Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (11)

Din păcare vă redau cu mare întârziere acest mesaj primit în 15 aprilie. Cum însă el conţine lucruri care sunt actuale sau chiar pentru viitor, îl postez totuşi cu împreună cu rugămintea de iertare.

Paul Ghiţiu

Doamne, ajută!


Dragi membri şi prieteni,

Vă mulţumim din nou pentru promptitudinea cu care răspundeţi acţiunilor noastre! S-au strâns ceva alimente pentru cele două familii, precum şi pampers nr. 4 (au nevoie de nr. 5, însă Laura Tanasa m-a rugat să-i oferim şi acest număr, chiar dacă este mic). Ne bucură şi mesajele ce le-am primit de la unii dintre dumneavoastră care doresc să viziteze familiile personal!

Ne-am propus ca miercuri, 20.04.2011, în jur de ora 11.30 să mergem la aceste familii cu produsele donate de dumneavostră până acum. Înainte de a merge la ei vom face şi ceva cumpărături, pentru că ni se vor dona bonuri de masă. Dorim să ne însoţiţi la această acţiune! Vom avea nevoie şi de o maşină cu care să transportăm ajutoarele! Astfel, apelăm din nou la bunăvoinţa dumneavoastră, iar până marţi aşteptăm confirmări pentru vizita ce urmează să o facem! Întâlnirea este la sediul fundaţiei, la ora 11.30.

Mâine îi vom vizita pe cei din Valea Plopului. S-au strâns bani pentru materiele de construcţii: 1560 lei (Slavă Domnului!), pe care îi vom înmâna mâine părintelui Tănase sau dnei Tatiana Samoliă - administrator! Mulţumiri!

În curând (săptămâna viitoare sau maxim peste 2 săptămâni), cu ajutorul Domnului, vom scoate pe piaţă două filme documentare: O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca – mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic şi Eroism şi jertfă pe Frontul de Est – un film impresionant cu dl. dr. Iosif Niculescu despre participarea României în Al Doilea Război Mondial. Sperăm să fiţi alături de noi la evenimentele legate de apariţia acestora!

Mai jos vă prezentăm articolele pe care le-am pregătit pentru această săptămână:

1.Izbânda abstractului, învingerea epicului: Dan Lucinescu – caracterizare a cărţii Jertfa a dlui Lucinescu;2.Proiectul Basmele copilăriei (susţinut de părintele Mihai Aldea – recomandăm părinţilor);

3.Apariţie editorială la Editura Predania: De ce a fost Iona înghiţit de un chit?;

4.Părintele Rafail Noica: Dumnezeu nu gândeşte ca noi.


La mulţi ani pentru Duminică tuturor celor care poartă numele de floare! Sărbătoare cu bucurie să aveţi!

Cu preţuire,

Irina Coşoveanu

Bine şi rău

Cine nu este mulţumit cu un bun mic, acela crede într-un bun mai mare şi caută bunul mai mare.


Cine nu se mulţumeşte cu un bun mai mare, acela crede în bunul cel mai mare şi caută bunul cel mai mare.

Însă cine nu se mulţumeşte cu bunul cel mai mare, acela nu mai crede în nici un bun şi nici nu caută vreun bun.

Cine nu se mulţumesşte cu o stare morală scăzută, acela crede într-o stare morală înaltă şi caută starea morală înaltă.

Cine nu se mulţumeşte cu o stare morală înaltă, acela crede într-o stare morală mai înaltă şi caută starea morală cea mai înaltă.

Însă cine nu se mulţumeşte cu cea mai înaltă stare morală, acela nu mai crede în nici o stare morală şi nici nu caută vreo stare morală.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa luminată a adevărului, acela crede în faţa mai luminată a adevărului şi caută faţa mai luminată a adevărului.

Cine nu se mulţumeşte cu faţa mai luminată a adevărului, acela crede în faţa cea mai luminată a adevărului şi caută faţa cea mai luminată a adevărului.

Însă cine nu se mulţumeşte cu faţa cea mai luminată a adevărului, acela nu mai crede în nici un adevăr şi nici nu caută vreun adevăr.

Aşa se explică de ce, printre creştinii care au primit credinţa creştină, există adeseori mai mulţi amorali şi atei decât printre necreştinii care nu au avut totul şi nu au pierdut totul.

Sfântul Nicolae Velirimovici – Învăţături despre bine şi rău

Sărbătoarea, moment al întâlnirii omului cu Dumnezeu

În cadrul oricărei religii, relaţiile dintre om şi divinitate sunt definite prin cult care este atât expresia datoriei omului faţă de creatorul său cât şi modalitatea omului de a rămâne în legătură cu acesta. Iniţiativa îi revine divinităţii care se prezintă şi se manifestă omului în diverse moduri şi instituie regulile de bază ale acestei relaţii. Peste acestea, timpul vine şi aşează memoria evoluţiei acestor relaţii astfel încât cultul cuprinde locuri, obiecte şi persoane sacre, timpul liturgic (timpul sacru), acte de cult, prescripţii cultuale. Timpul liturgic este definit şi redefinit pe baza totalităţii sărbătorilor pe care le conţine.

La creştinii ortodocşi, sărbătoarea este unitatea de bază a cultului, şi deci a calendarului liturgic, declararea legăturii nemijlocite a omului cu Dumnezeu, momentul de suspendare a timpului pământesc pentru ca lumea terestră să se unească cu lumea cerească. In „Duhul sărbătorii”, Vasile Băncilă spune: Ideea de sărbătoare e o idee de organizare totală a existenţei. Fiindcă sărbătoarea e o horă gravă de comuniuni cu toată relitatea, cu toate aspectele ei necesare, posibile, imaginabile sau numai bănuite. E o comuniune cu transcendentul; e o comuniune cu natura cosmică; e o comuniune cu societatea; e chiar o comuniune cu lumea animală şi vegetală şi e, în sfârşit o comuniune cu tine însuţi, prin contenirea sau topirea contradicţiilor, decepţiilor, revendicărilor. …Sărbătorile folclorice româneşti au un puternic suflu cosmic şi religios, căci în popor şi profanul devine religios atunci când e adânc, totuşi ceea ce e sărbătoare la români nu s-ar putea înţelege fără suflul doctrinar dat de sărbătorile teologice. Evident, autorul se referea la sărbătorile tradiţionale nu la mai recentele sărbători inventate în scopuri ideologice.

Dacă sărbătoarea populară, plină de suflu sacru este dislocată de civilizaţia contemporană către muzeu, deci către uitare, sărbătoarea religioasă continuă să rămână la fel de vie. 

Omul s-a raportat întotdeauna, până la raţionalişti, la o realitate mai profundă, adică mai cuprinzătoare decât cea a lumii simţurilor (lumea materiei = lumea simţurilor căci un om lipsit de acestea şi care nu ar primi nici o informaţie despre lume, nici nu ar fi conştient de ea).

Dumnezeu e mereu alături de noi şi în noi (prin Duhul Sfânt), sunt însă zile în care se întâmplă mai mult: cerurile se deschid, ni se arată şi ne cheamă. Sunt zilele de sărbătoare, ruperi ale timpului, când avem prilejul de a petrece alături de cei de sus, de a participa la sărbătoare lor. Căci creştinismul asta a făcut: a mutat sărbătoarea în cer iar pe noi ne-a făcut părtaşi, duminicile şi în celelalte zile de sărbătoare, la trăirea ei. Atunci omul păşeşte în afara realităţilor personale (simţurile prezintă fiecăruia o altă realitate) şi dincolo de ele în realitatea absolută, una şi aceeaşi pentru toţi dar la care nu au acces decât o parte dintre noi: cei care intuiesc această realitate, o respectă şi doresc să se înscrie în ea – cei care ştiu să trăiască sărbătoarea. Aflăm şi cum este această realitate absolută a lui Dumnezeu: sărbătorească. Împărăţia Lui este sărbătoarea cea mare, unică şi nesfârşită a vieţii. Cine nu o găseşte trăieşte în afara ei, adică în afara luminii, căldurii, fericirii, comuniunii cu cei dragi. Iar acest înafară este tocmai iadul. Şi aceasta este şi marea deosebire, pasul înainte, faţă de sărbătorile iudaice, unicitatea sărbătorii creştine: suntem invitaţi la a participa la sărbătorirea victoriei lui Dumnezeu. Nu avem decât a accepta să luăm parte.

Sărbătoarea cea mare, cea care ritmează tot anul şi dă conţinut tuturor celorlalte sărbători este Paştele, ziua Învierii Domnului Iisus Hristos, tot una cu ziua învierii noastre, împlinită deja prin Maica Sa care a fost ridicată la cer. Şi la această zi şi la sărbătoarea veşnică din cer, suntem chemaţi nu numai în Duminica Paştelu,i ci la liturghia din fiecare duminică şi de la slujbele sărbătorilor importante.

            Deşi rămân şi ele, pentru noi, legate de ritmul timpului şi al pământului, sărbătorile creştine celebrează evenimente care odată împlinite au valoare veşnică. Sărbători ale ciclului anotimpurilor şi ale activităţilor umane, ale intervenţiei lui Dumnezeu sau ale unor semeni de-ai noştri care l-au găsit şi ni l-au arătat şi nouă (că au intrat în Împărăţia lui Dumnezeu ne-o arată însuşi faptul că au devenit sărbătoare, deci parte a realităţii absolute), ale istoriei sau oricare altele, ele sunt, toate, transfigurate de prezenţa lui Iisus.

            Anul bisericesc, care începe la 1 septembrie conţine sărbători fixe, marea majoritate, şi sărbători mobile. Sărbătorile cu dată schimbătoare sunt Paştele şi toate cele legat de el. Sărbătorile fixe importante sunt legate de momente premergătoare naşterii lui Hristos, de traseul Lui pe pământ, sau de unele personaje importante pentru construcţia Bisericii Lui. Obiceiul pomenirii unor credincioşi mai importanţi  a apărut chiar din primii ani –  martiri şi episcopi. În acele vremuri, comemorarea acestora se făcea chiar la mormântul lor unde se săvârşea şi Euharistia (actele martirice vorbeau despre moartea martirilor ca despre naşterea lor). Se sărbătoreau tot în comun sfinţirea locaşurilor destinate cultului sau mutarea moaştelor. Mai târziu au apărut şi sărbătorile drepţilor, sfinţilor şi apostolilor din Vechiul şi Noul testament, sărbătorile de cinstire a Maicii Domnului (după Sinodul de le Efes din 431), apoi ale unor călugări şi călugăriţe sau ale unor personaje exemplare apropiate de viaţa Bisericii. Există sărbători comune dar şi sărbători specifice fiecărui neam şi deci fiecărei Biserici Naţionale.

Despre minuni, vrăjitorii, yoghini…

La Creaţie, oamenii au primit de la Dumnezeu anumite daruri. După căderea, pe unele le-au pierdut, altele le-au rămas. Acest lucru se manifestă şi astăzi şi fiecare dintre noi se naşte cu un anumit talent, o anumită aplecare, abilitate sau pasiune – bineînţeles vorbim aici doar de cele pozitive. Oricum le va fi zicând, ele sunt de fapt manifestarea acestor daruri activate prin harul divin (har divin – energia care se revarsă de la Dumnezeu peste lumea creată). De aceea, în funcţie de viaţa omului şi de raportarea sa faţă de Dumnezeu, darurile pot fi stimulate şi dezvoltate sau, dimpotrivă, descrescute şi irosite. Darul dezvoltat tot mai mult sub înrâurirea harului, ca urmare a strângerii legăturii cu Dumnezeu, devine harismă; el este tot mai mult înlocuit de har. Sfinţii şi marii duhovnici au arătat în timpul vieţii lor harisme precum cele ale facerii de minuni, înainte vederii etc. 

Faptele deosebite capătă statut de minuni dacă se fac în numele lui Dumnezeu, sunt în concordanţă cu învăţătura Bisericii, sunt făcute de oameni a căror viaţă este dăruită lui Dumnezeu şi au un scop moral-religios. Deşi aşa pare, minunile nu sunt însă făcute de oameni; ele sunt făcute de Dumnezeu prin intermediul unora dintre oamenilor, atunci şi acolo unde este nevoie pentru sădirea şi întărirea credinţei. De aceea minunile au fost mai multe în primele secole ale propovăduirii Evangheliei. 

Sfinţii au înţeles că harismele nu se primesc ca urmare a voii proprii, adică a cererii lor şi ca urmare, cei prin care Dumnezeu a înfăptuit minuni, nici nu au încercat să repete experienţa după voia lor; au înfăptuit cu smerenie minunea, lăsându-se în mâna şi voia lui Dumnezeu. 

Iată de ce, harismele nu pot şi nu trebuie să fie confundate cu manifestările “paranormale” ale vrăjitorilor, vindecătorilor, yoghinilor, bioenergeticienilor etc. Aceştia pot repeta performanţele respective în orice moment, ca pe un act personal de voinţă în care se folosesc de puterile personale şi de energii sau prezenţe supranaturale. Eliminând din discuţie magia neagră şi ritualurile magice desfăşurate în jurul unor idoli, zei etc., care, în mod evident, sunt de natură diavolească, nu trebuie să cădem în capcana acceptării, practicării sau supunerii la procedurile ajutătoare ale celorlalte forme, căci şi acestea, sub o formă mascată, fac apel la aceleaşi forţe şi prezenţe ca şi celelalte. Chiar şi atunci când, pentru înşelarea noastră, se face apel la Dumnezeu, Iisus sau Pururea Fecioara Maria, cum este în aşa-zisa magie albă a vrăjitoarelor, activitatea acestor, să le zicem, paranormali rămâne în aceeiaşi parametri. Trecând peste aspectul de negoţ, inclusiv cu publicitatea aferentă, peste înşelătoria şi mai grav, şantajarea psihică a unora din cei cărora li se adresează, sau chiar agresarea fizică până la ucidere, magia albă este tot o lucrare împotriva lui Dumnezeu.Sprijinul suprabatural, atunci când există, este dat de duhurile întunecate care, la simpla chemare a unei mantre, a unei formule de chemare, sau printr-un ritual magic, vin şi îndeplinesc, pe puterile lor, cele cerute, pentru ca astfel beneficiarii acestor “servicii” să fie înşelaţi şi pierduţi. Procedeelor mai complicate le răspund duhuri tot mai puternice şi astfel practicantului i se pare că dobândeşte puteri tot mai mari. Trufia acestuia, încredinţarea că este un om deosebit care poate comanda lumea nevăzută, că totul îi este posibil continuând pe acest drum, îl depărtează de Dumnezeu de care crede că nu mai are nevoie, pe care îl uită sau îl neagă. Adesea, duhurile întunecate intervin la cea mai mică dorinţă a noastră pentru a ne crea iluzia că stăpânim lumea nevăzută. Neştiind de fapt ce stăpânim nu ştim nici că ele ajung să ne stăpânească. Nenorocirile, tragediile, pierderile pe care le suferă cei înşelaţi, practicanţi sau pacienţi, sunt fără număr şi tot mai mari pe măsură ce coboară mai adânc, chiar dacă ele nu se manifestă la toţi de la început. şi tot mai grea este şi întoarcerea către Dumnezeu, căci mai pierduţi sunt acum în întuneric şi mulţi alţii trag de ei, într-o mie de feluri, în direcţia cealaltă. 

Dumnezeu însă nu uită şi nu abandonează pe nimeni, iar posibilitatea de revenire există până în ultimul ceas. şi mulţi au fost aceia care luptând din greu au învins. Un exemplu celebru ne stă la îndemână: cel al Sfântului Ciprian, mare vrăjitor din Antiohia care, după ce toate vrăjile lui s-au dovedit neputincioase în faţa credinţei fecioarei creştine Iustina, înţelege greşeala în care se afla, se leapădă de satana, se botează, ajunge episcop şi sfânt.

Braţele lui Dumnezeu sunt deschise permanent, trebuie doar să-l chemăm. Amin!

LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

Cele două sensuri ale postirii

 

Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească.

Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru că acesta constă într-o abţinere totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de asceză, pentru că rezidă în principal în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea substanţială a regimului alimentar. Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare — starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină. Foamea fizică corespunde aici aşteptării duhovniceşti a plinirii, „deschiderea" întregii fiinţe umane către bucuria ce va să vină. Astfel, în tradiţia liturgică a Bisericii, găsim acest post deplin ca ultima şi cea mai de seamă pregătire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de orice el este Postul Euharistie, modul esenţial al pregătirii noastre pentru ospăţul mesianic la masa lui Hristos, în împărăţia Sa. Sfânta Euharistie este precedată întotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserică, constituie o condiţie necesară pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţi înţeleg greşit această rânduială, nevăzând în ea altceva decât o rânduială arhaică, şi se întreabă cum un stomac gol ar putea constitui o condiţie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusă rudimentar la o asemenea înţelegere fizică şi „fiziologică", văzută ca simplă disciplină, această rânduială îşi pierde desigur semnificaţia. Atunci nu ne mai mirăm de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp în urmă a înlocuit înţelegerea duhovnicească a postirii cu una juridică şi disciplinară (de exemplu, puterea de a „da dispensă" pentru post ca şi cum Dumnezeu şi nu omul ar avea nevoie de postire!) astăzi, practic a abolit postul „euharistic". Totuşi, în adevăratul său sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregătire şi plinire prin care Biserica trăieşte, pentru că el reprezintă deopotrivă aşteptarea lui Hristos în „această lume" şi venirea acestei lumi în „lumea ce va să vină". Putem adăuga aici că în Biserica primară acest post deplin avea un nume luat din vocabularul militar; se numea statio, ceea ce înseamnă o garnizoană în starea de alarmă şi mobilizare. Biserica este trează — ea aşteaptă Mirele, iar pe Acesta îl aşteaptă întru bucurie şi lumină. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica însăşi ca stare de postire, ca aşteptare a lui Hristos, Care se apropie de ea în Sfânta Euharistie, Care va veni cu slavă la sfârşitul veacurilor.

Foarte diferite sunt însă conotaţiile duhovniceşti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului către trup şi poftele sale, ceea ce reprezintă rezultatul tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, omul descoperă că „nu se hrăneşte numai cu pâine" — că poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe stare a lor „normală". Iscusinţa postirii ascetice a fost cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos cum că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune". Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos însuşi care a postit patruzeci de zile, apoi 1-a întâlnit pe Satana faţă în faţă şi această ciocnire a schimbat înclinaţia omului „nu numai către pâine", inaugurând astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paşte şi Crăciun, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne curăţim şi să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia sfântă a postirii şi, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranţă, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care „neîntreruperea" postirii, continuitatea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.

Această diferenţă dintre cele două moduri de postire ne ajută să înţelegem aparenta contradicţie dintre canoanele care reglementează postul. Canonul care interzice postirea în zi de Duminică înseamnă din punct de vedere literal că în acea zi postirea este „întreruptă" în primul rând de Sfânta Euharistie însăşi, care plineşte aşteptarea, nădejdea şi care, fiind scopul întregii postiri, este de asemenea şi sfârşitul ei. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că Duminica, Ziua împărăţiei, nu aparţine acelui timp a cărui semnificaţie ca pelerinaj sau călătorie este exprimată specific în Postul Mare. Duminica rămâne astfel nu ziua postirii ci a bucuriei duhovniceşti.

Dar în timp ce întrerupe postul deplin, Sfânta Euharistie nu întrerupe postul „ascetic" care, aşa cum am explicat, are nevoie de continuitatea efortului duhovnicesc, prin însăşi natura sa. Aceasta înseamnă că rânduielile alimentare care guvernează postirea ascetică rămân valabile în Duminicile Postului. Mai concret, cărnurile şi grăsimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului „psiho-somatic" al postirii ascetice, pentru că Biserica ştie că trupul, dacă va fi „supus", trebuie să suporte o disciplină îndelungată şi stăruitoare a abstinenţei. De exemplu, în Rusia, călugării nu au mâncat niciodată carne, dar asta nu înseamnă că ei au postit de Paşte sau cu ocazia altei mari sărbători. Se poate spune că o oarecare măsură a postirii ascetice aparţine vieţii creştine ca atare şi că ar trebui ţinută de către creştini. Dar semnificaţia Paştelui, atât de comună din păcate, ca o obligaţie de a bea şi de a mânca peste măsură este o tristă şi urâtă caricatură a adevăratului duh al Paştelui! Este într-adevăr tragic că în unele biserici oamenii sunt descurajaţi de la împărtăşirea cu Sfânta Euharistie de Paşte iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paşte a Sfântului Ioan Hrisostom — „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând" — sunt probabil înţelese ca referindu-se exclusiv la conţinutul bogat al coşurilor cu prinoasele de Paşte. Praznicul este o realitate duhovnicească, iar pentru a fi păstrat aşa cum se cuvine are nevoie de tot atât de multă sobrietate şi meditaţie duhovnicească ca şi postul.

Deci, trebuie să se înţeleagă clar că nu există contradicţie între insistenţa Bisericii ca să menţinem abstinenţa de la anumite mâncăruri în timpul Duminicilor din Post şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede că numai urmând cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistic al nevoinţei şi desăvârşirii şi ostenelile neîncetate ale celor „patruzeci de zile spre mântuirea sufletului" putem cu adevărat să împlinim scopurile duhovniceşti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum către locul deosebit pe care îl ocupă în rândul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.

Alexander Schmemenn - POSTUL CEL MARE

Proiecte pentru tineret

       Am primit acest anunț (nu am nicio implicare în domeniu) şi m-am gândit că poate sunt persoane interesate, drept care iată-l:

 

Saptamana 15-21 mai 2011 este ALTFEL datorita implicarii voastre!

Dupa ani de implicare in activitati de tineret, dupa luni de activitati de voluntariat pentru comunitate, dupa zile de experiente interculturale si ore de formare va propunem in continuare sa fiti activi, optimisti, creativi, sa fiti voi cum ati fost si pana acum si sa auda o Europa intrega cum te SETezi. Indiferent din ce colt al tarii ai fi.... fa-ti simtita prezenta, fa diferenta! Ai desfasurat proiecte Tineret in Actiune sau activitati/evenimente/proiecte pentru si cu tineri? Arata intregii lumi! Folosesti educatia nonformala sau faci activitati de voluntariat (si nu numai) inovatoare si de impact asupra tinerilor? Impartaseste din experienta ta!

Principalele teme vizate sunt:
- voluntariatul in general si Serviciul European de Voluntariat in special (ne aflam in Anul European al Voluntariatului),
- promovarea Strategiei UE 2020 prin initiativa sa strategica Tineret in Miscare si a strategiei europene in domeniul tineretului
- programul Tineret in Actiune
- orice inseamna implicare a tinerilor.

Activitatile pe care puteti sa le desfasurati ar putea fi:

- informare cu privire la oportunitati pentru tineri

- activitati care sa implice voluntari in general si voluntari SEV in special

- intalniri locale, dezbateri, seminarii, conferinte si ateliere pe teme diverse legate de tineri si de Europa (pot fi axate si pe prioritatile tematice ale Programului Tineret in Actiune: educatie non-formala, voluntariat, protectia mediului inconjurator, etc.)

- activitati bazate pe metode de invatare precum animatia, teatrul social, cafeneaua publica etc. Si care sa implice tineri

- activitati din proiecte de tineret care se desfasoara in perioada 15-21 mai

- traininguri (pot fi axate si pe prioritatile permanente ale Programului Tineret in Actiune: cetatenie europeana, participarea tinerilor, diversitate culturala, includerea tinerilor cu oportunitati reduse)

Aceasta lista nu este exhaustiva si poate fi completata cu orice tip de activitate care implica tineri in contexte nonformale si informale.

In cadrul Saptamanii Europene a Tineretului, un loc special il va avea ziua...ZEN! Sau, mai bine zis, Ziua Educatiei Nonformale. 20 mai poate fi o ocazie excelenta de a promova metode de educatie nonformala folosite de catre voi.

Ca referinta, va putem pune si noi la dispozitie doua culegeri de metode de educatie nonformala realizate in urma celor 2 editii de laborator de educatie non formala, la adresa: http://www.tinact.ro/documente-de-suport-1. Poti sa promovezi aceste lucruri singur si cu siguranta vor avea impact! Sau putem sa le facem cu totii timp de o saptamana si sa aratam impreuna celor din jur ca lucrurile bune nu sunt doar accidente fericite.
IMPREUNA putem sa demonstram ca tinerii chiar CONTEAZA!

Daca esti interesat, te rugam frumos sa ne comunici cateva informatii aflate in formularul care se afla aici.

TERMEN LIMITA: 29.04.2011 pe adresa vlad.groza@anpcdefp.ro

Toate activitatile desfasurate de catre voi in saptamana 15-21 mai vor fi introduse in programul oficial al Saptamanii Europene a Tineretului, eveniment ce se desfasoara simultan in Romania si in celelalte state europene participante la programul Tineret in Actiune. 

SETeaza-te!

--
Nu fi spectator! IMPLICA-TE!
Afla cum la www.TINACT.ro

Nu printati acest mesaj decat daca este neaparata nevoie!
Reduceti! Reciclati! Reutilizati!

Miruna Covaci
Ofiter de Comunicare Tineret in Actiune
Responsabil Eurodesk
Agentia Nationala pentru Programe Comunitare in Domeniul Educatiei si Formarii Profesionale
E-mail:miruna.covaci@anpcdefp.ro
E-mail:miruna.covaci@eurodesk.eu
Tel:+40 21 201.07.63
Fax:+40 21 312. 16. 82
Web: www.tinact.ro
Web: www.eurodesk.ro

Datele Părintelui Valentin de la Giurgiu

Am primit întrebări legate de coordonatele Părintelui Valentin de la Giurgiu şi ale centrului pe care îl păstoreşte drept care m-am gândit că ele pot fi folositoare şi altora care nu le-au cerut dar sunt gata să facă un gest creştinesc (nu mai vorbesc de faptul că suntem în Postul Paştilor). Iată-le:

Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil
Comuna Slobozia
Judeţul Giurgiu

Părintele Valentin STEFAN
Tel: 072090635;  0762656077

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (10)

Doamne ajută!

 

Dragi prieteni,

 

Avem veşti care ne umple inima de bucurie şi anume: săptămâna aceasta a plecat către Centrul Social Sfinţii Arhangheli Mihaiil şi Gavriil din Giurgiu şi către Valea Plopului - Valea Screzii o maşină (mulţumiri şi salutări celor care ne-au pus la dispoziţie maşina) cu mobilă, ceva alimente, robot de bucătărie, imprimantă  - pentru Giurgiu şi 1000 de şampoane, haine pentru Valea Screzii. Abia aşteptăm să-i vizităm şi noi, cei din fundaţie, pe micuţi! Multe mulţumiri tuturor celor care ajutaţi aşa degrabă pe cei în nevoie prin rugăciune sau/şi cu cele necesare!

 

Fiind la capitolul: Sprijinirea aproapelui vă aducem la cunoştinţă cazurile unor familii din Bucureşti (două la număr). De curând, un membru drag nouă (îi mulţumim pe această cale pentru efort!) s-a deplasat la cele două familii pentru a identifica nevoile lor şi implicit pentru a vedea clar situaţia. Astfel, ataşat găsiţi situaţia, precum şi impresiile persoanei care s-a deplasat acolo. Ne cerem iertare că nu expunem mai jos informaţiile, ocupă mult spaţiu. Pentru mai multe detalii despre aceste familii vă rugăm să ne contactaţi! De altfel, ne-am bucura tare dacă vom ajunge la ei cu câteva alimente înainte de Sfintele Sărbători!

 

Dacă doriţi să vizitaţi Moaştele unor mari Sfinţi din Grecia, vă recomandăm un pelerinaj de 5 zile, în intervalul 2-7 mai 2011. Se va ajunge la Moaştele Sfântului Spiridon, în Insula Eghina  - la Sf. Nectarie, la Brâul Maicii Domnului, în Meteora şi în alte multe locaţii. Costul este de 230 euro/persoană. Detalii şi înscrieri la: 0722 316 896 – Cristian Filip.

 

Ataşat vă trimitem şi un comunicat de presă, ce sperăm să sensibilizeze conştiinţa dumnevoastră de români! Sunteţi invitaţi la Jilava, în Fortul 13, să vizitaţi locul în care au suferit elitele ţării noaste! Facem apel şi la cei dintre dumneavoastră care sunteţi profesori: nu-i lăsaţi pe copii noştri şă nu cunoască istorie!

 

Materialele de săptămâna acesta sunt:

 

1. Sfântul Teofan Zăvorâtul: Dragostea este distrusă de fărădelegi! (Mulţumim site-ului: Catehetica.ro);
2. Biblia din Parlament. Ultimul Cuvânt. Emisiunea Semne (Cum jură politicienii pe Biblie fără discernământ); (Felicitări şi mulţumiri dlui Rafael Udriste!)
3. Facebook poate cauza divorţ ( sau despărţire între cuplurile necăsătorite încă);
4. Un sfânt de geniu: Arhiepiscopul Luca al Crimeei (1877-1961). (Felicitări şi mulţumiri dlui Valentin Crăciun!)

 

Cu preţuire,

 

 

Irina Coşoveanu

 

Detaliile privind sprijinul și Invitația le găsiți în pagina Activități și ajutoare creștinești.

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.271.236 (un nou număr de telefon)

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

Fericitul, chinuitul și moartea

Nimica nu neliniștește pe cei mai mulți așa de tare ca aceea că bogații cei mai prihăniți (necinstiți, păcătoși – n.n) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepții sau cei îmbunătățiți adeseori suferă cea mai amară sărăcie și mii de alte răni care sunt încă și mai cumplite decât sărăcia. 
Acest început al omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a șasea a postului, ne zugrăvește tabloul realității în care chiar viețuim astăzi și în care șmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alții de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. Și, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar dacă în ceea ce îi priveşte pe semenii lor lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu chiar au?

Tema reală a acestei omilii este moartea și opțiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în fața acestor două posibilități: crede în moartea veșnică sau viața veșnică. Despre realitatea morții veșnice suntem pe deplin încredințați, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârșit cercul de lumină care e viața pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veșnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noștri pentru că omenirea o poate sfârși oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, fie că moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situația în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viața veșnică e adevărul și procedând greșit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăiești în răspărul lui și pierzi șansa vieții veșnice? Dacă merită să renunți aici și acum la nevoile cărnii tale, destinată oricum putrezirii, pentru a-ți asigura un loc în lumina veșniciei? Acesta este și credința autorului omiliei care ne spune că mai bucuroși trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alții primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; și apoi sunt și din aceia care se pedepsesc și în această lume și în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiți voi cei mai norociți? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăță de păcatele lor, iar acolo se fericesc veșnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, și n-o spunem nici noi, că cei bogați sunt răi și cei săraci buni. Sunt, după cum bine știm, amestecați, și doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, așa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primești și nu îl dai îndoit mai departe, devine grea și nesfârșită povară), iar răul e ajutor pentru veșnicie. Suntem păcătoși cu toții pentru că am coborât cu toții de la starea de om la cea de subom, mai jos decât animalul, dar bine va fi în veșnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (și care înțeleg că necazurile pe care le au sunt un plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viața aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viața cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăiește aici fără grijă, în siguranță și în desfătare, cu necumpătare și cu ușurătate de minte. Cine voiește a fi acolo părtaș la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare și osteneală. Și dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi înşine la trântă cu ostenelile (ascunzătoare de atâta neştiută dulceață) ale ascultării Lui. Pentru că altfel….

Ion Iliescu - cu degetul în sus (III)

       Trebuie să fac o mărturisire: am greşit faţă de Ion Iliescu.
       Am greşit chiar grav, atunci când am spus despre Ion Iliescu că a rămas un comunist, acelaşi comunist – adică un soi de idealist, un personaj care chiar dacă şi-a greşit viaţa şi a greşit grav faţă de semenii săi, are măcar meritul că crede în ceva: într-o sumă de idei, într-un proiect, într-o, de fapt, utopie.
        Am greşit şi atunci când, în diverse discuţii, am mai afirmat – după ce am reluat teza “Iliescu comunist” – că trebuie că este sfâşiat între satisfacţie şi ciudă: satisfacţie pentru că, cel puţin în România, Iliescu şi ai lui par a fi avut dreptate cu “capitalismul găunos”, şi ciudă pentru că ceea ce a fost până în ’89 pare tot atât de îndepărtat pe cât părea atunci ceea ce este acum.
Mi-am înţeles greşeala nu cu mult timp în urmă, într-o zi în care, după o şedinţă iniţial secretă şi restrânsă, apoi deconspirată şi lărgită, a conducerii psd, am găsit relatată şi o poziţie a lui Ion Iliescu. Ceva cu daunele aduse partidului de declaraţiile lui Geoană dar şi despre şi mai marile prejudicii pe care le-ar aduce în acest moment excluderea acestuia. Şi atunci în cea clipă, în aceeaşi clipă, am mai recitit şi reauzit aceste cuvinte spuse de multe alte ori cu acelaşi sens. Şi am înţeles fulgerător că am greşit: Ion Iliescu nu a rămas tot un comunist idealist. Nu, Ion Iliescu a rămas tot un activist, un funcţionar credincios şi devotat partidului; ieri, celui comunist, azi, celui capitalist. Nu contează ideile, ci structurile. Nu contează rezultatele sociale, ci binele partidului, adică al oamenilor lui. Ion Iliescu a rămas permanent preocupat de ceea ce este mai bine pentru partid. Asta a fost şi este preocuparea bătrânului activist.
        Dacă ar fi crezut în comunism şi ar fi rămas cu acest crez, Ion Iliescu ar fi fugit repede din PSD; pe vremea când acesta se numea FSN sau FDSN. Ar fi fugit şi ar fi încercat de mai multe ori – căci ar fi dat de fiecare dată greş – să facă un partid după modelul pe care îl purta în minte şi în suflet şi cu acesta să intre în lupta pentru o Românie dacă nu se putea comunistă, măcar socialistă.
        Ar fi fost oripilat de grobianismul, indiferenţa, hoţia, imoralitatea şi amoralitatea noilor săi colegi şi supuşi, de capitalismul tâlhăresc şi otrăvitor pe care aceştia au pornit şi au reuşit să-l construiască în România.
        Dar, chiar dacă a mai mârâit la unul sau la altul, Ion Iliescu nu a acţionat ca un comunist credincios idealului său. Nu, de fiecare dată când a avut o critică internă, a avut-o doar pentru că cei arătaţi cu degetul făceau rău partidului; nu ţării, nu "maselor largi populare", nu viitorului lor.
        Aruncat de Ceauşescu la magazia celor fără putere – probabil nu atât pentru ideile sale reformatoare cât pentru relaţiile sale cu ruşii – Iliescu a rămas fără jucăria care spera că într-o zi va fi a lui; să-i poată el invârti cheiţa şi prin ea, pentru stăpânii săi de la răsărit, să ne învârtă nouă destinul.
        Nu i-a fost uşor. E clar că a suferit. S-a măcinat. A urât. Dar s-a şi întărit, a făcut, ca să zicem aşa, o bună condiţie fizică.
        Şi când a venit momentul, pentru că nu mai avea partid, a făcut el unul: cel în care este şi acum şi care s-a numit: fsn, fdsn, pdsr, psd (nu pot, pentru răul pe care l-au făcut, să le scriu cu litere mari).
       Nu are acelaşi principii ca cel comunist? Şi ce dacă? Ce contează? Partid să fie şi, dacă se poate, la guvernare. Importantă era jucăria şi misiunea pe care o putea îndeplini cu ajutorul ei: de a ne distruge nouă şansele, de a face o Românie haotică, dezamăgitoare, bolnavă, isterică, depopulată, prostituată, interlopă. O Românie care multor români le trezeşte ruşinea, iar străinilor dispreţul, jena, greaţa. O Românie în genunchi, vîndută pe tarabe.
       Pe de altă parte, ideea că psd-ul (şi asemeni lui toate celelalte partide) nu a funcţionat şi nu funcţionează după cerinţele comuniste este şi ea falsă; în realitate este vorba de acelaşi tip de oameni, de aceleaşi abuzuri şi hoţii, de acelaşi dispreţ şi dezinteres, de aceeaşi corupţie, şi multe altele, ca şi în atotbiruitorul şi atotputernicul pcr (partidul comunist).