Societatea civilă, „calul troian” al mafiei anticreştine globaliste în cetatea normalităţii. Monarhia absolută "democratică" globală.

Cea mai mare excrocherie, minciună, fundătură, în care ne-a înghesuit mafia financiar-bancară globalistă, este conceptul de societate civilă, combinat cu cel de „power to the people”. Mai precis, aşa-zisul transfer al puterii către cetăţean. Desigur, după cum vom vedea, nu către orice cetăţean, deşi principiile frumoase aşa grăiesc, ci către cei aflaţi de partea bună a baricadei. Adică către cei aflaţi în slujba mafiei anticristice amintite mai sus. Azi se mai spune de partea „sistemului”. Sau a statului ascuns, paralel, a puterii reale, nu a celei afişate, care nu e altceva decât o proiecţie pe ecranul pe care se desfăşoară filmul unei realităţi contrafăcute 100 %.

Ce este sau cine este societatea civilă (SC)

Atunci când se vorbeşte despre SC, mulţi cred că este vorba numai despre ong-uri. În realitate, din SC fac parte formulele de asociere cu personalitate juridică sau fără, altele decât structurile guvernamentale, plus cetăţeanul activ (un alt concept introdus pornind de la cel de societate civilă). În principiu, tot ce mişcă şi are o implicare civică (adică cetăţenească), adică tot cetăţeanul implicat într-o formă organizată, sau spontan, într-o cauză care are efecte şi asupra altora.

Tot aici găsiţi şi partidele politice şi media. În cazul ultimei, prezenţa este oarecum paradoxală atât timp cât asocierile economice nu sunt parte a SC. Iar media, în afara celei dezvoltate în ultimii ani pe net, este, pentru patronii din sector, o activitate economică ca toate celelalte. E adevărat, cu ceva în plus: calitatea de instrument de lobby, propagandă, manipulare, condiţionare, albire a creierului cetăţeanului.

Nu fac parte din SC, structurile statului – în care găsim însă membrii diverselor forme de SC, de la cetăţeanul activ la partide.

În final, conceptul este o deplină şi voită aiureală făcută cu un scop precis despre care vom vorbi mai jos.

Despre societate civilă începe să se vorbească cam de pe la Revoluţia Franceză, conceptul fiind inventat, dezvoltat şi livrat, egalitarist şi uniformizator, la pachet cu toate celelalte ingrediente ale „societăţii cetăţenilor”, destinate a fi uneltele teoretice, apoi practice, ale înlocuirii societăţii ierarhice de tip medieval, cu cea orizontală de astăzi. Dacă ne uităm că printre teoreticienii săi ulteriori au fost, alături de Hegel, Marx şi Gramsci, două personaje odioase ale construcţiei vechiului şi actualului stat totalitar global (de nuanţă zisă comunistă, o altă perdea de fum), ne lămurim repede că societatea civilă nu este nimic altceva decât un instrument al acestei transformări şi construcţii.

Trăiască, deci, societatea civilă. "Bună"!

Cea care a împlinit visul milenar al omului: l-a făcut cetăţean şi i-a dat statul pe mână. „Power to the people!” E adevărat, cu o clauză scrisă mic în subsolul actului de donaţie: nu oricui cetăţean, ci numai unora dintre cei activi, şi nu oricărei societăţi civile. Pentru că sunt două feluri de cetăţeni : cetăţenii activi „buni” şi cetăţenii activi „răi”. Între ei mai sunt şi cei neutri, dar aceştia vor sfârşi, mai devreme sau mai târziu, într-o tabără sau alta. Asemenea, avem o societate civilă bună, cea care duce la îndeplinire ordinele mafiei bancare globasliste şi o societate civilă rea, care se opune acestor planuri. Şi o societate civilă neutră cu acelaşi destin. Calificativele, pedepsele şi recompensele le oferă mafia globalistă direct şi prin intermediul agenţilor săi de influenţă din politică şi din societatea civilă bună. De aceea, invers de cum ne-am aştepta, oficial, cei buni sunt cei care lucrează la distrugerea lumii vechi şi reconfigurarea ei într-o lume de zombi, iar cei răi sunt cei care se opun acestui proces global de transformare.

În acest moment, chiar dacă se constată o trezire din somn a unora dintre semenii noştri, fluxul masiv este de fapt pe direcţia oficială, pentru că oamenii mafiei anticristice au ocupat masiv sectoarele educaţiei, culturii, economiei, politicii, media şi civismului în tot Occidentul şi un fenomen asemănător are loc în fostele state comuniste, în statele sud-americane sau în cele asiatice. Şi unde nu avea chef să aibă loc, s-au aranjat tot felul de revoluţii colorate, care să ne bage cheful în cap.

Agenţii de influenţă ai mafiei anticreştine globaliste

Aşa că nu toată lumea are statul pe mână, ci numai cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”. Care, de fapt, nici nu sunt cetăţeni activi, sau societate civilă, ci agenţi de influenţă fără personalitate juridică – cetăţenii „buni” - şi cu personalitate juridică –ong-urile „bune”. Deci nu ar avea că căuta în SC.

Aici este şi marea escrocherie: promotorii globalizării sclavagismului contemporan şi-au dublat pârghiile prin care controlează tot ceea ce se face şi tot ce mişcă la nivelul administraţiilor centrale – guverne – şi al administraţiilor locale. Adică, au pe terenul în care se joacă meciul vieţilor noastre două echipe, care sunt în acelaşi timp şi arbitri centrali Recte: cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”, prin care promovează de ani buni politicile la zi în toate domeniile, şi politicienii din partidele care îi slujesc, care aprobă aceste politici şi fac astfel, pe ocolite, politica mafiei financiar-bancare globaliste.

Dar staţi. Asta nu e totul. La rândul ei, societatea civilă „bună”, care pretinde că înglobează şi media (aflată covârşitor în slujba aceleiaşi mafii), se face că nu mai ştie acest lucru atunci când trebuie pornită o campanie pentru o cauză mafiotă sau alta. Aşa că apare pe teren şi echipa media, pe post de arbitru de tuşă, care validează terorismul civic al societăţii civile bune pentru a fi preluat în poarta societăţii de sectorul politic.

În felul acesta, în ultimii 70 de ani aproape tot ceea ce s-a decis în politică este rezultatul presiunilor, lobiului, şantajului public, dezinformării, manipulării, propagandei, minciunilor ridicate la rang de adevăr, programelor şi proiectelor făcute de specialişti inventaţi şi mai ales de funcţionarii îmbrăcaţi în blăni de oaie civică, dar plătiţi de mafie, aparţinând societăţii civile bune şi media. Actul final îl joacă partidele de la guvernare şi din opoziţie (de fapt, iarăşi două echipe aflate în slujba aceleiaşi mafii, care bat în cuie dorinţele mahărilor mafioţi).

Spre această societate civilă „bună” sunt pompate zeci de miliarde de dolari, care se întorc sub forma a zeci de mii de miliarde. În bugetul ong-urilor „bune” vin bani de la alte ong-uri „bune”, care sunt finanţate de alte ong-uri „bune”, la rândul lor alimentate de fundaţiile mafioţilor globalişti. Pe tot acest traseu apar şi îmbelşugatele finanţări de la bugetele de stat – adică mafioţii, dirijează spre agenţii lor de influenţă banii popoarelor subjugate.

În acest timp, cetăţeanul activ „rău” şi societatea civilă „rea” sunt neglijaţi, descurajaţi, nu primesc finanţări, nu au parte decât de o mediatizare generalizatoare extrem de negativă, primesc şuturi în gură, uşi care le strivesc feţele, ameninţări, desfiinţări şi nu reuşesc să fie văzuţi şi auziţi decât periferic în spaţiul public. De aici şi impactul lor redus, astfel că lumea se schimbă după politicile dorite şi impuse de mafie prin reţeaua ei planetară de ong-uri şi personalităţi servitoare.

Puterea difuză = putere concentrată

Avantele acestei scheme piramidale cred că deja le-aţi intuit:

- Mafia are mai multe echipe cu care să-şi impună politicile şi în final politica.

- Treptat, politicul s-a compromis şi a fost compromis, astfel că astăzi credibilitatea o are societatea civilă; evident, cea „bună”.

- Este tot mai mare presiunea ca să apară guverne şi administraţii locale alcătuite din membri ai societăţii civile. Şi tot mai multe guverne cooptează membri ai societăţii civile. Din nou evident, „bune”.

- În urma consultărilor cu societatea civilă „bună”, preşedinţi, prim-miniştri, parlamente şi guverne iau decizii fundamentale. În aceste consultări – cum au fost cele pe justiţie organizate de preşedintele Iohannis – nici măcar nu participă organizaţiile celor din domeniul respectiv, ci cele care au voie, sunt plătite şi „îndreptăţite” să-şi dea cu părerea pe teme pe care în fapt nu le stăpânesc.

- Prin mutarea accentului către cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”, puterea reală concentrată în mâna mafiei oligarhice reuşeşte să se mascheze ca şi când nici nu ar exista; iar pentru daune există la îndemână cei din politică gata oricând să se jerfească ca „vinovaţi de serviciu” pentru mascarea stăpânilor lor.

- Deşi apolitice prin statut, ongurile „bune” sunt tot mai agresive în plan politic, organizează manifestaţii, lovituri de stat, revoluţii, devenind parte activă a politicii. Finanţarea şi filiaţia acestora sunt adesea destul de transparente, dar propaganda şi manipularea reuşesc să inducă pe tot parcursul ideea că de fapt noi cetăţenii ne-am revoltat, am dărâmat, înlocuit.

- La nivelul vizibil, palpabil, puterea devine tot mai difuză, tot mai greu de tras la răspundere:  Pe cine, pe cetăţeni? Păi nu ăsta e democraţia? Nu e ideal ca cetăţeanul să conducă? Dezgustate, ameţite, sufocate de consumism şi hedonism, şi cu un complex de vinovăţie tot mai accentuat, chiar dacă refuzat la nivel conştient, masele devin dezinteresate de ceea ce li se întâmplă, gata să cedeze, să abdice, să renunţe la valorile şi principiile moştenite, cele care le asigură identitatea.

În realitate, puterea a atins un grad de concentrare similar celor din monarhiile absolutiste în care un rege şi echipa apropiaţilor lui (de exemplu, un Rothschild şi gaşca) deţin toată puterea. La ei însă nu se ajunge; puţin sunt cei conştienţi/interesaţi de faptul că din acel centru li se formatează viaţa, că acolo se iau în realitate toate deciziile politice şi de acolo se fac toate jocurile, revoluţiile şi războaiele, că în spatele acestui centru preocupat de distrugerea omului stă diavolul cu războiul său împotriva lui Dumnezeu; şi asta pentru că între cei care iau deciziile şi noi ceilalţi sunt sute şi mii de perdele ale societăţii civile şi ale media.

Astăzi, mafia financiar-bancară globalistă, inelul imperial al clasei sociale denumite odată burghezie, contestatară la timpul ei a statului absolutist medieval, este pe cale să reuşească construcţia statului absolutist „democratic” la nivel mondial; o formulă mai opresivă, mai nocivă, mai infecţioasă şi mai mortifiantă decât oricare altă dictatură din istorie.

Mândria stearpă şi indiferenţa condamnabilă a celor care refuză politica

Dragă prietene,

Tu, un om cu bun simţ, onest, educat, cu valori şi norme morale corecte, cu împliniri profesionale, cu deschideri spirituale, cu opţiuni şi acţiuni guvernate, cel puţin parţial, de interesul pentru binele aproapelui, care spui:

„Nu ştiu ce e în politică. Habar nu am cine sunt unii sau alţii, ce vor ei, ce fac. Toţi sunt la fel. Nu mă interesează pentru că politica e murdară, coruptă şi corupătoare, distructivă. Dacă te atingi de ea, te îmbolnăveşti.”

Sau tu, care eşti cu aceleaşi calităţi şi, în plus, eşti şi informat asupra curenţilor (majoritar) distructivi din societate induşi prin intermediul celor în acest moment în politică, dar spui:

„Nu vreau să fac politică, e calea spre pierzanie, lupt din afara ei pentru că politica e o murdărie. Nu ai nicio şansă să scapi. Facem organizaţii, să facem o mişcare de mase să schimbăm lucrurile, să schimbăm clasa politică.” (Cu cine? Cum?)

Sau tu, care declari cu mândrie că refuzi orice contact, chiar şi unul de informare, cu politica. Care te crezi, astfel, dintr-o altă clasă, special şi comunici lucrul acesta cu aplombul celui care se ştie deosebit. Sau tu, care te crezi protejat de efectele ei nocive, chiar dacă comentezi nemulţumit unele şi altele.

Ţie mă adresez astăzi prin acest text.

(Nu mă adresez însă acelora, foarte mulţi, din păcate, poate cei mai mulţi, interesaţi doar de propria persoană, indiferenţii, mulţumiţi (foarte rar, căci întotdeauna ceea ce ar merita ei este mult mai mult decât ceea ce primesc, sau îşi însuşesc fără probleme morale), sau nemulţumiţi de ce se întâmplă în politică funcţie de propriile beneficii. Sau celor care sunt interesaţi, oricum s-ar schimba guvernele, consiliile judeţene sau primăriile, doar pentru a avea oameni de legături cu care să-şi facă interesele. Nu mă adresez lor căci acelora nu am ce să le spun. Îi las în seama lui Dumnezeu (căci numai El îi poate aduce la luminare), Care are grijă de noi toţi, adică şi de ei.)

Poziţiile celor cărora mă adresez sunt croite de o neînţelegere a ceea ce este politica, pe care o văd doar prin prisma (concretă, reală, ca acţiune, dar falsă atunci când este folosită cu multă perfidie ca mijloc de propagan pentru a pune o ştampilă degradantă pe actul politic în sine) a celor care se folosesc de politică pentru motive personale. Dar politica nu este altceva decât administrarea vieţii comune a unui grup: comună, sau ţară, uniune de state, federaţie. Adică administrarea şi a vieţii fiecăruia dintre noi parte a acelui grup. Politica nu a fost inventată ieri; nouă este doar forma ei de administrare actuală a treburilor publice prin partidele, care reprezintă, în final (imensa lor majoritate), interesele unui segment redus de oameni (asta nu înseamnă că nu pot fi şi partide dedicate binelui celor mulţi). Partide pe care mafia banca-financiară globalistă, cea care lucrează cu mult spor la noua ordine mondială bazată pe tipul de societate fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, le-a inventat în urmă cu câteva sute de ani şi care au înlocuit treptat vechile sisteme de conducere şi administrare de extracţie aristocratică, regatele. Pentru a justifica schimbarea, prin oamenii plătiţi de această mafie, s-a construit şi baza teoretică necesară: ideologiile, doctrinele, aş-zisele ştiinţe politice. Şi tot mafia anticreştină a construit încă o componentă esenţială scopurilor sale, şi prin care face schimbări şi conduce astăzi lumea în mod difuz, dar deosebit de concentrat, după cum vom vedea în următoarea analiză: aşa-zisa societate civilă.

Procedând aşa, dezertând de pe câmpul de luptă, faci exact voia celor care organizează şi reorganizează lumea „după pohta ce-o pohtesc”. Care vor să conducă cât mai din umbră, cât mai difuz, cât mai din spatele vălurilor magice coborâte peste lume. Care vor să ne taie speranţa, implicarea, să ne dilueze până la anihilare voinţa, spiritul de sacrificiu pentru aproapele, pentru cei care vor veni după noi.

Politica ne croieşte viaţa socială şi ne afectează grav viaţa interioară; spune-mi că nu e aşa! Şi dacă nu ne interesează prea mult viaţa personală, măcar să ne gândim, cei ce ne considerăm creştini, că politica croieşte viaţa aproapelui nostru, şi că noi, urcaţi pe piedestalul perfecţiunii noastre refuzăm să ne implicăm, iar anticriştii din mafia bancar-financiară globalistă sunt foarte mulţumiţi. Au, carevasăzică, un profit social-politic maxim. Noi ne dăm deoparte de pe câmpul de luptă, ei nu.

Avem deci următoarea situaţie: pe tine nu te interesează politica, o refuzi, o excluzi dintre preocupările tale, chiar şi dintre cele periferice, ai blamat-o definitiv şi ai scos-o definitiv din viaţa ta. Dar tu numai crezi, te amăgeşti, te droghezi cu gândul că ai scos-o. Pentru că dacă pe tine nu te interesează o politică, perfect posibilă, pentru oameni şi nu împotriva lor, pe ea (pe cei pe care îi laşi să o facă) o interesează persoana ta;  ea este de fapt în afara ta tot ceea ce trăieşti în societate zi de zi, ceas de ceas. Politica mafioţilor anticrişti este interesată de tine: ea e interesată de cum gândeşti, de ce vrei, de cum te poate mulţumi mai ieftin şi folosi mai complet, de cum să stoarcă din tine energiile şi posibilităţile tale de prelucrare a informaţiilor fără să te opui, de cum să te mintă, amăgească, iluzioneze, hipnotizeze ca să facă cu tine ce vor făptuitorii ei. Pentru că în spatele politicii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna oameni.

Politica nu este un joc murdar, o punere hidoasă în scenă, un produs al iadului definitiv şi revocabil putred şi putrefiant, decât dacă acesta este sensul pe care îl primeşte. În sine, politica este, reiau că să fie clar, administrarea vieţii tale în comunitate. Dacă nu te implici tu, se implică cei care întotdeauna dau din coate; cei care vor să profite de ceilalţi; cei fără „prejudecăţi morale”; cei mistuiţi de patima puterii; cei care se aliniază şi fac lucrarea răului şi nu a Binelui; cei care au dus la abatoare sute de milioane de semeni cu rânjete de satisfacţie şi de dispreţ; cei care nu dau niciun scuipat de pielea ta, pe viaţa ta; cei care te vor prost, neimplicat, neinformat, dezinformat, manipulat, sclav pe vecie, fiinţă umană decăzută sub orice nivel comparabil din lumea înconjurătoare; cei care te mint, te amăgesc, te aşează sub magie, te folosesc fără niciun scrupul.

Şi iarăşi reiau: poate că nu eşti interesat pentru tine, poate că consideri un efort prea mare, o pierdere de demnitate şi de strălucire prea mare să te implici pentru tine: ca să nu mai bombăni, să nu mai fii nemulţumit, să nu mai fii pus în situaţia de a-i judeca pe „unii” care fac politică doar atunci când ceva te atinge pe tine; să nu mai judeci nediferenţiat, la grămadă, să ştii care sunt – dacă sunt – aliaţii, prietenii de acolo şi care duşmanii feroci, gata să-ţi ia şi ultima bătaie de puls şi ultima licărire de lumină din sufletul tău pentru interesele lor.

Dar ce sens are viaţa asta dacă nu este trăită pentru ceilalţi; cum îţi poţi câştiga mântuirea dacă nu prin ceilalţi; cum poţi da mărturie pentru Dumnezeu dacă nu prin jertfă. Dacă nu pentru tine, merită să fii interesat şi să te implici pentru ceilalţi: ai tăi din familie, pe care nu vei putea să-i aperi dincolo de sacrificiile pe care le faci pentru ca ei să se simtă bine; pentru prietenii tăi; pentru acei oameni necăjiţi, suferinzi, dezorientaţi, pierduţi, eşuaţi prematur în lupta pentru existenţă; pentru copiii nenăscuţi care au tot mai puţine şanse de a se naşte, pentru copiii născuţi care au tot mai puţine şanse de a avea o copilărie şi nu o lungă perioadă de angoase, coşmaruri, tragedii sexuale; pentru copiii, bătrânii, bolnavii aşa-zis incurabili, oameni care nu vor să moară dar sunt eutanasiaţi cu forţa pentru a nu fi lăsaţi să sufere; pentru toate lucrurile bune, frumoase, încântătoare care sunt posibile, dar care ne sunt interzise tot mai mult, căci trebuie definitivată construcţia unei lumi a iadului.

Te rog, în primul rând, să ai în vedere implicarea conştientă şi luminată în politică pentru a-ţi susţine valorile şi principiile în favoarea semenilor tăi. Partidele nu sunt numai rele, ele pot să fie şi bune, curate, jertfelnice pentru oameni, căci ele din oameni sunt făcute. Dacă sunt numai oamenii anticriştilor, nu e nicio speranţă; dacă sunt din oameni ca tine, totul e posibil.

Asta nu înseamnă că e musai să fii participant direct la politică (deşi nu ar fi rău de loc), ci măcar să accepţi să fii interesat, să cauţi informaţii, să încerci să le judeci şi să te limpezeşti. Să încerci să ai imaginea de ansamblu, căci dacă ai tabloul întreg înţelegerea ţi se luminează şi poţi să-ţi explici orice detaliu; este şi sfera ta de protecţie împotriva manipulării.

Dacă chiar nu ai timp, caută-ţi o călăuză, un personaj cunoscător în materie, judecă-l după ceea ce spune şi susţine în comparaţie cu ceea ce face, cu ceea se întâmplă în jurul nostru, după felul în care este schimbată lumea, şi dacă îl găseşti de încredere, consultă-l aşa cum ai consulta pe probleme de sănătate un medic, sau pe cele spirituale un duhovnic.

Şi dacă după toate astea nu te-am convins, nu te-am deplasat nici cu un milimetru, să ştii că nu am să renunţ. Nu am să tac. Voi reveni. Voi continua să strig la tine poate mă vei auzi şi vei fi de acord să te opreşti, să faci apel la dumnezeiasca raţiune din tine şi să accepţi, să înţelegi, apoi să te deschizi şi să te implici.

Şi nu uita: Cu noi este Dumnezeu!

Emigraţia românească, ca armă a celor ce vor dispariţia românilor ca neam şi dezmembrarea României

Deşi emigraţia românească trăieşte, munceşte, naşte, moare, mănâncă, doarme, se distrează în Italia, Germania, Franţa, Spania, Marea Britanie etc., nu aflăm nimic depre ce părere are ea despre Salvini, Macron, May şi Brexit, Merkel, Pedro Sanchez. Despre globalizare, integrarea UE sau suveranism. Despre vestele galbene. Despre situaţiile politice interne din aceste state. Nici despre islamizarea Europei, sau despre relaţiile acesteia cu SUA, Rusia, Turcia. Emigraţia românească trăieşte acolo ca şi cum nu ar exista.

Dar iată că ea există când e vorba de România (veţi zice normal), despre care se informează cu câte ceva de la televiziunile, recunoscute peste tot, mincinoase şi din gură în gură; dar nu din viaţa de zi cu zi. Aflăm astfel de la o vreme că emigraţia românească are păreri, poziţii, judecăţi asupra situaţiei din România, vrea una sau alta şi întreprinde şi acţiuni – de exemplu, mitinguri pentru dărâmarea guvernelor. În principiu, nimic rău, iarăşi normal, atât timp cât trompetele care ne transmit aceste păreri şi organizatorii acţiunilor nu ar fi figuri dubioase din societatea civilă, organizaţii finanţate de diverse reţele ca Soros, USAID, Departamentul de Stat (recunoscute pentru manipularea grosolană, loviturile de stat şi confruntările sângeroase din diverse ţări) şi televiziunile, cum ştim, mincinoase. Nimic nu ne dovedeşte că majoritatea emigraţiei româneşti are o părere sau alta. Şi atunci avem o problemă, una gravă, asupra căreia voi reveni mai târziu.

Cele ce urmează nu se adresează emigranţilor, ci celor de aici, care, conştient sau inconştient, se lasă manevraţi de o anumită punere în ecuaţie a temei emigraţiei în dauna ţării. Ca să nu pierdem vremea (deşi, la câtă opacitate este acum în oameni, greu de crezut că nu se va întâmpla) cu discuţii sterile şi nesfârşite despre mine şi ideile mele, vă propun:

Următorul exemplu simplu de înţeles: Nişte părinţi au zece copii; doi dintre ei cresc şi pleacă în lume, ceilalţi rămân în grija părinţilor. Cei care au plecat sunt în continuare parte din familie, legăturile nu pot fi şterse, orice ar fi, niciodată, dar ei sunt de acum pe picioarele lor şi va trebui să se îngrijească de propriile familii. De familia de origine se îngrijesc părinţii.

Următoarea declaraţie: Cei plecaţi, buni sau răi, cu drag de România sau nu, rămân aproapele meu, prietenii mei, fraţii mei, îi iubesc, sufăr şi mă bucur cu şi pentru ei, le doresc tot binele posibil, dar, eu aici trăind, sunt pe poziţia unui părinte care trebuie să aibă grijă de cei rămaşi în ograda lui. Am rude apropiate şi îndepărtate, prieteni şi cunoscuţi plecaţi; unii înainte de 1989, alţii după. Dacă înainte acceptam plecarea ca o evadare, o şansă de a trăi şi de a te împlini în libertate (vedem acum cam câtă!), după 1989 m-a durut şi mă doare sufletul pentru fiecare plecat.

 Şi următoarea relatare: În 1981 mi-am depus cererea de emigrare în SUA. Pentru cei de sub 50 de ani e greu de înţeles cam ce însemna să faci o astfel de cerere în plin regim comunist, care părea definitiv şi revocabil. În 1983, fără nicio presiune din afară, ca urmare a unor încurajări că am ceva har în a scrie – literatură, evident – printre care şi de la cel mai apreciat critic al perioadei, Nicolae Manolescu, am decis să rămân şi să scriu, pentru ca prin scris să-i trezesc şi pe alţii din jurul meu. La fel de greu este  să înţelegi ce însemna să faci o astfel de cerere şi apoi să te răsgândeşti în favoarea unei dizidenţe. În 1984 am fost chemat la miliţie la paşapoarte că să-mi dea spre completare formularele de plecare. Le-am spus că renunţasem, ceea ce şi anunţasem printr-o scrisoare trimisă lor. Ceva ani mai târziu, am primit la serviciu vizita unui personaj din comisia interministerială  pentru aprobarea dosarelor de emigrare, care mi-a spus că în continuare pot să plec oricând şi că aş putea începe chiar o afacere cu care să ajut România (probabil filiera DIE pentru plasare de bani în afaceri). I-am spus şi lui (între timp debutasem cu proză la Cartea Românească) că vreau să rămân, să scriu şi să schimb comunismul.  Nu am să vă povestesc frământările, temerile, angoasele, unor perioade de dinainte de a face pasul spre plecare şi pe urmă înainte de cel de a rămâne. Cele de mai sus le pot dovedi cu extrase din dosarul meu de la securitate.

Mituri, discriminări, manipulări, daune aduse României

Oricum ai privi-o, viata unui emigrant are o componentă tragică: separarea brutală de mediul cunoscut, sclavia pe plantaţiile cu aer condiţionat sau de pe câmpurile agricole ale capitalistului nemilos, adaptarea la alte obiceiuri şi reguli, copii lăsaţi de izbelişte, cu viitorul terminat din cauza traumelor, a lipsei iubirii materne (mai ales), a compensării cu bani a lipsei părinţilor (bani folosiţi pentru mai multă pierdere). Mărturisite sau nu, conştientizate sau nu, în această ecuaţie pulsează extrem de multă suferinţă, durere, traumă adesea irecuperabilă. De aceea despre tema emigraţiei trebuie să vorbim fără patimi, fără a ne lăsa manipulaţi, cu echilibru, dar cu sinceritate. Lozincile, manipulările, exacerbarea unor nemulţumiri, corecte sau prost acumulate, nu folosesc nimănui.

Dezvăluirile despre utilizarea unei părţi a emigraţiei româneşti din Occident, atât la alegerile din 2014 cât şi la cele din 2016, sau recentele europene, ca armă politică de către organizaţii politice, civice şi de informaţii externe în colaborare cu similarele lor româneşti, au adus în spaţiul public o necesară discuţie despre statutul emigraţiei în raport cu ţara mamă. După cum era normal, având în vedere de unde a pornit, discuţia s-a cantonat mai ales pe problema votului. Dar tema relaţiei emigraţie – România este mult mai complexă, iar interesul meu pentru a o aborda nu a pornit atât de la vot, cât, după cum veţi vedea, de la o altă dimensiune a ei.

99 % dintre emigranţii de după 1989 sunt emigranţi economici şi cea mai mare parte dintre ei, exceptând escrocii, leneşii cronici, hoţii şi interlopi mafioţi, muncesc din greu. În cei 1 % intră şi nişte emigranţi vocaţionali, câţiva bolnavi netratabili în ţară. Nu supravieţuirea, ci dorinţa de mai bine, banii mai mulţi,  decât cei absolut necesari, i-au pus pe calea „pribegiei” pe cei mai mulţi. 

Nimic condamnabil, o dorinţă firească. Problema e că devii dependent uşor de bani, vrei mereu mai mulţi şi nu mai judeci decât prin prisma acestui mai mult. În România, în ultimii trei ani au crescut substanţial salariile, chiar şi pe anumite segmente din sectorul privat, mai ales acolo unde există un deficit de forţă de muncă. În învăţământ, care trăieşte încă şi cu suplinitori fără pregătirea necesară, salariile sunt bune. La fel în sănătate. O ofertă de,  pe ansamblu stat-privat, spre 1 milion de locuri de muncă, cu un salariu la, adesea, peste jumătate din cât primesc în Vest şi cu cheltuieli mult mai reduse, căci ar fi acasă, nu îi atrage totuşi pe cei plecaţi. Şi nici combinaţia dintre această posibilitate de câştig, substanţial îmbunătăţită faţă de trecutul îndepărtat sau apropiat, şi dorul de ţară. Sau copiii lăsaţi aici.

Banii trimişi în ţară, bineveniţi pentru că au uşurat viaţa rudelor rămase acasă, s-au întors în cea mai mare parte în Occident şi au sporit acolo dezvoltarea, iar aici inflaţia, prin creşterea consumului nesusţinută de producţie, salarii şi impozite interne.

Ce s-a întâmplat cu cei mai mulţi dintre aceşti bani? S-au cumpărat maşini, electrocasnice, mâncare, produse de uz casnic, haine etc. importate. S-au construit, renovat, extins case, dar şi aici proporţia covârşitoare a cheltuielilor a fost făcută pe materiale, echipamente, aparatură, mobilier, decoraţiuni, dispozitive, aduse din afară. Banii emigranţilor au fost buni, au avut şi ei un aport pozitiv – măcar la supravieţuirea sau viaţa mai bună a rudelor rămase în ţară - dar nu ei au salvat România, ci tot munca celor de aici.

În raport cu cei rămaşi aici, cei plecaţi beneficiază de un tratament de discriminare pozitivă. Doar două exemple.

Cu ei s-au cheltuit bani pentru şcolarizare şi formare profesională, bani al căror număr depinde de nivelul atins: una e să pleci cu 7 clase, alta cu facultatea de medicină. Banii au venit de la noi toţi. Unii rămân aici şi muncesc în continuare şi susţin statul cu banii lor, alţii au plecat sau pleacă cu banii pe care cu toţii i-am băgat în ei şi de ei profită, până la epuizare, moarte sau întoarcere prea târzie, statele în care se stabilesc. Veţi zice: Dreptul lor! Aşa e. Dar....

Vor fi unii (sunt deja), care, după ce au lucrat câţiva ani aici, şi-au petrecut majoritatea perioadei de muncă afară. Apoi vor reveni. În toată această perioadă nu au contribuit la sistemul social şi de sănătate, dar odată reveniţi, vor beneficia, cel puţin de cel de sănătate la fel ca toţi cei care au muncit aici şi au fost aspru impozitaţi. E dreptul lor, nu-i aşa? Poate....

Ştiu că e neplăcut să descoperi ca frate sau soră mai mare că nu mai eşti tu, ci cel mai mic răsfăţatul familiei; dar ăsta e cursul normal al vieţii. Unii emigranţi aşteptă să fie în continuare răsfăţaţi, să facă ţara pentru ei – ei nefăcând nimic pentru ţară, ci tot pentru ei – dar nu se mai poate. Goliciunea motivaţiei că nu au joburi bune în ţară se vede din chiar refuzul de a se întoarce în sectoarele deficitare şi bine plătite. De aceştia se folosesc duşmanii României pentru a crea iluzia unei teme care îi adună pe toţi emigranţii pe o aceeaşi poziţie. Şi nu e aşa; nu e de loc aşa. Dar, prin aceste excepţii, tema prinde, se răspândeşte, are efecte. Iar tema este: îndeplinirea tuturor cererilor şi condiţiilor puse de Occident, recte UE.

Emigraţia ca armă pentru distrugerea neamului şi dezmembrarea ţării

Nu toate cele de mai de sus şi altele conjugate lor mă supără, căci după cum unii ştiţi, alţii puteţi verifica, nu am scris până acum despre emigraţia românească. Nici manevrarea câtorva zeci de mii de emigranţi; în definitiv, în ţară, sunt manevrate milioane. Nu votul lor pentru sau împotrivă.

Supărarea  s-a născut atunci când am constatat că tema emigraţiei ca ansamblu (prezentată ca fiind diaspora, căci sună mai bine, deşi cei mai mulţi care ajung acolo vor să se piardă cât mai repede printre localnici, nu să formeze o adevărată diasporă) a devenit o armă în mâna celor care vor să distrugă România, distrugându-i poporul şi luând-o complet în stăpânire.

Când mi se spune că diaspora susţine una sau alta (deşi e complet neadevărat, emigraţia românescă fiind cele mai puţin organizate), că diaspora vrea asta sau aia, că diaspora şi rudele ei de acasă au alte planuri, în care România nu înseamnă decât o vacă de muls.

Când am constatat că nu mai pot face – eu ca cetăţean, ca politician, ca prim-ministru, ca preşedinte - ce e nevoie pentru a salva România pentru că supăr emigraţia şi pe rudele ei de acasă.

Când mi se spune că România nu-şi poate revendica independenţa în cadrul UE şi, dacă nu i se acordă şi  continuă să primească doar ciocane în cap şi pretenţii de cedare a pământului şi resurselor, nu poate ieşi din UE pentru că: Ce fac emigranţii şi rudele lor dacă, de exemplu, UE ne bagă iar paşapoarte? Păi ce să facă, să-şi ia paşapoarte!

Adică România ar trebui să rămână în UE, indiferent de acţiunile ample de distrugere a sufletului copiilor prin toate ideologiile neo-marxiste (educaţie sexuală, identitate de gen, homosexualitate, pedofilie, eutanasie, avort la orice vârstă a fătului etc.); indiferent dacă economia proprie e aproape nulă şi este luată în stăpânire de corporaţiile internaţionale şi rămânând în UE nu poţi dezvolta o economie proprie; indiferent de faptul că ni se ia pământul de sub picioare, ne sunt decapitate pădurile şi ne sunt confiscaţi munţii. Adică, indiferent de faptul că în UE nu voi putea nici să-mi salvez copiii şi, deci, neamul, nici să fac ceea ce trebuie pentru a mă ridica economic.

Mă întorc la exemplul de la început: părinţii sunt, în final, singurii care pot şi trebuie să decidă cum îşi cresc copiii rămaşi acasă, nu cei care au plecat şi au o altă viaţă. Am mai spus-o: sunt fraţii noştri, îi iubim, le dorim binele, le vom oferi ajutorul, dacă au nevoie, dar din momentul în care au ales să se stabilească în altă ţară, drumurile noastre se despart. Emigraţia poate veni cu sfaturi, ajutoare, participare directă la reconstrucţia României, dar nu poate să ne impună ce şi cum să facem noi aici. Eu sunt cel care trebuie să am grijă de copiii de acasă, de ţară. 

În acest moment, tema „emigraţia românească” a devenit, din păcate, o armă împotriva României. Ticăloşii, care vor să pierim ca neam şi ca ţară, se folosesc din plin de ea. Un partid care ar vrea „să iasă la bătaie” pe bune pentru România este ameninţat cu astfel de lozinci. Ba chiar cu fugărirea, ciomăgirea, omorârea membrilor săi de către unii emigranţi şi rudele lor.

În aceste condiţii, oricât aş deranja pe unii sau pe alţii, personal nu pot lăsa prădătorii, deghizaţi în prieteni şi parteneri europeni, să hăcuiască ţara asta până la dispariţie şi să-i sugă şi ultima picătură de sânge doar pentru altfel le-aşproduce neplăceri şi i-aş supăra pe emigranţi şi pe familiile lor de aici. (Ceea ce de fapt nici nu e adevărat decât în marje periferice.)

Nu pot accepta să fim în continuare jigniţi, furaţi, tâlhăriţi la drumul mare, ciomăgiţi, minţiţi grosolan, pregătiţi pentru a deveni unii străini, alţii sclavi în ţara asta, doar pentru a nu deranja visele materialiste ale unora dintre cei care au părăsit-o, transformaţi în mercenari ai unei cauze îndreptate împotriva României.

Cât despre vot, voi reveni cu un alt text. Deocamdată, foarte simplificat, susţin ideea suspendării dreptului de vot pe perioada în care emigrantul român locuieşte, munceşte, stă majoritatea timpului în străinătate. Când ar trebui să fie atent şi să participe la viaţa politică a ţării gazdă. Măcar pentru faptul că acolo vor trăi copiii lui.