Despre dispariţia românilor

---

    
       Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, setea de putere, vedetism şi adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca pentru foarte mulţi - prea mulţi - viitorul să fie precum cel al tâlharului, care, pe cruce fiind - ca noi acum - a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel mort, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este răsfăţat şi aici şi în Împărăţia lui Dumnezeu.
       Instituţiile statului, de la cel mai înalt pînă la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Iar dintre cei care, din afară, ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un efort de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu suntem departe - de la care întoarcerea va fi imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
       Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea - şi sunt sigur de asta -, şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea - şi sunt sigur de asta - aceştia pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei. Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul - cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii -, stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el.
       Şi totuşi, personal, fiecare, nu trebuie să abdicăm de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu îndreptăţi, permanent, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine, împotriva răului. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele trebuie să rămână mici, trebuie să trecă repede, trebuie să aibe la orizont cerul albastru al credinţei - al ştiinţei, căci am fost asiguraţi de aceasta - victoriei Binelui, al triumfului lui Dumnezeu. Alături de care trebuie să ne găsim în acel moment.
       Să avem, deci, ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi.
       Şi, oricât de potrivnic ar părea totul, să avem şi speranţa că previziunile rele nu se vor întâmpla totuşi!