RUSIA VREA O BUCATĂ DIN ROMĂNIA. DAR NU INSULA ŞERPILOR.

Căci, în ceea ce priveşte Insula Şerpilor, subiectul pretenţiei este Ucraina, nu România. Şi, dacă lucrurile vor merge ca până acum, este de presupus că, într-un viitor destul de apropiat, o va şi avea.

De la România, Rusia are pretenţii mult mai consistente: Moldova. Şi lucrurile, după cum vom vedea, nu se opresc aici. De fapt, în cazul în care această pretenţie veche şi permanentă a Rusiei s-ar materializa, ea ar fi parte dintr-o operaţiune mult mai mare: reîmpărţirea României între Rusia, Ungaria, Bulgaria şi, eventual, Serbia. Ceea ce ar rămâne ar deveni extrem de uşor subiectul unui protectorat rusesc, adică Valahia, republică, sau regiune autoguvernată într-o entitate mai mare, adică, practic, o gubernie rusească.

Republica Federală Moldova

Iulian Fota, fostul consilier prezidenţial pe probleme de strategie, spunea de curând că România este supusă, din 2012 unui război informaţional, adică unei manifestări puternică a propagandei ruseşti prin intermediul unor subiecţi cu impact public, unii chiar cu o anumită popularitate. Acest război, destinat a face cât mai atractivă Rusia în ochii unor lideri de opini, ai unor categorii sociale şi, în final, în cadrul unor mase populare consistente, este împletit cu formule deja clasice, şi clasic susţinute de Rusia încă din perioada sovietică, mişcările civice de stânga  cum sunt organizaţiile sau partidele ecologiste şi ale stângii radicale. Dar ucrurile au mers mai departe: am avut în România, în mic, un scenariu de tip Ucraina la Pungeşti. Dar să vedem cadrul general.

În iulie 2012, mişcarea „Moldova Federativă”, lansată la Chişinău, propunea crearea unui nou stat în care să intre cinci republici autonome: Moldova de Est, Moldova de Vest, Republica Moldovenească Transnistreană, Republica Găgăuzia şi Republica Bucovina şi Regiunea autonomă Basarabia.

Sveatoslav Mazur, liderul noii mişcări, şi membru al partidului filo-rus Patrioţii Moldovei anunţa pe site-ul federatia.md (siteul nu pare a mai fi funcţional, dar funcţionează pagina de facebook şi twiter) că aceasta are drept scop “centralizarea poporului moldav multinaţional în jurul ideii renaşterii Patriei-Mamă Moldova şi pentru a salva teritoriile istorice de laşi şi trădători”. Republica federală urma să aibă o formă de guvernare prezidenţială, iar organul legislativ să fie alcătuit din două camere. Limbile oficiale în noul stat ar trebui să fie “moldoveneasca” şi rusa, iar drapelul national, după cum Voronin afirmă de mult timp, ar fi  bicolorul roş-albastru cu capul de bour drept stemă, sau steagul roşu cu cap de bour. Noul stat ar urma să facă parte din Uniunea Euroasiatică a lui Vladimir Putin.

Proiectul din 2012, un soi de balon de sondare a opiniei publice, a fost continuat în iulie 2014, când trei partide de extrema stângă, creaţii ale Moscovei (Partidul Regiunilor, Partidul Patrioților Moldovei, Partidul Socialiștilor), bașcanul Uniunii Teritorial Administrative Găgăuzia, Mihail Formuzal (Cu cine credeţi că are, din 2013, acord de colaborare Găgăuzia? Cu judeţul Harghita! Pe aceeaşi direcţie, merită amintită şi vizita oficială a ambasadorului maghiar în R Moldova în Găgăuzia.) și Episcopul de Bălți și Fălești, Marchel au semnat un pact privind crearea Mișcării Populare Moldova Mare.

Tema recuperării Moldovei de către Rusia nu este nouă. Ea a constituit şi obiectul înţelegerii dintre Republica sovietică de la Budapesta şi Rusia bolşevică în 1919 când graniţa dintre cele două trebuia să fie pe crestele Carpaţilor. Interesele lor continua să se întâlnească în tema: Romania stat artificial, imperialist care trebuie să revină la situaţia de dinainte de… 1859!. Ideea: „România, ultimul imperiu din estul Europei” a reprezentat zeci de ani elementul central al campaniilor propagandiste ale Cominternului.

Diversiunea: moldovenii minoritate în România

Un glonte a trecut pe lângă urechea României în 2007 când Lucian Timofticiuc a înfiinţat la Iaşi, împreună cu Marian Russo şi Claudiu Alexa, “Comunitatea Moldovenilor din România”. În sentinţa de admitere a înscrierii judecătorul scria că „Se reţine că asociaţia are ca scop apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români care au origine etnica moldovenească şi de a asigura reprezentarea lor pe plan local şi central.

Nici nu este bine înfiinţată şi cecredeţi că se întâmplă? Într-o perioadă a dictaturii comuniste în care relaţiile oficiale erau practice îngheţate  o delegatie a Comunitatii Moldovenilor din Romania este invitată la Chişinău, primită, în 22 februarie, de preşedintele Vladimir Voronin şi apoi primită cu aplauze in Parlament.

În parlamentul de la Chişnău, crezând că situaţia este ireversibilă şi vâzându-se deja liderii unei republici separatiste a Moldovei de Vest, cei trei şi-au dat în petec cu declaraţiile: Aşa cum în Republica Moldova este recunoscută “minoritatea română” şi România trebuie să recunoască “minoritatea moldovenească (MR). Atâta timp cât există un stat independent Republica Moldova, în statele vecine există şi o minoritate a acestei ţări (CA). Atâta timp cât justiţia din România ne-a permis să înregistrăm acest statut în care vorbim pe îndelete de etnia, de minoritatea moldovenească considerăm că deja avem acceptul să activăm în acest sens” (L Timofticiuc, ucrainean, care vorbeşte româneşte fără accent dar susţine că vorbeşte “limba moldovenească”.) Continuând mesajele acestora, Voronin afirmă că în România sunt 10 milioane de cetăţeni moldoveni discriminaţi, care trebuie ajutaţi să-şi obţină drepturile fireşti de minoritari.

Ca urmare a acestor declaraţii Parchetul ieşean a introdus recurs faţă de încheierea Judecătoriei Iaşi şi asociaţia a fost desfiinţată. Dar dacă ea rămânea? Dacă ciumecii care au înfiinţat-o tăceau atunci, o dezvoltau în toată Moldova, făceau propagandă Rusiei “ortodoxe şi anti-imperialiste? Vă daţi seama cam care ar fi fost dimensiunea protestelor de la Pungeşti şi cam care ar fi acum reacţia Rusiei la strigătul de ajutor al oprimatei şi discriminate minorităţi moldoveneşti din România?

Patrioţii moldoveni, marxiştii români, Pungeşti, Roşia Montană....

Pentru a evita comentariile inutile, menţionez că în acest articol nu se discută despre exploatarea gazelor de şist şi nu se susţine vreuna dintre poziţiile intrate în conflict. Acelaşi lucru despre Roşia Montană. Ceea ce ne interesează este numai dimensiunea ideologică şi geopolitică a evenimentelor de la Pungeşti.

Protestele de la Pungeşti au fost organizate de şi la ele au participat “patrioţii moldoveni” şi “marxiştii” de o parte şi cealaltă a Prutului. Iată câţiva dintre ei:

Nicolae Pascaru – patriot moldovean, ecologist, admirator al lui Putin, lider al asociaţiilor filo-ruse şi antiromâneşti “Mişcarea Voievod” şi “Scutul Moldovenesc”. Opozant de la Chişinău, al exploatării gazelor de şist şi al proiectului Roşia Montană (!!!), organizator al protestelor din judeţul Vaslui.

În 2012, Nicolae Pascaru și Csibi Barna (cel cu arderea lui Avram Iancu) au organizat la Chișinău, un protest împotriva “imperialismului românesc” la adresa Republicii Moldova. În noiembrie 2012, la Miercurea Ciuc, Csibi Barna a protestat tot împotriva “imperialismului românesc”, afișând o pancartă pe care scria “Moldova nu e România!”.

Ivan Muntean – patriot moldovean, ecologist, frate al deputatului comunist Iurie Muntean, lider al organizaţiei “Еу грэеск молдовенеште!” (“Eu grăiesc moldovenește”) scris în litere chirilice. Organizator al protestelor de la Pungeşti. o front organisation a Partidului Comuniştilor din Republica Moldova.

Viorel Furtuna, fost lt. col. în MAI din R. Moldova, lider al organizaţiei “Mișarea Național Democrată”.

Lucian Timofticiuc – “patriot moldovean” din România, ecologist, proprietar şi director al publicaţiei vasluiene “Vremea Nouă”, principala sursă media pentru stimularea, organizarea şi promovarea protestelor de la Pungeşti, participant neîntrerupt la proteste.

 Anatolie Prohniţchi - fost ofițer sovietic, probabil la trupele Ministerului de Interne sau KGB, preşedinte al Partidului Verde Ecologist din Moldova. Cum totul e perfect în R Moldova, a organizat la Chişinău, în 2013, manifestaţii împotriva exploatării de la Roşia Montană.

Toţi aceşti “patrioţi” moldoveni, şi mulţi alţii, dintre care o mare parte nici nu vorbesc moldoveneşte, ci numai ruseşte, susţin acelaşi lucru: Că valahii au anexat Moldova, că trebuie anulată unirea de la 1859 şi trebuie reunită cu R. Moldova în Eurasia.

Protestele de la Pungeşti şi Bucureşti au avut şi alte figuri organizatoare, fie dintre basarabenii trăitori în românia, ca Vasile Ernu, leninist, şi Victoria Stoiciu, troţkistă, fie români şi asociaţii româneşti promotoare ale marxismului cultural.

Într-un interviu la televiziunea online „Omega”, a comuniştilor de la Chişinău, Ernu a declarat că “România este un stat artificial”. Victoria Stoiciu atacă în textele sale România şi românismul basarabenilor. Pentru ea “imperialismul cultural românesc a întreţinut tensiunile identitare din RM, tensiuni nocive pentru statalitatea moldovenească şi, respectiv, societatea moldovenească”.

Asociatia VIRA, organizatoare timp de aproape 18 luni a protestelor, după cum se poate citi chiar pe site-ul acesteia, şi promotoare a revoltei ecologiste la comandă , este parte integranta a ONG-ului FACIAS, care aparţine de Dan Voiculescu. Asociația Vira lucrează îndeaproape cu ActiveWatch, Miliția Spirituală, Criticatac, Tinerii Mânioși, Mircea Toma, Alina Mungiu Pippidi, Claudiu Crăciun, Mihai Bumbaş şi mulţi alţii, cu toţii implicaţi în protestele din Bucureşti şi din alte oraşe ale României.

Posibilitatea unei lovituri de stat model Bulgaria.

"Am fost șocat. Niciodată n-am avut proteste la Pungești și, dintr-o dată, am fost invadați de protestatari. Escaladarea situației a fost cauzată de Gazprom", declara primarul din Pungești, Vlasa Mircia.

În Bulgaria, protestele contra exploatării gazelor de şist au dus la căderea guvernului.

La Pungeşti, dar şi în protestele contra gazelor de şist şi contra exploatării de la Roşia Montană din Bucureşti şi din celelalte oraşe, s-a construit cu minuţiozitate o operaţiune îndreptată împotriva  statului roman, prin destabilizare politică şi contestarea autorităţii de către grupuri de populaţie “nemulţumită”, cu ajutorul unor spioni şi agenţi de influenţă, coloane a cincea (basarabeni din România, imperiul lui Dan Voiculescu, rezervişti, nostalgici comunişti), manipularea prin mass-media şi internet.

S-a urmărit să se obţină cel puţin verificarea scenariului, constituirea unei mase critice de protestatari faţă de politica statului roman şi de contestatari ai Occidentului, atragerea unor lideri de opinie cu influenţă (cum ar fi preoţi), crearea de organizaţii şi de reţele, instalarea unui climat de nemulţumire faţă de statul roman şi, în final, faţă de identitatea românească. În acelaşi timp s-a făcut propaganda pentru beneficiile aduse de o apropiere de Rusia, şi s-a pregătit terenul pentru decuplarea Moldovei de la România.

Protestele împotriva exploatării gazelor de șist din România au pornit cu și datorita unui prim impuls primit de la Moscova via “activiștii” anti-fracking din Bulgaria. În ţara vecină, după cum a fost relatat pe larg în presa bulgară, protestele împotriva exploatării gazelor de șișt au fost puse în pagină de alianța dintre activiștii ecologiști, socialiștii pro-ruși, foștii comuniști și lobiștii South Stream. Prin mişcările de stradă organizate, această alianță a reușit înlăturarea guvernului pro-occidental și înlocuirea lui cu unul subordonat Rusiei, care a interzis exploatarea gazului de șist și a dat afară din Bulgaria compania Chevron.

Însuşi primul grup anti-fracking românesc “Nu vrem exploatarea gazului de șist în România!, a fost creat la iniţiativa şi cu ajutorul activiştilor din Bulgaria. Pentru a sprijini acţiunea de la Pungeşti, bulgarii au organizat şi un protest în fața ambasadei românești din Sofia. În descrierea de pe facebook a evenimentului, se vorbește despre “atitudine fără precedent a autorităților române”, despre o “companie compromisă, Chevron”, despre “violențele jandarmilor” etc.

Un interes deosebit pentru protestele de la Pungeşti a fost arătat şi de presa rusă. Postul de televiziune Russia Today a trimis de două ori o echipă de filmare în localitate (care a filmat cu carul de emisie al TVR!!!), iar pe site-ul Vocea Rusiei ştirile despre opresiunea şi violenţele de la Pungeşti au fost dintre cele mai accesate.

Protestele de la Pungești, începute în octombrie, au fost pregătite din aprilie-mai 2012. Timp de un an şi jumătate, organizaţii precum Asociația Vira au străbătut judeţul Vaslui, şi au ținut pe stradă, în casele oamenilor, în trenuri sau în adunări publice “campanii de informare și dezbatere” în care se explica în detaliu de ce prin exploatarea gazelor de șist corporaţiile americane le vor distruge pământul, apa, viața și viitorul.

Provocarea de la Pungeşti a fost o acţiune menită să creeze o nemulţumire locală, să o amplifice, să creeze haos şi panică, să iniţieze şi să dirijeze “lupta de eliberare împotriva opresorilor”, identificaţi initial cu imperialiştii americani şi statul roman slugă al acestora, apoi chiar cu românii şi românismul şi să se creeze cel puțin o identitate separatistă regional care să pregătească unirea “moldovenilor” într-un singur stat. De altfel, la Pungeşti, pe întreaga perioadă a protestelor, în afara personajelor unionist amintite şi a “soldaţilor lor” veniţi de peste Prut, a fost prezent şi steagul roşu cu cap de bour al anunţatei Moldove federale.

După cum spuneam la început, aici a fost aplicat un scenariu de tipul Ucraina, numai că pe stimularea unei revolte populare ecologiste, nu etnice. Dar componenta etnică, necesară pentru formarea Moldovei Mari, deja implicată şi în timpul protestelor, aşteaptă în spatele unor astfel de puneri în scenă.

MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?

Din moment ce descoperim, zi de zi că sunt putrede, ineficiente, distructive? Adică, defecte? Că mai mult ne încurcă decât ne ajută? Şi nici nu avem încredere în ele?

Ce facem când ni se strică ceva pe acasă? Dacă nu prea avem bani, sau dacă ţinem la obiectul respectiv, încercăm să-l reparăm. O dată, de mai multe ori. Până când constatăm că deja reparatul ne costă mai mult decât cumpărarea unuia nou. Sau, cumpărăm direct altul. Îl înlocuim. Şi nu neapărat cu acelaşi tip. De ce nu, cu unul mai performant.

De 25 de ani constatăm că parlamentul nu merge. Că ne costă prea mult, că ne încurcă, că ne împiedică. Şi ce facem? Încercăm să-l reparăm. Dar tot nu merge. Ba, dimpotrivă, merge încă şi mai prost. Ca o atestare a calităţii activităţii sale, de la o încredere care urca la 70 % în 1990, parlamentul a ajuns în 1992-1993 la 20 % şi a evoluat de atunci între 10 şi ocazional, 2008 – 20 %, 2009, după alegeri, 30 %, pentru a reveni în 2010 la 10 %. După parlament vin partidele. Înaintea lui, cu doar câteva procente în plus, guvernul expresia executivă a partidelor. Ultimele sondaje evaluează încrederea în parlament la 10-12 %. Mult sub cota de avarie.

Descoperim în ultimii ani, dacă cumva eram naivi, că parlamentul este plin de corupţi, de hoţi, de mincinoşi, de oameni cu două feţe, de incompetenţi şi că aşa autonumita “clasă politică” este putredă de la un capăt la celălalt. Şi mai descoperim, după ce mulţi ani am fost tămâiaţi cu aşteptarea tinerei generaţii de politicieni că aceasta este încă şi mai analfabetă, mai coruptă şi mai agresivă decât cea veche. Ghinion, ar zice cineva. Dar, de fapt, oare ce se întâmplă?

Partidele se construiesc tot mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică, adică ascultarea şefilor, aptitudinile spre furt şi cv-ul cât mai tulbure posibil – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

Cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, sunt de fapt numai două: partidică şi judecătorească  (Atunci când ultima chiar există, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România. În realitate, până prin 2009 am avut o reală dictatură a partidelor.). Cea executivă, guvernul, şi cea legislativă, parlamentul, funcţionează pe aceeaşi curea de transmisie a deciziei luate în sediul de partid. Nici nu s-ar putea altfel în actuala formulare a vieţii politice şi a instituţiilor statului.

Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – pe ansamblu partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic distorsionându-i funcţionarea, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl parazitează pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect al statutului lor real.

În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului  (de ex. parlamentele) deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie la Putere, fie în Opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, intens mediatizate şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri, în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului şi societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

Parlamentele, aceste clamate foruri ale suveranităţii şi libertăţii populare, nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare legislatură.

Puterea reală o deţine cu adevărat, aşa cum vedem tot mai mult în ultima vreme, aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, a afacerilor, politică, a mass-media, culturală, sindicală. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor.  

            Caracteristici, costuri şi beneficii

Politic – În îndeplinirea funcţiei sale, parlamentul nu este, după cum arătam, decât un tampon între centrul de decizie politică şi popor, astfel încât, pe de o parte, să se poată afirma că, prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta din urmă este cel care are puterea (adică, în ultimă instanţă, poporul e de vină, după cum se şi spune că aleşii nu pot fi mai buni decât cei care îi aleg).

Pe de altă parte, parlamentul se constituie într-o zonă de protecţie pentru partide, adică pentru liderii acestora şi elitele puterii despre care vorbeam mai sus, diluând, atenuând sau direcţionând spre o ţintă falsă – parlamentul - acuzaţiile societăţii nemulţumite de politica (în mod real a) partidelor.

De fapt, de la selectarea parlamentarilor până la activitatea lor, totul depinde de conducerea partidului din care fac parte. Nimic nu trece, sau nu cade, în parlament dacă nu este vorba de o decizie a liderilor de partide. Legislaţia blochează intenţionat formarea unor partide noi, sau alegerea unor reali parlamentari independenţi şi activitatea acestora (în afara alipirii la un grup un parlamentar independent este aproape un nimeni).

Administrativ – Interfaţa parlamentului, în afară că maschează adevăraţii vinovaţi şi disipează acuzaţiile într-un spaţiu cu vinovăţie confuză (parlamentarii, partidele, poporul?), îngreunează şi întârzie mult luarea deciziei, lucru important mai ales în cazul puţinelor legi folositoare. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid. Mai mult încă, parlamentul este încă odată întrebuinţat pe post de tampon acreditând minciuna suveranităţii şi supremaţiei lui asupra guvernului atunci când acesta din urmă, identificabil altfel imediat cu un partid (sau o coaliţie), îşi maschează intenţiile reale nepopulare sub argumentul că parlamentul e suveran. Vezi, de exemplu, bipolaritatea lui Ponta, în aceeaşi problemă pe de o parte prim-ministru, pe de alta deputat.

Economic – funcţionarea parlamentului implică costuri mari, banii respectivi putând fi suficienţi pentru acoperirea nevoilor din diverse sectoare ale societăţii. De exemplu, pentru anul 2015 bugetul parlamentului se aşează undeva în zona a 350 milioane lei – circa 80 milioane euro. Dar acestea nu sunt singurele costuri. Nu numai că nu-şi face treaba pentru care ne consumă banii, ci el mai consumă şi alte energii şi resurse importante, inclusive timpul şi nervii fiecăruia dintre noi, pentru supravegherea lui şi pentru corijarea derapajelor sale. Vezi lovitura de stat din 2012, nenumăratele legi strâmbe trecute la vedere sau pe ascuns, protejarea membrilor săi în faţa justiţiei.

Cultural – Aduce grave deservicii societăţii prin modelul cultural - incultul imoral - pe care îl promovează: personajul slab instruit sau chiar neinstruit, şmecher, mincinos, prefăcut, arogant, agresiv, tupeist, corupt, devenit peste noapte puternic şi avut datorită tocmai acestor caracteristici ale sale. Este un îndemn afişat zi cu zi pentru tinerele generaţii, ceea  ce se şi întâmplă în realitate după cum vedem în şcoli, în facultăţi, sau din nivelul intelectual şi din instruirea tot mai precare ale noilor parlamentari.

În aceste condiţii de nerentabilitate pe toate planurile ce ar trebui să facem? Nu ar fi cazul, oare, să prospectăm mai cu responsabilitate viitorul şi să vedem dacă nu putem găsi formule mai viabile?

Soluţii exemplu

Un exemplu: De ce ne trebuie 600, 400, 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat) şi nu sunt suficienţi 4, 5, 6, 7… persoane, liderii sau reprezentanţii partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară, din moment ce  în parlament se votează după cum se decide la partid?

 Un soi de consiliu de administraţie politică a ţării, asemănător celor din companii, în care fiecare are atâtea voturi câte procente. O renunţare la ipocrizie şi revenirea la realitate: cine conduce, răspunde. Deciziile s-ar lua repede, mai transparent, cu costuri mult mai mici şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat.

Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc.

Sau, să ne gândim cum ar putea concura partidele cu un segment consistent de parlamentari în mod real independenţi? Sau cum ar fi cu un parlament numai din independenţi? Sau cum să asigurăm accesul unor partide noi, care să nu fie obligate de corsetul sufocant al limitărilor legislative actuale să se acomodeze încă de la început, pentru a putea exista, cu frauda semnăturilor şi clientelismul financiar? Dar pentru asta ar trebui schimbată din temelii filosofia formării unui partid sau a candidaturii unui independent (pe toate palierele, nu numai la parlament) şi legile aferente.

Adăugaţi aceste întrebări celor din titlu şi veniţi cu comentariile dumneavoastră dar, mai ales, cu propunerile pe care voi încerca să le discut în articolele viitoare – evident, în măsura în care nu contravin bunului simţ şi normelor morale şi au valoare inventivă reală.