Mi-a dispărut un text de pe blog

O întâmplare cel puţin ciudată: Mi-a dispărut un text de pe blog.  Îl scrisesem ieri seară şi se numea : Judecătoarea Elena Turcu a rămas pe vecie în 2007.
Am aflat acest lucru de la Cătălin Pena care voia să-l ia pentru Ziua Veche şi deşi avea de la mine adresa html nu a găsit nimic.
Nu mi-a rămas niciun draft, nimic, ca şi cum textul nu ar fi fost acolo niciodată. Dar el poate fi găsit ca titlu pe blogurile care mă au pe blogroll: de exemplu, apare la Claudiu Târziu ca scris (acum) cu 14 ore în urmă. 
Intâi ar fi uimirea în faţa acestei dispariţii.
Apoi ar fi părerea de rău: era un text care chiar îmi plăcuse - poate printre cele mai bune scrise pe acest blog. Îmi plăcea, ţineam, natural, la el, eram chiar mândru. Poate că am fost chiar prea încântat.
Am câteva întrebări şi o cerere de ajutor:


1. În condiţiile în care eu nu l-am şters, putea să fie şters?
2. Cine putea face asta? 
3. Mai poate fi el recuperat în condiţiile în care probabil a fost totuşi citit de cineva, din moment ce apare pe alte bloguri?
4. Dacă da, cum?


Vă mulţumesc.

Actualizare 1:
După ce acest text va fi salvat, în scurt timp, pe blogul lui Târziu celălalt titlu va fi înlocuit cu acesta. Dar pe cel al lui Rafael Udrişte apar, am verificat deja, ambele: adică şi acesta cu dispariţia şi cel cu Turcu...
Am verificat şi la statistici şi pe Statscounter textul cu Turcu apare ca vizitat de 4 ori ....

Actualizare 2:
În această dimineaţă am crezut că am intrat în zona crepusculară: deschid blogul, mă uit la comentarii, poate cineva îmi vine în ajutor cu o lămurire sau un sfat, când gata să cad de pe scaun (de fapt la început nici nu am înţeles ce se întâmplă): chiar sub acest text, ca şi cum ar fi fost acolo mereu, textul cu Doamna Judecătoare. 
Nu vreau să-mi bat joc de nimeni şi nici nu am luat-o razna. Dar ieri, de pe orice link voiai să intri pe această postare ţi se spunea că ea nu există. 
Are cineva explicaţii???

Actualizare 3
Îi multumesc lui Cătălin Mareş care m-a anunţat că şi Răzvan Codrescu a avut probleme similare şi că fost vorba de o revizie sau aşa ceva a celor de la blogspot. 
Gata, misterul s-a dezlegat, nu e vorba de nimic paranormal. Viaţa noastră reintră în normal - care, atenţie, e mult mai plin de minuni decât ne dăm noi seama. Uneori, habar nu avem. 

Judecătoarea Elena Turcu a rămas pe vecie în 2007

       Elena Turcu e din nou judecătoare. Pentru că poliţia nu a luat cum trebuie probele, sau pentru că acestea au fost compromise, sau pentru că dosarul nu era în regulă, sau pentru că CSM-ul nu a pedepsit-o în 2007, sau pentru că colegii ei, magistraţii, au vrut să o salveze că, de, oameni sunt, mai beau şi ei, mai iau şi ei un ban, mai fac şi ei un accident, mai închid şi ei un ochi, mai spală şi ei un dosar...
       În final nici nu e important; nu asta e problema de fond, nu aici e sfârşitul lumii. Ci la Elena Turcu şi la sala de judecată. La singurătatea Elenei Turcu în sala de judecată. Şi nu, neapărat, la cum o vor privi, comenta, accepta sau contesta sentinţele ei cei care îi vor sta înainte pentru a auzi de la ea cuvântul dreptăţii. La cum vor face acelaşi lucru rudele, prietenii, duşmanii celor judecaţi. sau spectaorii de ocazie, ori profesionişti. Sau presa. 
       Nu. Ci la cum îi va privi ea. La cum se va uita Elena Turcu la ei, adică în ochii lor şi la ce va vedea acolo. Adică la cum se va privi, dacă ar putea să se dedubleze, ea pe sine în sala de judecată. La ce valoare vor avea cuvintele ei. Cât va mai rămâne din ceea ce, presupun, a învățat odată despre actul de justiție. La valoare acestui act de justiție înfăptuit în veci, nu de omul serios din sala de judecată, ci de cel care îngăla vorbele, înjura ca la uşa cortului şi ameninţa ca un activist sau ca un securist idiot şi criminal din trecut. Elena Turcu nu va mai putea separa în veci cele două imagini. Întotdeauna, în tribunal sau oriunde va fi, în jurul personajului cu morgă importantă, diavoli batjocoritori şi veseli vor agita cealaltă ipostază. 
       Imaginile filmate cu ocazia incidentului alcoolic din trafic au fost reluate de zeci, poate sute, poate chiar - dacă punem şi tresăririle acestui dosar din cei patru ani - de mii de ori. Elena Turcu, omul, femeia, omul femeie, nu.mi mai aduc aminte, dar posibil, omul mamă a avut prilejul să se vadă în acele ipostaze, blând spus, stâjenitoare chiar şi pentru un bărbat; şi mai ales pentru ceea ce ar trebui să fie un magistrat. 
       Elena Turcu a avut prilejul să fie jenată, să-i fie ruşine, să regrete, să respingă acele imagini şi pe omul pe care îl vedea în ele. 
       Elena Turcu a avut patru ani lungi şi grei în care să devină un om, să o denunţe, să o respingă, să o conteste în faţa conştiinţei sale pe acea şoferiţă inconştientă, beată, agresivă, impudică, aflată la mii de ani lumină de imaginea unui magistrat împărţitor de dreptate. 
       Elena Turcu a avut patru ani ca să ardă şi să renască ca o pasăre phoenix, purificată, luminată, înviată.
       Mi-ar fi plăcut să o văd şi să o aud pe Elena Turcu, pe aceleaşi televiziuni care i-au prezentat comportamentul deşănţat, recunoscând că a greşit, spunând că îi pare rău, cerând să-i acordăm încrederea noastră şi o nouă şansă. În acel magistrat Elena Turcu, şi nu în cel repus în drepturi de o lume a justiţiei care ne priveşte şi ne judecă dintr-o oglindă strâmbă, aş fi crezut cu toată tăria. M-aş fi bătut pentru ea. Aş fi lăcrimat pentru ea, sufletul meu i-ar fi fost aproape.
       Dar nu am văzut şi nu i-am auzit regretele. Am văzut în schimb negura din privirile ei, dorinţa de revanşă, poate chiar ura.
       Şi astfel şi eu şi toţi ceilalţi care am văzut excesele ei bahice şi tâmpe de activist pcr pe care nimeni, nici chiar braţul legii, nu are voie să-l atingă, vom trăi şi vom muri cu o singură Elena Turcu, acea Elena Turcu 2007, rătăcită printre amintirile noastre din această lume turmentată.
 

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 07.05.2011

Hristos a înviat!

 

Dragi prieteni,

 

Continuăm seria veştilor minunate: cu bucurie şi mulţumire vă anunţăm că mâine la 10.15, ne întâlnim la sediul fundaţiei pentru a merge în com. Slobozia, jud. Giurgiu. În afară de alimente şi ceva produse care s-au găsit în necesarul dat de cei din Giurgiu, s-au strâns şi 645 lei! Cosiderăm că o să le fie de mare folos totul! Pe site: click → fundatiaarsenieboca.ro am postat câteva cuvinte despre proiectul de la Centrul Social Sf. Arhangheli.

 

Ataşat găsiţi necesarul luat de la cele două familii din Bucureşti. Data vizitei nu am stabilit-o exact: 20 sau 21 mai. O vom stabili, telefonic, cu cei care sunt interesaţi de vizită. Sperăm să-i putem ajuta şi luna aceasta, cu câte un produs sau două din listă. (Ne-a surprins bunul-simţ şi smerenia cu care mamele ne-au oferit lista.)

 

Doamna Aurelia Bălan-Mihailovici ne transmite: Hristos a înviat! le spun tuturor membrilor şi prietenilor Fundaţiei şi să se bucure de lumina pascală care nu ţine doar 40 de zile, ci trebuie să o purtăm în suflet în toate zilele vieţii noastre. Aurelia. Îi mulţumim pe acestă cale pentru dăruire şi vă mulţumim dumneavoastră pentru rugăciuni! În dar, ne-a transmis şi cele ataşate!

 

În continuarea mesajului de data trecută legat de oferta noastră de carte, avem o listă aşa mare de noi titluri, încât nu am avut vreme să le urcăm pe site sau să le facem o scurtă prezentare. Astfel, pe cei dintre dumneavoastră, care sunteţi din Bucureşti, vă invităm la sediul fundaţiei pentru a vi le prezenta şi/sau achiziţiona – cu menţiunea că sunt cărţi cu putere care îmbogăţesc sufletele noastre! Celor din ţară le transmitem că ne vom strădui săptămâna aceasta să oferim în format electronic toată oferta de carte şi film!

 

Mai jos, găsiţi un mic extras din Cărarea Împărăţiei a Părintelui nostru! (Iertare tuturor pentru aşa mare întârziere!)

 

Refacerea firii omeneşti în Iisus Hristos

 

„Dar ca să fie stăvilită pustiirea aceasta: „pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu: ca să sfărâme lucrările diavolului”.

Spre o deplină lămurire a refacerii omului şi a rostului neasemănat de mare al întrupării Mântuitorului, pentru câştigarea acestui război pierdut de firea omenească în Rai, dăm câteva pagini de cea mai aleasă frumuseţe şi adâncime, din Sf. Maxim Mărturisitorul:

„Fiul cel Unul Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se om deplin spre a scoate firea oamenilor din această strâmtoare, a luat din prima alcătuire a lui Adam nepăcătoşenia şi nestricăciunea; iar din naşterea introdusă după aceea în fire, din pricina păcatului, a luat numai trăsătura pătimitoare, însă fără de păcat. Puterile rele îşi aveau cum am spus, din pricina păcatului, lucrările lor ascunse în trăsătura pătimitoare, primită de la Adam, ca într-o lege necesară firii. Văzând ele în Mântuitorul trăsătura pătimitoare a firii celei din Adam, datorită trupului pe care-l avea şi închipuindu-şi că şi Domnul a primit legea firii din necesitate ca orice om obişnuit, iar nu mişcat de aplicarea voii Sale, şi-au aruncat şi asupra lui momeala, nădăjduind că-L vor convinge şi pe El, ca prin patima cea după fire (prin afectul natural) să-şi nălucească patima cea împotriva firii (afectul contra naturii) şi să săvârşească ceva pe placul lor. Domnul îngăduindu-le prima încercare a ispitirilor, prin plăcere le-a făcut să se prindă în propriile lor viclenii şi prin aceasta le-a anulat, alungându-le din fire, întrucât a rămas neajuns şi neatins de ele. Astfel a câştigat biruinţa -  desigur nu pentru El, ci pentru noi pentru care s-a făcut om – punând în folosul nostru tot câştigul. Căci nu avea pentru Sine lipsa de încercare Cel ce era Dumnezeu şi Stăpân şi slobod prin fire de toată patima, ci a primit încercarea pentru ca, atrăgând la Sine puterea cea rea din ispitele noastre, să o biruiască prin momeala morţii, pe aceea care se aştepta să-L biruie pe El, ca pe Adam la început.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Victor Socaciu ne vrea proşti

Probabil, pentru că nu mai avea ce face cu chitara şi cu corzile vocale, sau pentru că tot românul se viseaza parlamentar, ministru ori cel puţin preşedinte, Victor Socaciu s-a lăsat făcut parlamentar. 
Aici, urmând obiceiurile casei, a dormit trei sferturi din mandat. Apoi fie pentru că a auzit că vin alegerile, fie pentru că o voce i-a şoptit ceva în creieraş, din somnul a raţiunii s-a trezit direct scriind; posibil cu mâna altuia, el dictând doar ideile, pe care, evident, altcineva le dicta minţii lui lenevite. Sau poate s-a trezit direct semnând.
Căci cum altfel să înţelegem generoasa, naţionala, geniala lui idee, transpusă într-un proiect de lege, ca românii, şi aşa în mare parte nărăviţi la lenea minţii, să nu mai citească subtitrările de la televizor, ci să asculte vocile care dublează în română replicile originale.
Adică, să nu se mai obosească românul să înveţe să citească sau să înveţe oarece limbi străine cu care să se descurce prin lume şi din când în când să corecteze inepţiile traducătorilor de la televiune.
Nu cred că proiectul lui Socaciu era linia principală de atac pentru a transforma complet românul (omul) într-un pitpalac trist de la circ, care deschide gura şi înghite tot ceea ce i se aruncă: fie seminţe, fie şuruburi. Cred mai degrabă că el face parte din pregătire, din liniile laterale, neguroase, din frăgezirea opiniei publice deja lipsite în mare parte, prin "educarea tv", de atributul raţiunii proprii.
Din fericire, deocamdată, din ceea ce am văzut pe Hot News, reacţiile potrivnice le-au întrecut pe cele de la orice altă temă; sute, poate deja mii de mesaje viguroase contra prostiei fudulite parlamentar în aşa zisul proiect de lege. 
Să citeşti (!) şi să nu crezi; românii încă vor să citească. 
Poate nici cu lenea nu-i aşa rău: ori fi unii care o trăiesc, dar şi mulţi alţii care o simulează, ca să adoarmă vigilenţa duşmanului. Până uită duşmanul să citească.

Oana deVille

Intâmplător, pentru că mâncam şi aşteptam nişte ştiri de ora 17, am văzut-o şi auzit-o, pentru mai mult timp, pe Oana Zăvoranu pe un post tv. Las deoparte câmpii pe care îi bătea cu credinţa ei, cu preoţii care să nu arunce piatra, cu sexul în faţa icoanelor şi cu altele asemenea - ştiţi chestia cu diavolul teolog - şi am să mă opresc asupra unui alt aspect care m-a frapat, uimit şi ţinut atent: asemănarea ei cu Cruela de Ville (citită devil) din desenul animat "101 dalmaţieini": aceiaşi pomeţi , aceeaşi tăietură abruptă a feţei, aceeaşi tăietură a părului, aceiaşi ochelari mari, aceleaşi gesturi şi chiar aceeaşi mişcare a gurii.
Aşa că, chiar dacă remarca cu diavolul teolog părea legată doar de vorbele ei, aspectul pare că ne dezvăluie mai mult.
Din păcate, un număr mult prea mare de români se uită la astfel de specimene şi la spectacolele lor imunde cu setea dependenţei de drogul mizeriei, al sub-umanului, al scandalului. 
Marele Vrăjitor îşi trimite în lume tot mai mulţi mici vrăjitori, care să-i deraieze pe oamenii deja sau pe cale de a fi amăgiţi, înşelaţi, pierduţi.

Osama vs SUA

          Osama a fost omorât. Foarte bine. Eu credeam că e mort mai de mult şi că restul e doar "strategie". Poate că nu era. Prea puţin important.

          Absolut deconcertantă este însă împăunarea americanilor, în frunte cu preşedintele Obama, pe marginea acestei morţi. Unchiul Sam a omorât un purice, un ţânţar, fie, o căpuşă şi strigă cât îl ţin puterile ce mare victorie a obţinut; de parcă ar fi doborât un urs. 

          După 10 ani în care, dacă e adevărată varianta lor, Osama şi-a bătut joc de ei. 

          Poate fi un succes - tardiv - al unui serviciu de informaţii, antitero, de acţiuni speciale, al unui departament, al unui grup de luptă, dar al SUA? Al celei mai formidabile maşini de luptă a planetei?  

          Probabil că ei nu-şi dau seama de mesajul pe care îl propagă în lumea întreagă: Osama vs SUA, Osama s-a bătut de la egal la egal cu SUA. Şi SUA a învins, dar atât de greu, cu atâtea pierderi.  Oricine poate face acelaşi lucru.

          E ridicol şi în acelaşi timp înspăimântător. Pentru că dacă un stat poate fi egal cu un om, atunci vom vedea mulţi alţi Osama tâlhari sau demenţi provocându-l pe unchiul Sam la luptă; acasă la el şi oriunde vor ei. Asta ar fi unu.

          Şi doi: cam cât mai valorează în aceste condiţii - hai, că lumea nu e încă prea conştientă, dar nu peste mult timp va fi - protecţia americană faţă de ameninţarea altor state, unor grupări teroriste, unor formaţiuni de guerillă....

Am primit de la Fundația Arsenie Boca - 30.04.2011

Hristos a înviat!

 

Dragii noştri,

 

Mulţumim tuturor pentru urările deosebite trimise cu ocazia Sfintelor Sărbători şi pentru prezenţa la lansarea filmului Eroism şi jertfă pe Frontul de Est! Celor care au participat, să le fie de folos lecţia de istorie şi teologie oferită de dl. dr. Iosif Niculescu!

 

Sâmbătă, 7 mai, ne-am propus să mergem în vizită la copiii din comuna Slobozia, Judeţul Giurgiu (mai exact, Centrul Social Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil)! O să le ducem donaţiile dumneavoastră de până acum. Cei care pot şi doresc să aducă încă copiilor câte ceva, sunt aşteptaţi săptămâna viitoare, joi şi vineri, între orele 10.00 – 18.00, la sediul fundaţiei. În ceea ce priveşte deplasarea, o să urmăm modelul Valea Plopulu-Valea Screzii şi anume: întâlnire la sediul fundaţiei, la ora 10.15, plecare la 10.30. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în acestea. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestora până la data de 05.05.2011.

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi cum am mai spus, confirmările dumneavoastră până joi, 5 mai.

 

Pentru că suntem încă la capitolul deplasări o să vă anunţăm programul vizitelor filatropice din luna mai: la Valea Plopului - Valea Screzii ne-am propus să mergem în ultima sâmbătă din lună, adică pe data de 28 mai 2011. O să vă reamintim şi în săptămânile ce urmează de această deplasare, când vă vom da şi lista cu necesarul de acolo. La cele două familii dorim să mergem pe data de 20 sau de 21 mai. Cei care doriţi să ne însoţiţi (vom avea nevoie de cineva care să ne ajute cu o maşină), vă rugăm să ne specificaţi cum ar fi mai bine pentru dumneavoastră în ceea ce priveşte data deplasării.

 

Din luna iunie sau/şi iulie ne vom pregăti pentru pelerinaje la Mănăstirea Prislop şi alte Mănăstiri sau Biserici (Parohia din Chichiş) care ne amintesc de Părintele Arsenie Boca şi rămâne să stabilim într-un viitor foarte apropiat programele activităţilor noastre din vară.

 

Săptămâna aceasta a ieşit de la tipar o carte editată de noi: Pagini de Pateric Românesc. Este o carte extraordinară ce cuprinde învăţături ale marilor noştri duhovnici ca: pr. Rafail Noica, pr. Sofian Boghiu, pr. Constantin Galeriu, pr. Ilie Cleopa, pr. Ioanichie Bălan, pr. Iustin Pârvu şi mulţi alţii! O găsiţi la sediul fundaţiei la preţul de numai 7 lei! Ne-am îmbogăţit oferta de carte cu mai multe titluri pe care le vom prezenta în newsletter-ele viitoare şi pe site: www.fundatiaarsenieboca.ro.

 

Ataşat găsiţi tabelul pe care vi-l trimitem lunar, cu persoanele care cer ajutor fundaţiei şi care în primul rând au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim!

 

Nu uitaţi că puteţi dona 2% din impozit, Fundaţiei Creştine Părintele Arsenie Boca!

 

Materialele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Apariţie editorială: Să fim oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbei;
2. Sfântul Ioan din Santa Cruz;
3. Copiii din Glodeanu;
4. Conferinţele Mircea Vulcănescu de la Muzeul Ţăranului Român;
5. Despre înţelepciunea lumii acesteia.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

 

Vântu&Popa - doi prieteni care se reîntâlnesc

               Vântu a intrat azi în arest. Pentru 29 de zile va fi alături de bunul şi vechiul lui prieten, Popa. Şi asta la doar câteva zile după aducerea acestuia în România. Dar la 11 ani de la căderea FNI. Coincidenţă, ironie a sorţii, semn plin de mistere sau un prilej pentru ca cei doi, prin interpuşi din interiorul instituţiei, să-şi pună la punct ultimile detalii? Hm! Pare cam mult! Dar ce nu este posibil în această lume a miracolelor care este România?
               Rămâne însă uimitoare această sincronizare a sorţii celor doi care s-au reunit în câteva zile după ce alte 4000 i-au ţinut despărţiţi. Ori fi vorbit ei la telefon, dar vă daţi seama câte au rămas să-şi povestească. Dacă ar fi numai câte 1 minut pentru fiecare zi petrecută la distanţă şi tot se adună 4000 de minute, adică vreo 70 de ore. Dar e de presupus că 70 de ore nu i-ar ajunge lui Vântu nici pentru a-l înjura cum se cuvine pe Băsescu, de unde şi pentru altele.

Ca niște Cavaleri ai Luminii (r)

Pentru că suntem în Săptămâna Luminată reiau acest text care se potriveste foarte bine si care a fost, in urmă cu un an și jumătate, al doilea text postat pe acest blog.

•  
  

LA ÎNCEPUT ERA CUVÂNTUL ŞI CUVÂNTUL ERA LA DUMNEZEU ŞI DUMNEZEU ERA CUVÂNTUL… ÎNTRU EL ERA VIAŢA ŞI VIAŢA ERA LUMINA OAMENILOR ŞI LUMINA LUMINEAZĂ ÎN ÎNTUNERIC ŞI ÎNTUNERICUL NU A CUPRINS-O… ŞI CUVÂNTUL S-A FĂCUT TRUP ŞI S-A SĂLĂŞLUIT ÎNTRE NOI ŞI AM VĂZUT SLAVA LUI, SLAVĂ CA A UNUIA NĂSCUT DIN TATĂL, PLIN DE HAR ŞI DE ADEVĂR. (Ioan)

Cavalerii copilăriei

Să ne amintim – pentru că tot ne îndeamnă aceste zile să ne întoarcem în copilărie – ceea ce simţeam, pe vremea când eram copii şi adolescenţi, după citirea unei cărţi, vizionarea (dar şi ascultarea) unei piese de teatru sau a unui film. Cum, în funcţie de povestea acestora, eram romantici, eram oameni de ştiinţă geniali sau scriitori de mare succes, artişti nemaipomeniţi sau pur şi simplu oameni buni, dar mai ales luptători. Să ne reamintim aura de justiţiar, de luptător pentru apărarea celorlalţi, de luptător pentru bine, care izvora din noi pentru câteva ore sau zile - uneori mai mult pentru că eroii respectivi deveneau jocuri transmise de la cei mai mari la cei mai mici. Să ne reamintim extraordinarul entuziasm, starea aceea care ne mobiliza şi ultima celulă şi ne făcea să învingem gravitaţia, rutina zilnică, lipsa de ani, de forţă sau de pregătire, pentru a ne transforma în eroi, în cavaleri ai Binelui. Să ne reamintim; pentru că nu mulţi dintre noi mai pot, mai au timp sau resurse să simtă astăzi acest lucru. Unii au fugit atât de departe de acele timpuri şi trăiri încât astăzi nici nu mai par a fi oameni.

Cavalerii istoriei

Ce sunt, în definitiv, cavalerii? Toate dicţionarele, atunci când vorbesc despre cavalerism menţionează că se face referire la o atitudine, un comportament caraterizat prin curaj, vitejie, lealitate, onestitate, nelimitată răspundere, amabilitate, bunăvoinţă. Romanticii cavaleri ai Evului Mediu îşi dăruiau inima unei femei căreia îi purtau de grijă, adeseori din umbră, dar erau totodată dăruiţi luptei pentru dreptate, pentru adevăr, pentru frumos şi pentru bine. Dăruirea totală faţă de o persoană şi o cauză, caracteriza şi pe samuraiul japonez sau pe similarii cavalerilor din oricare timp şi zonă geografică. Un strict cod de onoare şi comportament, cât şi un regim de viaţă sever, aspru, plin de renunţări şi dificultăţi erau alte caracteristici ale acestora. Azi ei nu mai sunt un model, ci o ciudăţenie; a rămas doar asumarea individuală a unor astfel de atitudini, cel mai adesea structurală şi educaţională, dar fără o legătură directă conştientă cu acest model.

Lumea de azi

Pentru că omul de azi a uitat. Omul a fugit de răspunderea faptelor sale. Omul de azi a fugit de curaj, lealitate, amabilitate, onestitate. Omul de azi a abandonat lupta. Fugind de toate acestea el a fugit de identitate, s-a separat de Dumnezeu, de Cel care, într-un mod minunat şi de nepătruns, pentru această minte a noastră, ne-a făcut, ne-a dăruit o lume a Luminii, ne-a sfătuit şi îngrijit chiar şi după ce L-am nesocotit şi înlocuit – cu cel pe care l-am ascultat – cu diavolul. Oricâte ne-a făcut şi dat bunul nostru Tată, oricâte minuni a făcut, oricum s-a apropiat de noi – chiar coborând între noi prin Fiul Său – mereu am ales să-l ascultăm pe diavol. Am ales să considerăm, după îndemnul acestuia, că totul ni se cuvine, că nu avem nici o datorie, că nu am păcătuit, că noi putem fi Dumnezeu; în definitiv, şi copilul ajunge la un moment dat mai puternic decât părinţii.

Diavolul a încercat, şi a reuşit, să ne facă să credem că nu există, că este nimeni. Dar că există o putere care abia aşteaptă să fie cucerită şi împărţită. Această putere este ascunsă şi curge din individualism, egoism, autoîndreptăţire, penumbră şi întuneric, conspiraţie, delirul raţiunii şi al simţurilor, abandonul trecutului, contestarea curăţeniei, adevărului, dreptăţii, sfinţeniei, iubirii.

Cavaleria sacră – Cavaleria Luminii

“…fapta de vitejie a sfântului Arhanghel Mihail a fost prima ispravă şi faptă cavalerească ce s-a săvârşit vreodată; de aici izvorăşte cavaleria care, ca oaste pământească şi cavalerie omeneasacă este o imitaţie a cetelor îngereşti ce înconjoară tronul Domnului” (J. Huizinga) .

Cavalerii istoriei au dispărut din societatea actuală, dar Cavalerii Luminii au existat dinaintea lor şi au rămas după ei. Cei care au crezut şi cred în Dumnezeu, care respectă sfaturile şi îndrumările Sale şi care, conştient şi voluntar, au purtat lupta mântuirii. Cei care s-au supus şi şi-au dăruit viaţa, tot astfel cum făcea şi cavalerul sau samuraiul, unui senior şi prin acesta unei cauze, lui Dumnezeu, Care a şi coborât între ei pentru a-i îndruma şi conduce ca Împărat al Luminii şi nu ca împărat al lumii: apostoli, ucenici, preoţi, monahi, mucenici, sfinţi şi marele număr al credincioşilor anonimi cu nimic mai prejos în asumarea lor interioară, în curăţenia şi curajul vieţii lor.

Datoria unui astfel de cavaler este să învingă. Numai că lupta nu este în afară ci în noi; acolo trebuie să învingem, acolo şi-a ales diavolul, încă din Rai, câmpul de luptă. Dacă pentru cavalerii istoriei datoria era în primul rând lupta, în războiul cu diavolul obligatorie e victoria.

A fi Cavaler al Luminii înseamnă a uita de sine în favoarea celorlalţi, a te supune unui aspru regim de înfrânare, a fi curajos, consecvent, vigilent, mereu pregătit, mereu cu armele alături, fără pauză, căci pauza, viaţa aşa-zis normală însemna, şi pentru cavalerii istoriei, moleşire. Pentru că diavolul încearcă permanent să ne înşele trebuie să învăţăm, să ştim şi să gândim; e nevoie de vigilenţă neîntrerupră, de învăţătură, de inteligenţă şi de puritatea spiritului.

Putem pierde, şi vom pierde, mii, milioane de bătălii în fiecare ceas în fiecare clipă: orice gând rău, nesimţitor, pofticios, orice judecată lipsită de smerenie, orice răbufnire interioară sau exterioară de supărare sau ură pe cineva, orice cedare la nerespectarea cerinţelor vieţii creştineşti şi încălcare a regulilor ei, vor fi înfrângeri, răni, schilodiri. Cu timpul însă, printr-un exerciţiu neîntrerupt, printr-o voinţă şi fermitate mereu renăscute, cu curaj, nădejde şi iubire de Seniorul nostru, de Împăratul nostru, Iisus Hristos, vom reuşi. Dar atenţie: Nu trebuie să fim niodată siguri că am izbândit, căci în chiar acea clipă vom fi făcuţi una cu pământul, vom risipi toate victoriile şi avantajele lor şi va trebui să luăm totul de la capăt.

             Domnul nostru coboară printre noi anunţat de Lumină şi aducându-ne Lumina; pentru a-L urma ajunge să ne imaginăm din nou copii, să ne lăsăm să fim din nou copii. Încercaţi, nu pierdeţi nimic altceva decât: griji, nervi, venin, frig, întuneric, mizerie, singurătate, moarte.

Dovezi ale Învierii Domnului

(Din “Cuvânt la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos” a Sf. Ioan Gură de Aur)

Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre Înviere? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după Înviere, această prefacere este o dovadă pentru Învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă şi încă l-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-l prefere la orice alta şi să-l pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupra-şi mii de primejdii. Dar vezi aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli.

Ei, pe când El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor. Însă, dacă Hristos după moartea sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după Învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia zi din morţi şi S-a înălţat la cer. Aceasta o face el acum fără nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevăr el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos? Că el L-a văzut, a vorbit cu el şi l-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a şi murit pentru Hristos şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors către pământ.

Aşadar, când vezi tu că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele lui decât înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă şi aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte şi că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor. Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum aleargă toată lumea la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea. Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-I să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit Învierea Lui? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi o mai arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre Învierea Domnului.