, cum ar fi cel cu
pierderea din mână – probabil temporară – a Ucrainei.
Scurt scenariu de acţiune
Afirmam
la începutul acestui text că susţinerea de către Rusia a federalizării Ucrainei
ne dezăluie planul ei: componentele estice ale unei astfel de federaţii fiind evident
mai curând sub tutela Rusiei decât a Kievului, vor beneficia de ajutoare
substanţiale şi vor reprezenta, prin „reuşitele” economice şi sociale, termenul
de comparaţie pentru ca şi cealaltă parte să-i pună pe fugă pe europenişti şi
să se predea de bună voie Moscovei. Ucraina ar fi desfiinţată de facto, iar
entităţile componente ale federaţiei ucraineene ar deveni, separat, mici
republici sau regiuni ale Federaţiei Ruse.
Trecând dincolo de Ucraina,
în 25 noiembrie 2013, fostul director SIS (Serviciul de informaţii şi
securitate) din Republica Moldova, deputatul PCRM Artur Reşetnicov scria pe o reţea de socializare: „Nu ştiu, însă, dacă Băsescu înţelege că
aprinde un nou fitil în regiune? Bine, nu ţine cont de Moldova, dar îşi dă
seama cum vor reacţiona Ungaria şi Ucraina? Potoleşte-te Băse, că de altfel va
trebuie ca România să întoarcă ceea ce nu-i aparţine: Iaşiul, Suceava şi
întreaga Moldovă de peste Prut”.
Din
prostie, din aroganţă, sau din ambele (Rusia era în acel moment sigură că are
Ucraina în mână), deputatul Reşetnicov ne dezvăluia ceea ce cei lucizi bănuiau
demult: Rusia are în vedere anexarea Moldovei de la vest de Prut, la actuala
Republică Moldova readusă la poziţia de vasal ascultător al Rusiei. De ce? Pentru
că Rusia are în vedere să-şi consolideze dezvoltarea teritorială pe un
aliniament sufocant pentru Europa de vest:
statele baltice, Belarus, Ucraina, o parte (în înţelegere cu
Germania!!!) sau întreaga Polonie, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria,
Serbia, Macedonia, Grecia, Albania.
O primă breşă
importantă în sistemul de parteneriat militar şi economic european l-a
constituit momentul în care Ungaria, mult mai legată de Vest decât Grecia,
Bulgaria sau Serbia, a schimbat în mare măsură atât macazul democratic, în
interior, cât şi cel al parteneriatelor strategice, în exterior.
În acelaşi timp, mai
vechea opoziţie a Germaniei la primirea în NATO a Ucrainei şi Georgiei şi replica
palidă a Occidentului la Crimeea au arătat acestor mici şi, adesea, debile
state din Est şi Centru că nu pot conta pe marii din Vest şi că trebuie să se
descurce singure în gestionarea relaţiei cu Rusia.
Privită prin această
situaţie şi având în vedere modelul combinat de acţiune descris mai sus, posibilitatea
reorientării rapide a stastelor din zonă, cu excepţia Poloniei şi, poate, a României,
încă ireductibilele din regiune şi, posibil, mai ales în cazul Poloniei, cele care ar opune o mai mare rezistenţă, devine
o posibilitate apropiată de o certitudine.
Grecia a cochetat mai
mereu cu comunismul, Bulgaria e atât slavă cât şi socialist-mafiotă, Serbia
mutilată deja de Vest este slavă şi ea. Iar statele baltice, cu puternice
minorităţi ruseşti pe teritoriul lor şi înconjurate de Rusia şi acoliţii săi,
sunt cam ca gustarea de dimineaţă pentru Kremlin. Odată terminată această fază,
alte popice de pe hartă, în primul alte state mai mici, vor cădea sau se vor
arunca singure în braţele eliberatorului rus.
Urmarea va fi
dominarea totală, atât militară şi teritorială, cât şi economică a Europei,
subordonarea ei, desfiinţarea UE şi înlocuirea cu Imperiul Eurasiei. Ceea ce,
la cum merg lucrurile, e ca şi făcut (nu ar fi mare mirare să auzim într-o zi
că era deja convenit).
În acest plan vast,
care este deja pus în aplicare într-o proporţie deloc neglijabilă, dar încă mai
puţin vizibilă (unii ne aburesc ca să fim orbi, dar nici noi nu ne-am arătat
prea dispuşi să înţelegem), schimbarea orientării Ucrainei a creat, pentru
moment o breşă importantă, o iregularitate, o problemă de remodelare. Ucraina
este importantă atât pentru continuitatea frontului amintit, cât şi pentru că
şi prin ea urma să se acţioneze asupra Poloniei, României şi, în combinaţie cu Ungaria, a Slovaciei.
De-abia având în faţă
această maşinaţiune monstruoasă şi harta aplicării ei, putem înţelege acum
reacţia Moscovei faţă de schimbarea din Ucraina, furia şi mișcarea grăbită, dar
deloc nepregătită, a anexării în pripă a Crimeei (programată a avea în loc prin
cedarea Crimeei de către fostul regimul prorus de la Kiev în cadrul unor
aranjamente multiple).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu