Călătorie prin Postul Paştilor. De ce nu suntem (încă) arabi, chinezi sau piei roşii.

Pentru că suntem, încă, vrem nu vrem, români, adică, împreună cu alte lucruri care ne definesc, creştini, sau (pentru atei) urmaşi ai unei civilizaţii creştine. În spisodul 4 al serialului despre islamizarea Europei (pe care îl voi publica în curând) vă voi propune să căutăm împreună cauzele acestei situaţii, care poate fi denumită, fără exagerare, apocaliptică pentru civilizaţia occidentală. Din desluşirile de până acum, una dintre ele, pe care o amintesc majoritatea analiştilor şi comentatorilor, este cea a pierderii identităţii.

Spre deosebire de populaţile musulmane care s-au sălăşluit în Europa occidentală, europenii se dezic tot mai mult de la tradiţia lor şi de cultura lor europeană pentru a prelua alte modele culturale orientale. Dincolo de principiile juridice, europenii încep să fie tot mai puţini europeni, renegându-şi originile creştine, adică renegându-şi trecutul care i-a conferit, de fapt, identitatea pe care o are… Prin urmare, avem doi pioni pe tabla Europei: europenii care îşi reneagă rădăcinile, lucru ce conduce la o inevitabilă cofuzie ientitară şi comunitatea musulmană care îşi menţine şi impune (uneori chiar violent) propria identitate. Psihologia ne învaţă că cel care are o identitate puternică şi-o va impune asupra celui care are o identitate confuză. Un coleg iranian (care este creştin caldeu) mi-a spus odată: “musulmanii vor cuceri Europa cu armele Europei”, lucru cu care sunt perfect de acord. (Dan Pătraşcu)

Credinţa (religia) în care se naşte şi se mişcă omul (chiar necredincios, pentru că, indiferent de el, tot ceea ce îl înconjoară vorbeşte despre trecutul din care se naşte prezentul, matrice, la rândul lui, pentru viitor), este parte componentă a identităţii sale, ca fundament al tradiţiilor şi al culturii societăţii căreia acesta îi aparţine. Mulţi vorbim despre Dumnezeu, despre Credinţă, despre religie şi despre Biserică ca nişte “doctori în toate” ce ne aflăm, dar puţini cunoaştem cu adevărat subiectele în cauză; de aici idei sucite, idei greşite fanatisme pro şi contra, de aici înfierare şi respingere din partea ateiştilor (care nu-şi dau seama că însuşi ateismul a devenit pentru ei o religie în numele căreia contestă, intoleranţi, de exemplu, ortodoxia).

Suntem acum, cu toţii, foarte aproape de începutul Postului Paştilor – unii chiar aderând la acesta, alţii indiferenţi, alţii ridiculizând atât postul cât şi Paştile, cea mai mare sărbătoarea a creştinătăţii. Ce nu ştiu cei care nu sunt interesaţi, sau îi sunt ostili, este că, cu voia sau fără voia lor, aceasta chiar are loc, tot aşa cum, fără a fi fost nevoie de aprobarea lor, a apărut universul. 

De aceea, dată fiind  puţina noastră cunoaştere actuală a acestui domeniu, vă propun ca, până la Înviere, să profităm de aceste drum şi să încercăm o sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuziţi fiind de Alexander Schmemann, prin intermediul cărţii sale “Postul cel Mare”, de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, dar şi de textele altor teologi sau sfinţi părinţi. (Cei care nu sunteţi prea acomodaţi cu subiectele religioase nu vă speriaţi: în ceea ce urmează nu veţi întâlni un limbaj teologic elevat, adică cuvinte care nu există în limbajul comun şi care să nu vă spună nimic. Nu vă cer decât puţină disponibilitate, puţină răbdare şi puţin interes pentru a mai afla câte ceva despre cine suntem.)

Postul: călătoria către Paşti

Postul Paştilor “este o adevărată şcoală a pocăinţei la care fiecare creştin trebuie să meargă an de an pentru a-şi adânci credinţa, a-şi reconsidera şi, dacă este posibil, a-şi schimba viaţa. Este un minunat pelerinaj către izvoarele credinţei ortodoxe – o redescoperire a felului ortodox de a fi” – spune Schmemann. Cum orice călătorie duce undeva, iar în jurul Paştilor gravitează întreaga viaţă a Bisericii, anul liturgic devine un pelerinaj către Paşti, iar Postul, finalul acestei călătorii. Odată ajunşi, bucuria marii sărbători ne va face să cântăm în timpul Liturghiei pascale: Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ şi aceasta pentru că am primit noua viaţă dăruită, tuturor celor care cred, de către Hristos. De Paşti prăznuim Învierea lui Hristos ca pe ceva care s-a petrecut, se petrece şi se va petrece cu noi căci prin propria sa moarte Hristos “a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o ‘trecere’, un ‘Paşti’ – către Împărăţia lui Dumnezeu” schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală”. De Paşti, fiecare dintre noi primeşte o nouă asigurare că viaţa lui nu se termină aici şi nici nu rămâne prinsă într-un întuneric al îngheţului dezolării, sau al focului eternelor păreri de rău.

Pregătirea pentru Postul Paştilor

Ştiindu-ne superficialitatea şi prinderea noastră în mrejele vieţii pământeşti, şi deci greutatea trecerii de la cele lumeşti la cele duhovniceşti, Biserica a orânduit o perioadă de pregătire în care să începem să ne trezim şi să ne apropiem de sensul şi încercările Postului şi care include cele cinci duminici care preced Postul.

Dorinţa

Prima dintre duminici (cea care, anul acesta, a fost în 25 ianuarie) este cea a lui Zaheu (Luca XIX, 1-10), un om mic de statură care dorea să îl vadă pe Hristos şi pentru că dorinţa îi era foarte mare se urcă într-un copac. Drept răsplată, Iisus nu numai că îl remarcă dar, în aceeaşi zi, merge în casa lui. “Omul urmează dorinţei sale. Se poate spune chiar că omul este dorinţă, iar acest adevăr psihologic fundamental despre firea omenească este mărturisit de Evanghelie: Unde este comoara ta, spune Hristos, acolo este şi inima ta. O dorinţă puternică înfrânge limitările fireşti ale omului şi, când cu pasiune omul doreşte ceva, realizează lucruri pe care firesc nu le poate săvârşi. … Singura problemă este totuşi dacă noi ne dorim lucrurile bune, dacă puterea dorinţei din noi este orientată către scopuri bune ..” Zaheu a dorit lucrul cel bun, “El a forţat atenţia lui Hristos, L-a adus pe Hristos în casa lui. Aceasta este deci prima  vestire, prima invitaţie: să conştientizăm ceea ce avem cel mai profund şi adevărat în noi, să conştientizăm setea şi foamea pentru Absolutul care este în noi, fie că îl ştim sau nu”.

Smerenia

A doua duminică (cea din 1 februarie) ne vorbeşte despre următoarea dimensiune importantă a pocăinţei: căutarea smereniei. Pericopa evanghelică a Vameşului şi Fariseului (Luca XVIII, 10-14) ne pune în faţă doi oameni despre a căror viaţă nu ne spune nimic, pe care nu îi diferenţiază în ceea ce priveşte păcatele sau bunele: fariseul, un om care se crede exemplar pentru că respecta normele religioase ale momentului şi vameşul, despre care nu ni se spune că nu le-ar respecta, dar care, socotindu-se el însuşi păcătos, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.

Fariseul deturnează sensul religiei către o serie de gesturi exterioare, încercând să cumpere bunăvoinţa cerească: zeciuiala pe care o dă la Templu este culmea cucerniciei sale; mândria e materia care lucrează în interiorul său. Vameşul, probabil nu diferit de el, nu aminteşte faptele sale bune; el se roagă. “Smerenia – spune Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia la această duminică – nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie cînd cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine”.

Vameşul este smerit. Iar smerenia, afirmă Schmemann, nu este un semn al ignoranţei, incompetenţei, slăbiciunii aşa cum suntem îndemnaţi a crede astăzi, când “ni se insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine”. Smerenia este putere; puterea de a-ţi vedea imperfecţiunea. Măsura smereniei este chiar Dumnezeu, care “este smerit pentru că este perfect; smerenia Lui este slava Sa şi sursa adevăratei frumuseţi, perfecţiuni şi bunătăţi”. Si poţi deveni smerit urmând modelul lui Hristos “măsurând totul prin El, raportând totul la El”. Rugăciunea de smerenie este începutul adevăratei pocăinţe care este “o reîntoarcere la adevărata rânduială a lucrurilor”, iar smerenia deplină este “rodul şi sfârşitul pocăinţei”.

Întoarcerea

A treia duminica (cea din 8 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii, care se întorc la el, “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dânşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

Dar mai este un tâlc în această parabolă pe care ni-l dezvăluie tot Ioan: “Când noi ştim că suntem păcătoşi, nu trebuie nici să deznădăjduim, nici să fim uşuratici la minte şi leneşi, căci amândouă acestea ne-ar duce la pieire. Adică deznădejdea ne împiedică de a ne scula din căderea în păcate, iară uşurătatea minţii face, ca şi cei ce stau, să se poticnească şi să cadă”.

La Utrenia din această duminică se cântă tristul, nostalgicul şi atât de frumosul Psalm 136, Psalmul înstrăinării, cântat de evrei în captivitatea babilonică şi devenit cântecul omului care realizează îndepărtarea de Dumnezeu, iar cântându-l, devine om din nou.

La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns când ne-am adus aminte de Sion …

De te voi uita Ierusalime uitată să fie dreapta mea!

Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele …

Va urma.

 

Califatul Europei de Vest? (3) Alarmism, sau realism? Copacii Islamului.

            Această analiză nu are ca scop demonizarea lumii islamice şi idealizarea celei occidentale. Ea nu se constituie într-un material de propagandă pro sau contra ceva, ci doreşte să facă o descriere (săracă de altfel, dată fiind cantitatea uriaşă de date) a unui fenomen de o complexitate imensă şi de întindere planetară, la care asistăm în direct: posibila înlocuire a civilizaţiei occidentale cu cea islamică. De asemenea, îşi propune să explice posibilele cauze ale fenomenului şi să ofere unele idei pentru ca istoria să nu se repete şi în Europa fostelor state comuniste.

“Tulburător pentru mine, un creştin copt din Egipt, care a trăit şi a lucrat ca medic în ţări musulmane şi nemusulmane, este abisala neputinţă de înţelegere a Islamului de către media din Vest, de către lideri şi de către omul de pe stradă. Este uluitor să vezi gradul de ignorare a adevărurilor flagrante şi a faptelor în felul în care sunt concepute politicile. (Saba E. Demian)

Unele dintre comentariile primite la primele două episoade ale acestui studiu (episoade pe care le găsiţi aici şi aici) îl cataloghează ca alarmist, sau contestă posibila desfăşurare de evenimente prezentată. Motivaţia lor: superioritatea culturii şi civilizaţiei europene faţă de cea islamică; numărul mic al radicalilor în raport cu musulmanii paşnici din Europa; aparatul poliţienesc şi militar superior numeric şi ca dotare etc. Nu e cazul să ne îngrijorăm, spun ei, democraţia (cea care, într-o formă prost înţeleasă a făcut posibilă situaţia aproape fără ieşire de astăzi, spunem noi) şi prosperitatea (El Dorado-ul râvnit de tot cel care nu are) Vestului vor învinge.

Asta deşi demonstraţia noastră pornea de la datele realităţii: modificarea raportului demografic, în mod accelerat, în favoarea musulmanilor, prin natalitatea superioară, prin imigraţia tot mai mare a acestora, prin convertiri, prin scăderea populaţiei native şi prin emigrarea acesteia. Iar dacă e să vorbim despre cultură, ceea ce avem astăzi în spaţiul occidental este de fapt o subcultură, bazată pe mediocritate şi hedonism, pe libertinaj (şi nu libertate) şi exibare în exces a simţurilor;  raţiunea a fost de mult lăsată deoparte în favoarea unui delir al autodistrugerii. Dat fiind acest presupus avans cultural şi civilizaţional (în tot mai mare măsură bazat însă numai pe tehnică nu şi pe interiorului uman) multora nu le vine să creadă în posibila instaurarea a unui regim Islamic totalitar. De ce? Pentru că, li se pare lor, aşa ceva nu mai este astăzi posibil. Iată însă câteva argumente pentru care, considerăm noi, este posibil.

După cum am arătat deja în cazul Suediei (episodul 2), ca urmare a spălării creierelor practicată de peste 50 zeci de ani şi a atotputerniciei mass-media marxiste, ca în orice totalitarism care se respectă, problemele reale nu există, sunt minore, sunt invenţiile duşmanului ideologic, sau sunt prezentate ca nişte binefaceri.

Dacă, de exemplu, tema colonizării masive a Europei de Vest de către cei din lumea a treia, în majoritate musulmani sau convertiţi chiar aici la islam, nu apare, pentru că nu este corectă politic, în presa care dictează moda politică a zilei, ci numai în cea contestară, etichetată, adesea, de către corecţi politic, ca extremistă sau naţionalistă, atunci ea nu apare nici în presa din România, decât sporadic, ca o curiozitate, o fi sau nu o fi?, ceva ce nu este oricum la ordinea zilei. Asta nu înseamnă însă că această uriaşă colonizare nu are loc odată cu toate fenomenele despre care am vorbit deja în episoadele anterioare şi pe care le vom relua mai detaliat şi în acesta şi în cele viitoare.

Istoricii, specialiştii în securitate şi cercetătorii fenomenului au anunţat această evoluţie încă din secolul 20, iar studiile, care o prezintă, ca certă se înmulţesc în noul secol. În 2008, în lucrarea Organizaţiile teroriste - Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană, Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu considerau, pe baza datelor de la acel moment şi a estimărilor anterioare, că islamizarea Europei este foarte probabil a se împlini către sfârşitul secolului 21. Riscul ca populaţia creştină din ţările occidentale să fie depăşită numeric pe parcursul câtorva generaţii de către imigranţii musulmani se acutizează şi mai mult pe fondul crizei demografice din Europa şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi (Buchaman, 2005). Menţinerea imigraţiei la cote ridicate din statele musulmane, va duce la aşa-zisa „Eurabia”, moscheile putând să depăşească, din punct de vedere numeric, bisericile. În situaţia în care U.E. nu abordează o strategie viabilă de control a imigraţiei provenită din statele cu populaţie musulmană, foste colonii ale statelor Europei (Barnea, 2007) nu este exclus să asistăm chiar la transformarea Europei într-un continent islamic, până la sfârşitul secolului al XXI-lea (Lewis, 2006). Între timp, populaţia musulmană s-a dublat, iar imigraţia s-a triplat. În Anglia sunt mai multe moschei decât biserici creştine, situaţia foarte posibilă şi în Franţa şi Germania, luând în calcul şi lăcaşele de cult neoficiale. Oricum, numărul imamilor a depăşit în toate aceste state, dar şi în Suedia sau Olanda, numărul preoţilor/predicatorilor creştini.

Radicalismul european neaoş

Ne îngrozim de practicile criminale ale grupării teroriste Statul Islamic şi ale altor grupări radicale, de comportamentul totalitar al unor state islamice, de cruzimea, amploarea, nemerenicia crimelor acestora îndreptate, de obicei împotriva celor de o altă religie, dar chiar şi a coreligionarilor lor; şi ni se par ireale, cel puţin de negândit să se întâmple pe sol european. De aceea, mulţi dintre noi refuză să iasă din confortul călduţ al acelor câteva gânduri de a avea şi de a consuma, care le mobilează existenţa zilnică, şi să accepte că, mâine chiar, lumea poate arăta altfel.

Dar nu aici, în Europa, am avut noi Revoluţia franceză, o matrice a viitoarelor genociduri totalitariste, un prim regim totalitar bazat pe ideologie, cu vestita perioadă a “Terorii” în care a functionat legea "Moartea, singura pedeapsa"; cu teroarea ca practică, legislaţie şi principiu. O practică reluată peste o sută şi ceva de ani de revoluţia bolşevică şi de regimurile comuniste  cu zeci de milioane de victime? Oare nu aici în Europa am avut un regim nazist şi altele fasciste, care au adus alte zeci de milioane? Nu avem chiar acum, aici, la câteva sute de kilometri, în Ucraina de est şi Crimeea, răpiri, execuţii, dispariţii, mutilări, genocid, suspendarea legii statului şi aplicarea legii bunului plac?

Şi  oare nu mai există şi prin Vestul acesta civilizat şi superior cel puţin câteva sute de mii sau chiar milioane de francezi, nemţi, englezi, italieni, spanioli etc., altfel nativi get-beget, care, dacă ar şti că nu li se întâmplă nimic, ar lua casele, averile, vieţile celor mai avuţi sau ale duşmanilor lor ideologici, fecioria fetelor sau virtutea femeilor concetăţenilor lor? Şi nu sunt destule zeci de mii, individual sau în bande, care chiar fac asta ştiind că riscă puşcăria sau (în SUA) chiar moartea? Şi atunci, de ce nu ar face-o, în definitiv, nişte străini?

Aşa numita noastră superioritate civilizaţională nu este decât, în mare parte, o spoială, care cade la prima aversă mai consistentă. Este exact ceea ce remarca Soljeniţin în celebrul său discurs de Harvard: ...inima democraţiei şi a civilizaţiei voastre a rămas fără electricitate timp de câteva ore, cel mult, şi iată că deodată hoarde de cetăţeni americani ies pe stradă, jefuiesc şi violează. Iată cât de subţire e pelicula! Iată cât de fragilă şi de roasă de o boală internă e structura voastră socială.  

Să ne amintim de toate mişcările extremiste europene din Irlanda Spania, Franţa, Italia sau Germania, care au lăsat în urmă, după cel de-al doilea război mondial, zeci de mii de morţi, au semănat teroarea pe străzile oraşelor occidentale, au mutilate trupuri şi suflete şi au provocat distrugeri importante. Organizaţiile teroriste de stânga: 17 Noiembrie în Grecia, RAF germană, Brigăzile Roşii italiene, Action Directe în Franţa; de dreapta: Ordinea Nouă şi NAR în Italia; grupările teroriste naţionaliste: IRA irlandeză, ETA bască (fiind doar cele mai cunoscute) au avut şi un destul de important sprijin popular ca urmare a nemulţumirilor, exasperării şi contestării sistemului.

În ultimii ani este în construcţie o vastă reţea teroristă europeană în cadrul careia colaborează terorişti locali cu cei islamici.  Teroriştii din Orientul Mijlociu le-au promis celor de aici ajutoare şi arme, în schimbul fidelităţii lor faţă de strategia luptei acestora. Serviciile italiene de informaţii au identificat, în luna aprilie 2001, o nouă reţea numită “FIRUL ROŞU”, care ar reuni următoarele grupări teroriste: “GRAPO”(Grupul de Rezistenţă Antifascistă Întâi Octombrie) din Spania, “GRUPAREA DE ACŢIUNE DIRECTĂ“ din Franţa, “PIRA”(Adevărata Armată de Eliberare Irlandeză) din Irlanda, “BRPCC”(Brigăzile Roşii - Partidul Comunist Combatant) şi “FEDERAZIONE” (FEDERAŢIA), ambele din Italia. Cea din urmă reuneşte, în fapt, trei noi mişcări teroriste italiene, anume “NPR” (Nucleul Proletar Revoluţionar), “NIPR” (Nucleul deIniţiativă Proletar-Revoluţionar) şi “NTA” (Nucleele Teritoriale Antiimperialiste). Potrivit datelor oficiale, “NTA” ar reprezenta un real pericol datorită structurării şi organizării grupurilor sale, reţeaua acoperind aproape în totalitate teritoriul peninsulei, spre deosebire de celelalte două grupări din componenţa “FEDERAŢIEI”, “NRP” şi “NIPR”, prezente în zonele celor două mari oraşe, Milano şi Roma. (Prof.univ.dr. Anghel Andreescu, Conf.univ.dr. Nicolae Radu - PRIVATIZAREA VIOLENŢEI. MEDIUL DE SECURITATE ŞI PSIHOLOGIA TERORII; 2011).

Parteneriatul radicalilor islamişti cu reţelele de crimă organizată

Oriunde ar acţiona grupările islamiste (şi, în general, toate grupările teroriste), acţiunile lor  sunt conjugate cu activităţi de tipul crimei organizate: jafuri, trafic de droguri, de arme, de carne vie, extorcări de bani etc., fie că se ocupă direct de ele, fie că sunt în simbioză cu bandele criminale organizate. După cum spune Dr Cristian Baci în Revista de Investigare a Criminalităţii nr. 4, 2010:  Obiectivele celor două tipuri de organizaţii sunt adesea comune, vizând impunerea propriilor politici, controlul economiei statelor, dezvoltarea paralelă a structurilor economico financiare subterane, proliferarea corupţiei, înlăturarea liderilor politici consideraţi incomozi, practicarea asasinatelor împotriva adversarilor.  

În acest sens, rapoarte oficiale ale poliţiilor sau ministerelor de interne din statele vest-europene, precum şi o serie de mărturii “personale” ale unor personaje implicate în lupta împotriva infracţionalităţii relevă că în toate suburbiile, cartierele sau oraşele ocupate de imigranţii islamici şi nu numai, există o mulţime de bande care se ocupă cu activităţi de criminalitate organizată, care se constituie în surse pentru existenţa zilnică dar şi pentru finanţarea organizării celulelor, grupurilor şi organizaţiilor islamiste. De fapt, este destul de greu de apreciat din exterior, în măsura în care poliţia şi în general statul au scăpat din mână aceste zone, cât din separarea şi închiderea acestora este pentru motive politico-religioase şi cât pentru motive interlope (este de fapt un subiect aproape nediscutat şi deci neelucidat, câte dintre aceste mişcări radicale din întreaga lume, de diverse inspiraţii: maoiste, comuniste, islamiste, naţionaliste etc., sunt mobilizate cu adevărat de acele “idealuri”, sau acestea sunt doar o acoperire pentru activităţiile ilicite? Sau câte au pornit ca organizaţii radicale teroriste şi pe drum au devenit tot mai mult bande criminale? )

Am arătat în primul episod că în Franţa există din 1996  751 de ZUS (Zone Urbane Interzise) delimitate prin decret guvernamental, în care autorităţile, chiar dacă nu o recunosc oficial, nu mai au nicio autoritate şi în care cei care nu locuiesc acolo şi, mai ales europenii nativi, sunt sfătuiţi nici să nu intre. Altfel spus, Republica ia sfârşit în apropierea liniei de demarcaţie dintre acestea şi restul teritorului.

În iulie 2012, guvernul francez a anunţat un plan pentru reafirmarea controlului statului în 15 dintre cele mai cunoscute ZUS desemnându-le ca Zone prioritare de Securitate (ZSP). Numărul ZPS-urilor a ajuns între timp (în numai 2 ani) la 64; o listă completă găsiţi aici . Districtele (subunităţi ale suburbiilor) infestate de criminalitate, desemnate de către Ministerul de Interne includ părţile puternic musulmane din Amiens, Aubervilliers, Avignon, Béziers, Bordeaux, Clermont-Ferrand, Grenoble, Lille, Lyon, Marseilles, Montpellier, Mulhouse, Nantes, Nice, Paris, Perpignan, Strasbourg, Toulouse etc.

În ultimul articol al lui Soeren Kern - European 'No-Go' Zones: Fact or Fiction? puteţi găsi de altfel o mare cantitate de informaţii precum şi zeci de link-uri către materiale scrise sau video din presa franceză sau străină, sau ale unor observatori independenţi, despre infracţionalitatea din Franţa, inclusiv clasamente ale zonelor celor mai periculoase. Din motivele enunţate la începutul acestui episod, materialele media nu fac, în general, legătura dintre infracţionalitate şi zonele compact musulmane, dar o putem face singuri suprapunând ZUS-urile peste ZSP-uri.

Copacii Califatului mondial: Statele islamice şi…

Statul Islamic, a cărui principal funcţie este aceea de a pune în practică legea lui Dumnezeu, urmăreşte să impună Islamul ca ideologie  care să domine întreaga lume… În acest sens, Jihadul a fost întrebuinţat ca un instrument atât pentru universalizarea religiei cât şi pentru stabilirea unui stat mondial imperial - afirmă irakianul Majid Kadduri, o autoritate mondială pe tematica islamică, în cartea sa “Război şi pace în legea Islamului”, apărută în 1955.          

Nu numai în Europa, ci pe întreg globul lumea islamică dă dovadă de o vitalitate de excepţie: demografică, religioasă şi politică.

Islamul mondial era estimat în 2010- 2011 la circa 1,6 miliarde de adepţi, adică cca 23 % din populaţia globului.

Nu mai puţin de 49 de state au o populaţie majoritar musulmană şi o legislaţie care merge de la aplicarea 100 % a Şariei: Iran, Pakistan, Arabia Saudită,Qatar, Emiratele Arabe Unite, 12 state din Nigeria, statul Aceh în Indonezia, Yemen, Maldive, Iraq, Brunei, Afganistan, Sudan, Mauritania, la aplicarea ei în diverse grade doar în viaţa personal şi în unele aspect publice.

Pentru a avea o imagine cât mai fidelă a fenomenului expansiunii Islamului şi pentru a nu rămâne cu impresia greşită că Europa noastră, în definitiv, mică este singura beneficiară a acestuia, va invit într-o scurtă incursiune pe celelalte continente.

Indonezia – în jur de 209 milioane de musulmani (88 % din populaţie), pe locul 1 în lume. „Indonezia devine un arhipeleag jihadic”, datorită extremismului islamic, care îşi face tot mai mult simţită prezenţa în regiune, pe fondul instabilităţii politice şi sociale. (geopolitics.ro)

India – 172 milioane (14,2 %) în 2011. Islamul este religia cu cea mai rapidă creştere.

Pakistan – 190 milioane de muslmani din 196 milioane total. Rata de feritilitate 3,6 %

Israel – musulmanii au crescut de la 14,1 % în 1990 la 25 % în 2011 şi, se estimează, vor fi majoritari in jurul lui 2035. Rata de fertilitate 3,4 comparativ cu 1,4 a evreilor. În zona palestiniană, sporul demografic de 3 ori cât cel israelian. Numărul locuitorilor Palestinei împreună cu cel al refugiaţilor depăşeşte de două ori populaţia Israelului. În acelaşi timp se remarcă o tendinţă de emigrare a evreilor din Israel.

Rusia – după diverse surse, între 20 şi 30 milioane de musulmani din 140 milioane. În regiunile de origine a ruşilor: Breansk, Smolensk, Novgorod, Pskov, Ivanovsk se nasc de 2-3 ori mai puţini oameni decât mor.  Creşterea populaţiei musulmane prin: natalitatea înaltă din Caucazul de Nord (Cecenia, Inguşetia, Daghestan, de 3-4 ori mai mare decât mortalitatea); imigraţia masivă din ţările învecinate musulmane. ONU estimează la 116 milioane populaţia Rusiei în 2050 în care ponderea musulmanilor ar putea fi apropiată de 50 %.

Africa – după diverse surse între circa 434.500 milioane şi 565.000 milioane din circa 1.100.000 (în 2010).

Canada – de la 579,640 (2 %) în 2001 la 1.053.945 (3,2 %) în 2011. Rata de fertilitate 2,4 în comparaţie cu 1,6 a celorlalţi locuitori.

… Organizaţiile islamiste

Vi s-au părut îngrozitoare crimele de la Charlie Hebdo?  Cu Statul islamic şi atrocităţile sale sunteţi oarecum deja familiarizaţi, dar de Boko Haram aţi auzit?  Probabil, mai puţin, sau de loc pentru că este o grupare islamică care acţionează în Nigeria. Şi care, deşi a omorât în aceeaşi perioadă, între 3 şi 7 ianuarie 2015, în oraşul Baka şi în 16 sate din împrejurimi, peste 2000 de oameni (majoritatea femei, copii, bătrâni, bolnavi) şi a distrus literalmente acele aşezări, nu a provocat niciun val de “Şi eu sunt Baka”, niciun marş al mai marilor lumii şi al cetăţenilor Parisului sau ai altei capitale. Pentru că, nu-i aşa, se întâmplă la ei nu la noi. Deşi, Boko Haram, numai în 2014, per total, a produs peste 11.000 de victime. Tot ei au răpit sute de fete de la două şcoli, au provocat mutaţii mari de populaţie, convertiri forţate etc.

Tipică este organizaţia islamo-nazistă Boko Haram ce luptă activ in Nigeria pe o platformă politică islamistă secesionistă, panarabică, ce promovează purismul şi supremaţia rasială şi religioasă, mişcare ce a intrat pe scena războiului cu doar 8 ani in urmă cu o mînă de oameni ajungînd in prezent să atace armat penitenciarele statului şi forţele de ordine. Este vorba de un pattern. Acelaşi fenomen a putut fi observat şi in Sudan…un partid islamo-fascist cu o aripă paramilitară care treptat, prin presini, agresiuni, asasinate, şantaj reuşeşte să subjuge toată scena politică a unei ţări şi ulterior anihilează orice nucleu nemusulman, religios sau laic. Sudan, Somalia, Niger deja au fost cîştigate; se întîmplă, cu aceleaşi legităţi şi trucuri, ocupaţia silenţioasă a islamului in Etiopia, in Uganda, in Ghana, in Burkina, şi de curînd şi in Kenya. Primul pas şi in acelaşi timp semn al ocupaţiei este obţinerea prin felurite strategii a statutului legal şi a includerii in legislaţia naţională a şariei, întîi intr-o formă ameliorată şi treptat in plenitudinea ei totalitaristă. Deci începutul expansiunii se poate remarca atunci cînd tot mai mulţi musulmani rezidenţi dintr-o ţară încep să militeze [=vocifereze] pentru recunoaşterea din partea autorităţilor statale a compatibilităţii şariei cu constituţia laică şi cu cutumele celorlalte creligii, această campanie neîncetînd pînă cînd nu obţin măcar o frîntură de Şarie inclusă in sistemul de drept. (în linie dreaptă)

Acelaşi lucru se întâmplă peste tot în lume acolo unde există mari comunităţi musulmane şi, evident, organizaţii islamiste, chiar şi atunci când ele nu sunt majoritare. În ultimii zece ani sunt omorâţi anual circa 100.000 de creştini doar pentru că sunt creştini; imensa majoritate a acestor omoruri au loc pe teritoriile afectate de radicalismul islamic. Dar oricare alt “necredincios” e bun fie mort, fie, dacă are noroc, sclav. Alte milioane sunt siliţi să-şi părăsească casele şi ţinuturile. Mulţi sunt convertiţi cu forţa.

Cele circa 90 zeci de organizaţii radicale islamiste declarate teroriste (pe lista ONU, dar şi pe cele ale UE, sau cele naţionale ale SUA, Israel, India, Egipt, Rusia etc., care includ de obicei şi alte organizaţii locale, nedeclarate teroriste la nivel planetar ), sutele de organizaţii mai mici, grupuri, celule locale dar conectate la unele dintre cele mai cunoscute, acestea sunt, împreună cu statele islamice care le şi susţin strategic şi financiar, copacii care sunt destinaţi formării statului islamic mondial. Iată un exemplu:

Frăţia Musulmană

(Analize detaliate şi stupefiante despre prezenţa ei în Europa şi SUA la 1, 2, 3, 4, 5; un serial video de peste 10 ore aici) este cea mai veche şi mai mare organizaţie politică musulmană din lume, o mişcare islamistă globală înființată în 1928 de către Hassan al_Banna, un admirator declarat şi susţinător al lui Hitler. (Mulţi analişti ai fenomenului au arătat inspiraţia şi baza nazistă a celor mai multe dintre organizaţiile islamiste)

Crezul mișcării: Allah este adevărul nostru suprem, Profetul este conducătorul nostru, Coranul este legea noastră, jihadul este drumul nostru şi moartea în slujba lui Allah este cel mai măreţ ideal. Allah este cel mai mare. Ambiţia lui Al-Banna a fost aceea de a institui Şaria ca o lege globală: Este o datorie obligatorie pentru fiecare musulman să  se străduiască pentru idealul de a face din oricare om un musulman şi întreaga lume islamică, astfel încât steagul Islamului să fluture peste întreaga planetă, iar chemarea muezinului să poată răsuna în toate colţurile lumii. Allah este cel mai mare.

La început a activat mai ales în Egipt, dar activiştii săi au cooperat înainte şi în timpul războiului cu naziştii în Germania, iar unii dintre ei au fost membri ai celebrei (prin cruzime) divizii bosniace Handschar SS. Către 1950 mişcarea avea circa 2 milioane de mebri, iar influenţa sa, ideile şi modelul  s-au extins în lumea araba constituind baza pe care s-au constituit mai târziu multe dintre organizaţiile teroriste actuale printre care Hamasul, Al-Qaida şi Jihadul Islamic Palestinian. La începutul anilor 60, membri şi simpatizanţi s-au mutat în Europa şi SUA şi în anii care au urmat au creat o reţea de moschei, organizaţii de caritate, organizaţii pentru drepturi şi libeertăţi şi organizaţii islamiste destinate nu ajutării musulmanilor din aceste zone pentru a se integra (aşa cum se afirma de faţadă), ci extinderii islamismului.

La rândul lor aceste organizaţii s-au unit în asoiaţii, ligi, uniuni islamice internaţionale care au influenţat în mod decisive, de la nivelul ONU sau UE, introducerea conceptului de islamofobie şi au contribuit în statele respective la o discriminare pozitivă tot mai pronunţată în favoarea islamului, crescând în acelaşi timp intoleranţa şi discriminarea împotriva creştinilor. Multe dintre aceste organizaţii au ajuns consultanţi sau parteneri ai guvernelor pentru implementarea unei legislaţii a toleranţei faţă de Islam şi Islamism şi de intoleranţă faţă de actele de discriminare. Caracteristic pentru cele mai multe dintre ele este dublul limbaj practicat de liderii şi membrii lor: în spaţiul public, unul de deschidere şi cooperare în vederea integrării şi al unei cât mai bune convieţuiri; în interiorul lor, al moscheilor, al reuniunilor naţionale sau internaţionale, de luptă pentru impunerea totală a Islamului în societăţile respective.

Baza activităţii lor în Europa s-a constituit în Germania pentru ca apoi modelele de organizare, de organizaţii şi de negociere cu autorităţile să fie aplicate în restul statelor vest-europene.

Principalele state finanţatoare ale FM au fost Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Turcia, primele două chiar şi după ce, oficial, au aderat la desemnarea ei ca organizaţie teroristă de către Egipt. Dar venituri uriaşe, în medie de zeci de milioane de euro anual au fost primite, în fiecare dintre statele occidentale, de la bugetele naţionale pentru finanţarea aşa-ziselor programe şi proiecte de integrare.

În acest moment, Frăţia Musulmană este prezentă (după surse diferite) în de la 70 la peste 100 de state (diferenţele provin de la ascunderea ei sub faţada organizaţiilor civice), reuşind să construiască, ca alternativă islamică moderată acceptată ca partener al guvernelor (tot datorită acestei faţade civice), o formidabilă reţea mondială.

Va urma.