Lecţie video despre cum trebuie bătute nevestele în islam (NU-I CREDEŢI! SĂ NU LE MAI FIM COMPLICI!)

Mafia bancară globalistă, pentru a împlini porunca împăratului ei, aceea de a-i închina lui lumea, avea nevoie să o schimbe, să schimbe omul; să-i ia credinţa, valorile, reperele moral-existenţiale, identitatea. Trebuia, deci, să elimine creştinismul concurent. 
Căile au fost mai multe şi, constatăm azi, fiecare a avut o contribuţie. În final, toate s-au adunat în /seducţia cu/impunerea păgânismului - ateismul tot aici intră, căci el este, atunci când crezi în el şi îi urmezi ritualurile, tot un cult, o religie, care se alătură celorlalte construcţii adulatorii de om, natură, duhuri, pietre etc.
Instrumentele teoretice au fost şi sunt ideologiile. Printre ele, feminismul, adică, (au zis ei) eliberarea femeii de sub exploatarea bărbatului.
Ultimele creaţii demonice din panoplie sunt ideologia genului şi migraţionismul salvator. 

În timp acestea au ajuns în conflict nu numai cu construcţiile tradiţionale: omul, ca fiinţă a lui Dumnezeu, familia, societatea creştină, neamul etc., ci şi unele cu altele. Aşa se face că, feminismul clasic este în acest moment în război, de exemplu, cu neo-feminismul libertinar şi cu ideologia genului. 
Există însă o ultimă unealtă globalistă, cea menită a da lovitura mortală "vechiului", care intră în conflict cu toate celelalte: migraţionismul salvator. El este duşman şi al vechiul marxism proletar, şi al neomarxismului: feminism, homosexualism, ideologia genului etc.

Pentru că de sus s-a stabilit că islamul e bun, paşnic, fericirea pe pământ, cea mai bună variantă de societate (islam = supunere, deci e clar pentru cine e cea mai bună) împotriva acestuia nu se mai poate spune nimic căci eşti islamofob (Ceea ce te poate costa pierderea serviciului, marginalizarea, amenzi serioase, deci sărăcirea, şi chiar puşcăria.). El ne este livrat, de către ideologi şi activişti, ca o religie şi societate a păcii şi iubirii. Dar islamul la rândul său, în cele aproape 2 miliarde de musulmani, se manifestă independent de planurile mafiei noastre. 
Aveţi la adresa de mai jos un recent film încărcat pe youtube în 29 martie 2019, de un om de ştiinţă musulman: un sociolog din Qatar. În acesta, Abd Al-Aziz Al-Khazraj Al-Ansari ne explică şi ne face şi o demonstraţie despre cum trebuie să-şi bată un bărbat musulman nevasta în modalitatea permisă de islam.

 https://www.youtube.com/watch?time_continue=202&v=m-jpwHPsHDQ

 După acesta, nevasta nu trebuie bătută neapărat des, dar un bărbat - ca şef al casei - trebuie să-şi exercite din când în când autoritatea şi să-şi disciplineze nevasta "din dragoste, desigur" astfel încât "viaţa împreună să-şi continue cursul".
Al-Ansari spune că bătaia trebuie să fie uşoară şi să nu doară, şi că ea trebuie să facă ca nevasta să simtă masculinitatea şi puterea bărbatului ei (cum să le simtă dacă nu o doare?) şi, astfel, să-şi simtă feminitatea ei.
În continuare, sociologul qatarez face o demonstraţie, despre cum trebuie bătute nevestele, cu ajutorul unui băiat, şi la care strigă: Ţi-am spus să nu mai ieşi din casă! De câte ori e nevoie să-ţi spun?

Conform lui Al-Ansari, lovirea feţei femeii, lovirea acesteia cu pumnii este interzisă, dar de bătaia drăgăstoasă  femeile au nevoie prin natura lor: adică au nevoie ca bărbaţii lor să fie dominatori, autoritari, puternici şi violenţi.

Tot în islam şi tot din iubire, dar mult mai multă, se ajunge uneori ca femeile să fie bătute, drăgăstos, cu pietre. Dar pentru că, nu-i aşa, islamul este, în împachetarea globalistă, doar şi numai o religie a iubirii, musulmanii care îşi bat şi omoară nevestele, spre deosebire de creştinii îndrăciţi care fac acest lucru, au fost, sunt şi vor fi nişte îngeri. 

Şi ca să întoarcem la "aranjorii" existenţelor noastre, la mafioţii globalişti şi slugile lor din politică, administraţie şi ong-uri, vă reamintesc un lucru esenţial: EI MINT TOT TIMPUL!
Mint chiar şi când spun adevărul pentru că acesta este folosit pentru scopurile lor şi astfel devine minciună în raport cu scopul prezentat public. Aşa că:

NU-I CREDEŢI! SĂ NU LE MAI FIM COMPLICI!

 

Lumina cunoştinţei şi viaţa veşnică. Exerciţiul cunoaşterii ne modifică până la nivelul expresiei genetice (Cine suntem)

Lumina cunoașterii și viața luminată de credință
Și în planul experienței directe, și în cel mai larg al cercetării științifice, lumina însoțește eforturile cunoașterii. O lume în care cunoașterea să se realizeze fără utilizarea luminii (a radiației electromagnetice, în general) este mai degrabă imposibil de imaginat. Cele mai mari descoperiri ale fizicii din ultimele secole au fost posibile prin intermediul luminii. Ea a fost și este indispensabilă observațiilor astronomice și a jucat un rol foarte important în formularea Teoriei Relativităţii Restrânse, în descoperirea mişcării galaxiilor și a Universului în expansiune.

Formularea ipotezei existenţei radiaţiei de fond, observațiile care au validat Teoria Relativităţii Generale și legile fizicii cuantice, care privesc microcosmosul, au fost legate de lumină. Și în cazul a două dintre cele mai provocatoare mistere ale cosmologiei recente, detectarea materiei întunecate și expansiunea accelerată a universului (și implicit energia întunecată), lumina s-a dovedit un martor esențial. În fine, recenta detectare a undelor gravitaționale, recompensată cu Premiul Nobel în fizică, în 2017, a fost posibilă prin utilizarea unui Interferometru Laser (lumină coerentă).

Pentru gândirea patristică însă, toate cunoștințele legate de lumea sensibilă au nevoie de o altă lumină pentru a fi utilizate în mod ziditor, folositor în sens spi­ritual. Gândirea patristică ne îndeamnă să vedem că adevărata cunoaștere se dovedește în slujba vieții, în planul acestei lumi și în veșnicie.

Pe de o parte, datele cunoașterii, descoperirile științifice și posibilități tehnologice își împlinesc rostul dacă sunt puse în slujba semenilor. În zilele noastre se poate întrevedea cum cercetarea științifică se desfășoară în coo­perare, prin contribuția multor specialiști și investitori. Pe de altă parte, pentru a prelungi această experiență asemănătoare sobornicității¹, roadele cercetării trebuie să fie valorificate în vederea întrajutorării oamenilor.

În multe privințe, lucrurile nu se petrec așa. Mai degrabă, putem constata contrariul. Provocările actuale au dovedit că achizițiile cunoașterii și puterile tehnologice sporite de care dispune astăzi umanitatea nu au eradicat sărăcia sau conflictele, poluarea sau risipa, ceea ce evidențiază importanța unei reflecții privind raportul dintre cunoaștere și viață.

Spiritualitatea creștină urmărește valorificarea cunoștințelor omenești desprinse din Creație sau din Scriptură în planul vieții interioare, în vederea cultivării virtuților, pentru o mai bună slujire a semenilor, pentru sporirea comuniunii cu Dumnezeu. Cunoștințele privitoare la cele create sunt înțelese ca „lumini interioare”, destinate minții. Pentru o adecvată întrebuințare a lucrurilor și puterilor cu care științele îl înzestrează pe om, el are nevoie de o altă lumină: lumina înțelegerii. Este vorba despre un anumit mod de înțelegere, strâns legat de lucrarea despătimirii.

Aceasta pentru că simțirea și mintea sunt strâns legate între ele. Aceasta este chiar legătura ce face posibilă cu­noașterea în minte, și prin trup, a celor sensibile: „Simțirea şi cele supuse simțurilor au fost create ca să slujească minții”² și într-atât de strâns sunt legate ele, încât oricare ar lipsi va împiedica pe cealaltă să-și arate lucrările sale³.

De fapt, în aceasta constă legătura vitală, și adesea trecută cu vederea astăzi, între ceea ce cunoaștem, prin simțire (și demersul observațiilor și explorărilor sensibile desfășurate în planul cercetărilor științifice privitoare la lumea sensibilă) şi minte (ca loc interior, unde se depozitează, se imprimă această cunoaștere). Este vorba despre ce păstrăm în noi și despre cum anume creștem de pe urma experiențelor și cunoștințelor noastre.

Experiența și cunoașterea transformă viața

În mod remarcabil, medicina și neuroștiințele au scos la iveală, în ultimele două decenii, numeroase rezultate care arată această interconexiune a experienței și cunoașterii.
Astăzi este bine cunoscut faptul că rețelele neuronale, structurile și activitatea cerebrală pot suferi modificări importante și de durată, sub incidența experiențelor de fiecare zi⁴. Simplul control repetat al atenției determină modificări neuronale semnificative în procesarea semnalelor provenite din stimuli⁵. Până și posturile corpului, influențând considerabil tabloul hormonal, induc dispoziții emoționale specifice⁶. Însă s-a putut constata că o modi­ficare în dispozițiile emoționale schimbă semnificativ modul în care gândim⁷. E corect să spunem, folosind o expresie a unei autoare recente, că însuși corpul - posturile și experiența lui - poate imprima o formă și o mișcare minții⁸. În fine, pe un alt drum de explorare situat în câmpul științelor medicale, ne parvin dovezi care indică faptul că experiențele, strădaniile noastre de cunoaștere produc modificări în adâncul ființei noastre, la nivelul expresiei genetice!
Așadar, exercițiul cunoașterii afectează profund viața propriu-zisă. Eforturile cunoașterii se imprimă în viață, lăsând urme în dispozițiile și felul minții de a gândi.

Lumina cunoștinței și viața veșnică

Este mai ușor de înțeles acum că înaintarea omului în cunoașterea lui Dumnezeu, în experiența credinței, precum și experiența comuniunii de iubire cu Persoanele Sfintei Treimi transformă profund viața persoanei. Credința, ca experiență a comuniunii cu Dumnezeu și cu oamenii, de înaintare în cunoașterea Lui și a semenilor reprezintă, așadar, cel mai cuprinzător parcurs de înnoire a vieții omenești. Un autor filocalic formulează un temei pentru aceasta: ochiul este luminătorul trupului şi mintea este luminătorul inimii, iar Dumnezeu este luminătorul minții. De aceea, lipsită de lumina cunoștinței, inima „nu poate produce înțelesuri şi gânduri dumnezeiești şi lucrări vrednice de Dumnezeu şi nu se poate umple deplin de vederi dumnezeiești”⁹.

Hristos Însuși este Lumina lumii și Lumina cunoștinței, cunoștința omenească fiind lumina dăruită de El, ca drum către cunoașterea Lui și către Viața veșnică în comuniune de iubire cu El: „Aceasta este viaţa veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Autor: diacon Adrian Sorin MIhalache
Sursa: Ziarul Lumina

Note:
¹ Această expresie este utilizată de Alexei Nesteruk în S. Trubeţkoi, „Despre natura conștiinței umane”, în: Opere alese ale lui S. Trubețkoi, Mysl, Moscova, 1994, pp. 483-591, apud Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 319.
² Talasie Libianul, Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte către Pavel prezbiterul, Suta a patra, 5, în: Filocalia, vol. 4, 2010, p. 37.
³ Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, Suta a doua, 34, în: Filocalia, vol. 6, 2011, p. 84.
⁴ Chiar și 30 de minute de efort pot induce o schimbare în funcția cerebrală. Atât de importante sunt experiențele și atât de valoros este timpul pe care îl trăim (Cf. Tomas Ros, et all., „Endogenous control of waking brain rhythms induces neuroplasticity in humans”, în European Journal of Neuroscience, vol. 31, nr. 4, 2010, p. 770).
⁵ Cf. Briggs, Farran et all, „Attention enhances synaptic efficacy and the signal-to-noise ratio in neural circuits”, în Nature, vol. 499, nr. 7459, 25 iulie 2013, pp. 476-480.
⁶ Cf. Minvaleev, R.S. ș.a., „Postural Influences on the Hormone Level in Healthy Subjects: I. The Cobra Posture and Steroid Hormones”, în Human Physiology, vol. 30, nr. 4, iulie 2004, pp. 452-456.
⁷ Cf. Najjar et al., „Compassion Fatigue: A Review of the Research to Date and Relevance to Cancer-care Providers”, în Journal of Health Psychology, vol. 14, nr. 2, 2009.
⁸ Amy Cuddy, Prezență, Editura Publica, București, 2016, p. 221 sqq.
⁹ Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 15, în: Filocalia, vol. 4, vol. 8, pp. 274-275.

Nu-i credeţi! Să nu le mai fim complici! (Notre Dame - un incendiu "providenţial" pentru Macron)

"Providenţial" de bine plasat acest incendiu cu teribilă capacitate de destabilizare emoţională: 
La începutul Săptămânii mari a catolicilor.
Seara la o oră cu audienţă de vârf, cu imagini apocaliptice ale focului proiectat pe fundalul cerului, lume multă pe străzi. 
Tocmai când Macron trebuia să se adreseze poporului francez. 
Cu numai 40 de zile înaintea alegerilor europene (evident că, din acest punct de vedere, evenimentul ar fi căzut mult mai bine cu câteva zile înainte de alegeri, dar, probabil, că încărcătura ultimei săptămâni dinaintea Paştilor a contat mai mult).
Şi ni s-a livrat la greu: 
Macron îşi anulează adresarea către naţiune, programată pentru luni seara, în care anunţase că va dezvălui un set de măsuri ca răspuns la protestele "Vestelor Galbene".

"Am decis să transformăm furia în soluții", scrisese Macron pe Twitter, anunțând conferința de presă. "De luni de zile, am ascultat. Mâine, voi răspunde".

Audienţa era probabil masivă (sala de spectacol arhiplină), căci vestele şi protestele lor au deja o istorie de câteva luni. Să înceapă, deci, spectacolul. Dar nu cel tern al unei conferinţe de presă, ci cel flamboaiant al incendierii celui mai important simbol creştin al Franţei!

Macron intră, ca eroii din filme, în catedrala încă arzândă!
Macron este cutremurat!
Macron este îndurerat!
Macron nu mai are somn şi, târziu în noapte, după cum ne anunţă agenţiile de presă, şi prin ele toată media, transmitea lumii întregi, înmărmurită (adică hipnotizată, numai bună de primit indicaţii liminale şi subliminale) la vederea acestei nenorociri:

”Această catedrală Notre-Dame, o vom reconstrui. Toți împreună. Este o parte a destinului nostru francez. Mă angajez: de mâine va fi lansată o subscripție națională, și chiar dincolo de frontierele noastre.”

Macron este un adevărat patriot!

Macron iubeşte cultura şi moştenirea culturală a Franţei!

Macron apără moştenirea spirituală a Franţei. 

Macron este, totuşi, un bun creştin, chiar este un creştin, un francez adevărat, merită să-l susţinem, să-l iubim! 

Macron a devenit MACRON!

Dar cum noi ştim că aceşti oameni mint aşa cum respiră, înşeală, dispreţuiesc popoarele, ucid şi distrug cu cinism (tragedia Libiei este, în mare parte, rezultatul intereselor şi ambiţiilor Franţei) , nu se dau în lături de la nimic pentru a-şi îndeplini obiectivele (migraţia masivă şi dezechilibrarea socială internă în favoarea migratorilor) nu-i aşa că nu-i putem crede? Că nu-i credem nici acum?

Că nu-l credem pe Macron, rămas, orice ar face el, un micron?

Nu-i putem crede că sunt impresionaţi!

Nu-i putem crede că sunt cutremuraţi!

Nu-i putem crede că sunt îndureraţi!

Nu-i putem crede că sunt preocupaţi de păstrarea moştenirii culturale şi religioase franceze (adică a identităţii pe care o atacă deschis în fiecare zi) franceze!

Nu-i putem crede că incendiul a fost unul datorat neglijenţei sau unui întâmplător atac terorist. 

Amintiţi-vă de Pearl Harbor! 

Amintiţi-vă de Turnurile gemene!

Amintiţi-vă de războaiele din Yugoslavia şi de războiul criminal împotriva Serbiei!

Amintiţi-vă de armele de distrugere în masă ale lui Saddam, care nu existau!

Amintiţi-vă de evenimentele sângeroase puse în scenă pentru a se justifica atacarea Vietnamului, Irakului, Libiei, Siriei şi altor zeci de state!
Amintiţi-vă de Colectiv!

Amintiţi-vă sau, dacă nu credeţi/nu ştiţi, documentaţi-vă despre sutele de înscenări ticăloase ale slugilor mafiei bancare globaliste!

Vă rog, nu-i mai credeţi, nu-i mai cauţionaţi, nu-i mai acceptaţi, nu-i mai urmaţi.

În primii 19 ani ai acestui secol au fost măcelăriţi în războaiele globaliştilor peste 5 milioane de oameni; răniţi, zeci de milioane; puşi pe drumuri peste 20 de milioane. Nu a fost nici cel mai mic moment de emoţie, nicio inflamare mondială a acestor personaje pentru victimele lor, niciun apel la reconstrucţie, la pace. Ba, dimpotrivă: toate acţiunile lor criminale continuă.

Să încetăm a le mai fi complici!

ROMÂNIA condusă de MAFIA SECURITĂŢII. IOHANNIS, un element central al REŢELEI.

Mulţumită încăpăţânării (acum explicată) a lui KW Iohannis de a nu-l schimba pe Augustin Lazăr, aflăm tot mai multe despre cum în toţi aceşti 30 de ani am fost conduşi, prelucraţi, privatizaţi, integraţi în NATO şi UE, jefuiţi, forţaţi la emigrare de către "onorabilii" membri ai Securităţii. O reţea care depăşeşte chiar celebrele reţele mafiote italiene sau americane, care prinde toate nivelele şi instituţiile statului român - un exemplu concludent, Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale este şi el un fost informator - , în primul rând cele de forţă, justiţie, avocaţiale, notariale, dar şi tot restul instituţiilor publice şi mare parte dintre cele private (de ex. firmele securiştilor, ong-urile neo-marxiste-soroşiste etc.).

Iată câteva detalii despre încrengătura mafiotă din jurul lui Iohannis, el însuşi bănuit de trafic cu copii la începutul anilor '90, de însuşire frauduloasă de case şi de deturnare a unor vaste proprietăţi ale statului în favoarea Forumului Democrat al Germanilor din România. După cum se spune, cine se aseamănă se adună.

• Gheorghe Mușat fost ofițer al Securității și actual avocat al Președintelui Klaus Iohannis, l-a turnat la Securitate pe deținutul politic Iulius Filip
• Turnătoriile lui Gheorghe Mușat făcute în penitenciarul Aiud, au fost folosite de Gheorghe Lazăr, cadru al Securității și de Augustin Lazăr (președintele comisiei de propuneri) pentru a înrăutăți situația deținuților politici. Pentru Iulius Filip asta a însemnat inspășirea INTEGRALA a pedeapsei, și eliminarea posibilității de a fi eliberat condiționt, deși nu fusese pedepsit, exclusiv pe turnătorii: ,,nu a dat dovezi temeinice de îndreptare”, ,,e dușmănos”
• Augustin Lazăr, șeful comisiei de propuneri din Penitenciarul AIud, nu poate pretinde că nu îl știe pe Gheorghe Mușat încă din 1986 (sau chiar mai devreme)
• Klaus Iohannis refuză să semneze cererea de revocare a lui Augustin Lazăr – încă procuror general al României.
• Klaus Iohannis a fost apărat în procesul civil în care a pierdut casa pe care o obținuse în urma unui testament falsificat de Gheorghe Mușat, fostul ofițer al Securității și turnător al deținuților politici.
• Augustin Lazăr, ca procuror șef al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba a semnat rezoluțiii de clasare în dosarul caselor obținute prin fraudă de familia Iohannis, punând la mapa profesională în scopul de a fi numit de către Iohannis procuror general al României în 2016, rezoluția de clasare în dosarul cu casele al lui Iohanni.
• În acest moment, pe rolul Parchetului General condus de Augustin Lazăr, există o plângere penală privind câștigurile obținute de soții Iohannis din casele luate prin fraudă. Avocatul lui Carmen Iohannis la Parchetul condus de Augustin Lazăr este din casa de avocatură a fostului ofițer al Securității, Gheorghe Mușat.
• Augustin Lazăr ascunde faptul că avocații Mușat o asistă pe Carmen Iohannis în dosarul penal.Iată cum.
• Klaus Iohannis nu semnează propunerea lui Tudorel Toader de revocare a procurorului general Augustin Lazăr.

 Un amplu articol extrem de bine documentat, prezentând pe larg toate conexiunile, din care am extras concluziile de mai sus, găsiţi pe blogul lui Radu Soviani.

Gândește-te bine, uită-te-n oglindă și vezi dacă ești prost!

Eu şi tu

Eu îți spun că Soros controlează mult prea mult din politica autohtonă, în timp ce tu-mi spui că bat câmpii. Cu toate acestea, fundația lui din România finanțează toate organizațiile vocale, care urlă slogane la comandă, cele mai multe dintre ele fără pic de logică, demne de IQ-ul unei maimuțe retardate.

Îmi vorbești despre „elitele” tale din care obligatoriu fac parte indivizi ciudați precum Pleșu, Patapievici, Boia sau Liiceanu. La fel de imperturbabil îți spun că lucrurile nu-s tocmai curate. Că Pleșu și Liiceanu l-au pupat în cur pe Gogu Rădulescu, asigurându-și protecția pe vremea în care unii oameni sufereau pe bune în țara asta. Că n-avea cum să existe fum fără foc în cazul plagiatului din lucrarea de doctorat a lui Liiceanu. Că „Minima Moralia” e o carte scrisă de Theodor Adorno în 1951, iar în cazul broșurii lui Pleșu a fost cel puțin vorba de un mimetism rudimentar în alegerea titlului. Că, da, Mircea Malița i-a dat o smetie lui Pleșu atunci când a povestit episodul „Indonezia” din 1978 care nouă, oamenilor normali, ne pute-a securism. Că nu prea ai cum să ajungi Ministru de Externe dacă n-ai trecut pe la „băieții veseli”. Și că, din nou da, Pleșu e șef pe viață al benzii din România a Fundației Soroș. Că ICR-ul de pe vremea lui Patapievici a fost cel mai securist sistem cultural din câte-au existat vreodată, în care ăia se comportau ca-n cazarmă. Că e o carte de-a lui Catherine Durandin, „România mea comunistă”, în care povestește despre activitatea de ghid oficial a lui Boia, care n-o scăpa o clipă din ochi. Știți cine era pe vremea aia ghid?

Din nou îmi spui că n-am dreptate, chiar dacă nu te obosești să-mi aduci un argument logic. Te mulțumești cu slogane despre libertate, „societatea deschisă” și justiție. Eu îți spun că toate sunt elemente ale unui atac concertat asupra țării și tu îmi spui, din nou că n-am dreptate. Îți arăt că cei din banda #rezist au o soră geamănă în SUA cu numele #resist. Nu-ți spune nimic. Cum nimic nu-ți spune nici asemănarea până la suprapunere a „agitării telefoanelor” din Piața Victoriei cu golănia petrecută pe Maidanul din Kiev. Mă înjuri când îți spun că DEMOS de-aici e tot aia din SUA, sponsorizată, între alții, de bunul domn Soros. Treburile sunt identice, trase la indigo și tu-mi spui mie că aiurez. Și, din nou, îmi dai în freză cu slogane. Care slogane sunt aceleași cu cele de-acolo.

Nu te surprinde când televiziunile îți arată, la picajul marilor dictatori, chiuvetele lor cu robinete din aur. Ai văzut la Ceaușescu, la Saddam, la Mubarak și la Gaddafi. Dacă ai fi avut o minimă curiozitate te-ai fi dus la casa lui Ceaușescu din Primăverii unde ai fi putut constata limpede că nu-i nici vorba de robinete de aur, ci de aceleași robinete din inox pe care le știi de când lumea. La fel e și la Gaddafi și la Saddam și la Mubarak. Cu toate acestea, la următorul picaj al unui alt dictator, din nou te vei minuna de robinetele lui de aur.

Nu ai nimic de spus când vezi că influencerii tăi sunt, în marea lor majoritate, gângavi oligofreni. Te uiți în gura lor și le răspândești mesajele demne de mintea unui retardat. Și te simți bine!

Te-ai simțit bine când îl înjurai pe Ponta. Acum îl pupi în cur deoarece e împotriva lui Dragnea, noul „dușman al poporului” pe care trebuie să-l urăști. L-ai înjurat pe Grindeanu, dar l-ai aplaudat frenetic atunci când s-a lipit cu rectul de scaun. Și, la fel de mult l-ai înjurat pe Tudose pentru ca acum să-l iubești. Pe Veorica n-o mai scoți din „proastă”, dar dacă s-ar apuca să dea declarații împotriva lui Dragnea, ai îmbrățișa-o și-ai pupa-o în curul ăla blond. L-ai urât pe Ludvic Orban pe vremea în care băsescu îl considera „dușman al poporului”. Aum îl pupi în cur. Dacă-ți spun că toată consecvența ta e un rahat, spui că sunt rău.

Ai sărit în sus de bucurie atunci când securiștii l-au pus președinte pe Iohannis. Acum îl înjuri, iar peste vreo câteva săptămâni o să-l pupi din nou în cur.

Ar trebui să-ți spun în față că ești tâmpit și să nu mai pierd vremea cu tine. Cu toate acestea, mă încăpățânez și caut să-ți deschid ochii ăia chiori. Încerc să-ți arăt unde-i soarele, iar tu-mi arăți falsa lumină a UE, a SUA sau a ambasadelor. Fac eforturi supraomenești să-ți spun că e prostesc să te comporți ca frunza-n vânt, să nu ai decât ideile care-ți sunt turnate în ureche de către propagandă și să aderi imediat la ele. Îți spun că e aiurea să urli libertate și democrație în timp ce aperi securismul din societate.

Îți spun atâtea și atâtea lucruri și tu, de fiecare dată, îmi spui că nu-i așa. Oare cine-o fi prostul în toată afacerea asta? Și, mai mult, cine e cel care va fi tocat și vândut la kil de ticăloșii care-l manipulează? Gândește-te bine, uită-te-n oglindă și vezi dacă ești prost. Dacă te crezi deștept, e un simptom clar al bolii de care suferi.

Autor: Dan Diaconu
Sursa: Trenduri economice

Apel către lichele - (În atenţia: Iohannis, USR, PNL, PLUS, GDS, ...)

Dragi  prieteni menţionaţi mai sus, direct, sau ca membrii în menţionatele şi nemenţionatele, dar foarte prezentele în apărarea lichelelor, organizaţii politice şi civice,
Dragi nomenclaturişti comunişti-utecişti-sindicalişti,
Dragi securişti, procurori, miliţieni,
Dragi odrasle ale celor din ultimele două rânduri de mai sus, ajunşi pe înalte poziţii ale statului, sau pe înalte averi, construite şi unele şi altele pe baza şi cu ajutorul părinţilor voştri rămaşi, după cum noi ceilalţi, "cei mulţi şi proşti", am aflat an de an, în reţele oculte, născătoare de alte reţele oculte, de protocoale şi de dosare otrăvitoare şi criminale, asemănătoare celor din anii '50,
Dragi tineri care nu puteţi cuprinde în fiinţa voastră - chiar dacă cumva, logic, puteţi înţelege - ceea ce a însemnat cu adevărat experimentul comunist pentru cei care l-au trăit de cealaltă parte a societăţii, cea care trebuia omorâtă, distrusă, terorizată, "reeducată"
Dragi intelectuali corupţi de bunăstare (unii chiar milionari) şi de răsfăţ, gripaţi moral din cauza curentului provocat de agitaţia orgoliilor,
Şi oricare alţii care aveţi nevoie să aflaţi sau să vă reamintiţi,
Şi dragi prieteni cititori, oameni obişnuiţi, care i-aţi îmbogăţit, răsfăţat, suportat pe cei enumeraţi mai sus, sau aţi fost victimele lor,

Se pare că acum, la 30 de ani după lansarea lui e cazul să ne reamintim, sau să-l citim în premieră, vestitul apel lansat de Gabriel Liiceanu" în 30 decembrie 1989, caracterizat de prietenul său, Vladimir Tismăneanu, "Document electrizant ca mesaj si formidabil ca scriitură, ... un manifest pentru claritate morală".

Tot dl Tismăneanu ne defineşte foarte clar regimul comunist şi ne indică unde se lăfăiau lichelele:
Regimul comunist a fost unul lichelocratic. Lichelele domneau pretutindeni, isi făceau de cap si călcau in picioare tot ce era firesc. Lichelele de la CC al PCR, lichelele de la CC al UTC, de la UASCR, de la sindicate, din Securitate, din planificare, lichelele de la Departamentul Cultelor, lichelele din Directia Politică a Armatei, lichelele de la centrele universitare de partid, de la cenzură (pasămite desfiintata), de la Consiliul Culturii si Educatiei Socialiste, de la “Scanteia” si “Scanteia Tineretului”, de la la “Era Socialistă” (fosta “Lupta de clasă”), de la “Stefan Gheorghiu”, din TVR, de la Radio, din fruntea Ministerul Sănătatii (Iulian Mincu, cel cu “alimentatia ratională”) si a Ministerului Educatiei. ...  A fi lichea, canalie, torționar, delator, iata ceea ce reprezintă opusul umanului.

Iată textul apelului:

“Sunteți puțini în mijlocul acestui popor, de vreme ce el s-a putut regăsi peste noapte cu o asemenea forță și grație; și totuși mulți, dacă ați putut face cu putință, hrăni și cauționa oroarea vreme de 40 de ani. Vouă, acestor mulți-puțini, vă adresez următoarea chemare:
Lăsați o respirație mai lungă între ultimul omagiu pe care l-ați scris, între ultima ședință în care v-ați exprimat entuziasmul pentru realegerea lui Ceaușescu la cel de-al XIV-lea Congres și adeziunea grăbită pe care ați venit să v-o dați în zilele în care timișorenii nu terminaseră să-și îngroape morții și în care sângele de pe bulevardul Magheru și din Piața Palatului nu se zvântase încă.
Nu mai strângeți o vreme, bărbătește, mâna colegilor voștri și nu-i mai priviți senini în ochi.
Lăsați să se întrevadă o urmă de sfială în privirea voastră. Fiți o vreme stingheri.
Nu mai apăreți la televiziune.
Nu mai scrieți în ziare.
Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.
Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.
Renuntati la alibiuri morale spunându-vă că ați făcut neîncetat răul ca să puteți face din când în când binele.
Să nu vă fie frică, ci doar, din când în când, o lungă și insuportabilă rușine. Căutați un părinte care și-a pierdut în zilele acestea copilul și cereți-i iertare. Intrați în noul an meditativi. Și aprindeți o lumânare pentru cei morți și pentru voi.

Iar dacă veți da curs acestei chemări, veți înceta să fiți lichele și veți primi recunoștința noastră. Vă vom iubi.”

Se pare că totuşi lichele au parte de iubire şi recunoştinţă şi dacă nu au dat curs acestei chemări, astfel că sunt bine mersi, au făcut mulţi pui, privesc viitorul cu încredere.

Degradarea învăţământului, degradarea omului: condiţii pentru impunerea mondializării

50 de ani de destructurare a învăţământului au permis dezorientarea indivizilor, anihilarea lor, producerea de fiinţe fără repere, fără cunoştinţe şi, mai ales, au permis înlocuirea raţiunii cu slogane. Ceea ce este un eşec pentru om, este o reuşită pentru acest sistem ideologic globalizat, care nu poate prospera decât cu acest preţ. Un preţ pe care îl plătim cu noi înşine, în sensul cel mai direct al termenului.

După cum afirmă cu litere mari Organizaţia pentru cooperare şi dezvoltare economică - OCDE (ei da, aceasta este sursa reformelor şcolii din ultimii zeci de ani din întreaga lume):

Direcţia educaţiei şi competenţelor OCDE ajută indivizii şi naţiunile să identifice şi să câştige cunoştinţele şi competenţele care să permită accesul  la locuri de muncă mai bune şi la vieţi mai bune, creând prosperitatea şi favorizând incluziunea socială.

Este vorba despre decesul educaţiei: nu se mai formează fiinţe umane care trebuie să se emancipeze şi să-şi construiască viaţa, sunt ajutaţi indivizii să obţină "competenţe" pentru ca să-şi găsească un loc de muncă, iar ţările să nu se mai neliniştească, căci structurile internaţionale veghează. Deci, dacă direcţia învăţământului nu mai este determinată de state, acestea nu mai stăpânesc nici viziunea lumii care va fi, rezultatul fiind că: punctul de echilibru, referinţa, nu va mai fi statul naţional, ci o viziune globalizată deznaţionalizată. 

Aruncând o privire rapidă asupra anumitor practici dezvoltate în aceşi ani din urmă în şcoală, vom remarca, în general, respingerea efortului şi întărirea ideologizării ei: uitaţi memorarea cunoştinţelor, că aceasta necesită un  efort şi astăzi totul trebuie să fie joc, copilul, fără a avea cunoştinţele necesare, este pus să realizaze "proiecte" pe teme fundamentale ale epocii: ecologie, încălzirea climei, egalitatea bărbat-femeie devenită feminism, migraţiile şi cultul ruşinii faţă de istoria naţională etc. La şcoală, copilul nu mai învaţă, el îngurgitează reflexe condiţionate care îi permit să integreze această societate globalizată.

Rezultatele sunt „impresionante” şi media pare a se trezi brusc: ceva nu funcţionează! Ce surpriză, nici nu ne îndoiam ... Observaţia unui profesor : 

De 30 de ani, se vede că nivelul elevilor scade, mai ales la elementele de bază. De exemplu, în ceea ce priveşte operaţiile elementare, numai 37 % dintre elevi ştiu astăzi să facă o împărţire. Înainte erau 74 %. În ceaa ce priveşte cunoştinţele fundamentale avem, cu siguranţă, o scădere a nivelului.

Am putea spune: În sfârşit, au înţeles, se vor pune pe treabă, îi vor învăţa din nou pe copii. Ei bine, nu, pentru că nu ajunge, trebuie mers mai departe: e vina şcolii care înfricoşează cu controalele sale:

O treime dintre elevii care intră în clasă au dureri de stomac şi mă întreb cum să înveţi atunci când te doare stomacul. Avem un sistem de evaluare care porneşte de la principiul că elevul nu vrea să înveţe, deci trebuie să-l înspăimântăm cu controale, ceea ce nu merge. 

Logic, dacă nu mai sunt controale, nu se va mai putea spune că nivelul copilului a scăzut şi vom continua să egalizăm înspre în jos. Mai ales că, se pare, nu serveşte absolut de loc să faci mai multe ore atunci când elevul nu înţelege (ceea ce este normal). Atunci, cum să le combini pe cele două? Am putea reveni la cunoaşterea spontană... Şi atunci vom putea închide şcolile, înlocuindu-le cu centre de formare specializate, lăsând şi câteva şcoli adevărate - dar numai pentru elite (ceea ce, în realitate, există deja).

Şi liniştiţi-vă, această constatare nu are în vedere matematica. Se ajunge la aceeaşi concluzie cu engleza, ceea ce este "dăunător" într-o perioadă de globalizare, mai puţini cei care nu sunt chemaţi. A te îngrijora de nivelul francezei (la facultate, am ajuns să fiu nevoită să citesc lucrările de la primul an cu voce tare pentru a înţelege ce era scris în ele ... totuşi aceşti oameni au avut un bacalaureat!) este în afara discuţiei, căci cine va mai citi altceva în afara câtorva exclamaţii şi onomatopee de pe reţelele sociale? Rezultatul :

Franţa, care reuşea să-şi  păstreze rangul la nivel european în cadrul primei anchete din 2001 se găseşte astăzi la coada plutonului, mult în spatele unor naţiuni cu tradiţii şcolare mai noi cum sunt Kazahstanul, Bulgaria sau Irlanda de Nord. Numai belgienii (francofoni) reuşesc să se situeze mai prost, dar măcar ei au avut un salt între 2006 şi 2011. În timp ce Franţa şi-a văzut nivelul scăzând continuu în ultimii 15 ani.

Predarea istoriei şi geografiei a avut aceeaşi soartă, în special pentru că aceste materii sunt fundamentale pentru întărirea sentimentului naţional. Or, în epoca globalizării şi a migraţiilor în masă, istoria nu mai poate fi naţională şi geografia devine un concept cu dimensiune variabilă. Această furie ideologică a început în anii 70. Iată un text teribil:

În sistemul şcolar, o disciplină nu este niciodată izolată, pentru că ea se înscrie în mod necesar într-un context politic, social şi ştiinţific. Astfel, sistemul francez a funcţionat timp îndelungat pe principiul emancipării individuale. Adică, al eliberării spiritelor şi al întăririi raţiunii. În această perspectivă, geografia trebuia să favorizeze crearea şi însuşirea creuzetului naţional şi republican. Conţinutul acestui învăţământ era astfel fondat pe o cunoaştere pozitivistă şi, ideologic, "naţional-centristă" în anii 1970.

Dar asta era înainte. Cine mai are nevoie de raţiune sau de naţiune astăzi? În schimb avem nevoie de indivizi fără legătură cu un loc anumit, deci predarea istoriei şi geografiei a fost modificată:

De la centrată pe naţiune, această lectură devenea mondializată şi europeană. Din acel moment, mesajul geografic pe care sistemul şcolar trebuia să-l aducă elevilor a suferit de o lipsă de claritate şi lizibilitate. În plus, principiul de predare care viza emanciparea individuală s-a transformat într-un proces de socializare generaţională şi intergeneraţională.

 Dacă tot mai mulţi tineri de astăzi nu mai ştiu ce înseamnă 5,2, tot mai mulţi  liceeni trimit Ministerului educaţiei naţionale propuneri minunate în ceea ce priveşte lupta împotriva încălzirii climei. Ceea ce, nu-i aşa, este important. Căci aşa este posibil să produci fanatici înfricoşaţi, cum este această sărmană Greta Thunberg, complet instrumentalizată, după cum este revelat de această anchetă surprinzătoare:

Spre deosebire de tinerii manifestanţi de la Bruxel, Greta nu a răspuns la nicio întrebare. M-am găsit în faţa unei fetiţe stinse, fără pasiune, manipulată de persoane dubioase, un copil terorizat. Este programată pentru discursuri apocaliptice şi provocatoare de câteva minute în faţa mai marilor acestei lumi. 

Dar este adevărat că şi profesorii joacă jocul distructiv al acestei ideologii, incitând copii, manipulabili, să se joace „de-a oamenii mari", fără a avea nici depărtarea necesară, nici bazele. Este cunoscut totuşi că vârsta de aur a sistemului de învăţământului (ca sistem – n.t.) se situează la nivelul anilor ... 20. Încă o remarcă:

Spiritul critic la care facem apel prin voinţa noastră este cu atât mai dificil de inculcat la acest început de secol 21 când elevii sunt în acelaşi timp privaţi de o memorie reală raţională şi îmbibaţi cu o memorie falsă.

Dar cum să dezvolţi un spirit critic fără cunoaştere? Este imposibil. Şi am putea spune că pică foarte bine. Căci cum am putea noi rescrie istoria funcţie de nevoile noastre de moment, cum am putea arunca oamenii, ca pe nişte mici soldaţi docili, în lupte ideologice, care nu sunt ale lor, cu un slogan pe buze şi un deget pe ecran? Vanitatea şi vidul acestei lumi de consum şi de comunicare stau pe degradarea interioară a omului şi pe zgomotul exterior. Dacă majoritatea dintre noi nu are alt scop decât să cumpere, să se ghiftuiască, adică, pe scurt, să consume tot şi orice cât mai mult posibil, dacă oamenii nu mai pot să-şi măsoare reuşita vieţii lor decât prin puterea de cumpărare şi cursurile de yoga pe post de compensare spirituală, revolta riscă să fie o bombăneală. BigMac-ul ca măsură a existenţei, lasă un gust puţin cam scârbos ...

Karine Bechet-Golovko

source:https://reseauinternational.net/la-degradation-de-lenseignement-la-degradation-de-lhomme-conditions-dexistence-de-la-mondialisation/

Şţiinţa ne spune că: mai bogat nu înseamnă mai sensibil; competiţia diminuează compasiunea.

   Vă voi prezenta în rubrica CINE SUNTEM texte care să ne ajute să aflăm şi să înţelegem răspunsul la această întrebare. Vor fi, mai ales, texte care pun în ecuaţia de egalitate a înţelesurilor spiritualitatea cu ştiinţa, sau invers, sau chiar ştiinţifice pe de-a întregul, uşor de citit şi de digerat de orice cititor cu o pregătire medie. Pentru că dorinţa mea nu este de a vă conecta ca specialişti la informaţii despre noi, sau chiar vechi, dar mai puţincunoscute, descoperiri ci de a încerca să înţelegem împreună CINE SUNTEM.

Abordaţi deci cu curiozitate, relaxare şi curaj aceste texte care, dincolo de unii termeni care vă par necunoscuţi sau greu asimilabili (din contră, textele îi vor descoperi ca fiind foarte uşor de digerat) ne vorbesc despre noi aşa cum nu se obişnuieşte în bombardamentul de informaţii, nefolositoare, superficiale, chiar nocive al televiziunilor, ziarelor, site-urilor dedicate ameţirii şi apoi distrugerii noastre.

Bunăstarea materială pe cântarul spiritului

Diac. Dr. Sorin Mihalache

.........

 .......

 Totuși, nu trăim doar un timp al oportunităților de dezvoltare materială, ci și un timp bogat în înțelesuri spirituale. Psihologia, medicina, neuroștiințele descoperă adâncurile omenești, oferind omului posibilitatea de a lucra direct în interioritatea lui, cu un efect direct asupra propriei vieți și asupra semenilor. E fascinantă această nouă condiție a științei, care este trasă, în virtutea unei cuprinderi cât mai exhaustive a realității, către perspective tot mai încăpătoare. În felul acesta, în rezultatele ei, altădată fragmentate, se întreză­rește acum o legătură tot mai strânsă între ceea ce facem și ceea ce suntem, între modul cum trăim, cu obișnuințele noastre zilnice, și putințele înțelegerii noastre spirituale. Astăzi există locuri din știință unde se afirmă că demersul cunoașterii nu este suficient pentru îmbunătățirea vieții omenești. Se constată, în mod remarcabil, că multe dintre suferințele și afecțiunile de ordin medical cu care ne confruntăm își au originea în dezechilibrele sufletești și în neglijarea coordonatelor spirituale ale vieții.

Ţinte antagonice: bunăstare personală și sensibilitate pentru suferința altora

De fapt, situația aceasta este polarizată. Bunăstarea materială, consolidând condițiile de viață ale omului, descurajează compasiunea. Unele cercetări au evi­dențiat că dispoziția de ajutorare a semenilor este mai puțin frecventă în societățile prospere. Mai precis, experiența acestei emoții cu valențe morale nu e egal distribuită, nici nu e prezentă la întâmplare în structura claselor sociale, ci se pare că este mai prezentă în repertoriul emoțional al persoanelor care provin din clasele de jos¹.

Persoanele din clasele socio-economice mai puțin favorizate, având venituri mai mici, prezintă evidente semne de adaptabilitate psihologică și chiar fiziologică la situațiile în care întâlnesc semeni în suferință și trebuie să răspundă adecvat la această situație. Ele sunt mai dis­puse să exprime compasiune cu mai multă ușurință decât persoanele cu o situație economică mai bună. Având un nivel mare de venituri, mai consistent, respectivele persoane nu au parte de multe situații dificile, în care să întâlnească persoane suferinde, și de aceea ele recunosc cu mai multă dificultate expresiile exprimate de semeni. În condi­țiile acestei particularități de sensibilitate, persoanele cu situ­ație economică bună nu pot să ofere cu ușurință răspunsuri potrivite celor încercați de durere. Constatările acestea indică faptul că situarea socioeconomică mai înaltă corelează mai degrabă cu un nivel scăzut de empatie și compasiune².

Mediul concurențial descurajează spiritul de cooperare

Pe de o parte, unele cercetări au arătat că atât activitățile de cooperare, cât și cele cu caracter concurențial activează o arie cerebrală comună, anume regiunea frontoparietală și regiunea anterioară a insulei. În afara acestora, însă, unele regiuni distincte au fost active, în cele două tipuri de comportamente, sugerând că pot fi în mod distinct asociate cu cooperare și, respectiv, cu expe­riența concurențială. În activi­tățile cu caracter de cooperare, s‑a înregistrat o activitate cerebrală mai intensă în cortexul orbitofrontal, în timp ce experi­ența concurenței a determinat activitate în regiunea parietală inferioară și în cortexul prefrontal medial. Aceste zone distincte indică faptul că cele două tipuri de experiență sunt reflectate distinct și la nivel neuronal. Com­parația a arătat, așadar, că cele două tipuri de interacțiune socială (cooperare vs concurență) corespund stimulării unor regiuni cerebrale distincte.³

Într‑adevăr, în cazul subiec­ților care au lucrat în situații de colaborare, s‑a înregistrat o mai mare activare a unei regiuni din creier implicate de regulă în cogniția socială (este vorba despre joncțiunea temporoparietală). Această regiune ar putea fi, în opinia unor cercetători, zona care ar putea răspunde de motivația pro‑socială, care face pe subiect mai dispus la efort pentru o situație de colaborare. Constatările sugerează că ten­dința unei persoane de a investi mai multă energie în colaborarea pentru unele activități cu caracter pro‑social ar putea corespunde unui tipar în arhitectura și în funcționarea creierului.⁴

Competiția și conflictul exclud compasiunea

Pe de altă parte, unele studii arată că și la nivel hormonal există indicii semnificative privind situația de cooperare sau de ­conflict. Este bine cunoscut faptul că oxitocina, hormonul iubirii sau hormonul social, corespunde comportamentelor colaborative. Investigațiile neurobiologiei ata­șamentului indică faptul că acest hormon contribuie decisiv la comportamentele de îngrijire și la cele materne⁵. Oxitocina e implicată, de exemplu, într‑un proces de remodelare a creierului, care se petrece în cazul mamelor, în perioada alăptării. Mai precis, câtă vreme ele hrănesc sugarii la sân, zona din creier ce controlează producerea de oxitocină are mai multe conexiuni, determinând creșterea cantității de hormon⁶. Pe de altă parte, tendințele agresive corespund unei activi­tăți mai intense a nucleului amigdalian, fiind însoțite de o creștere a nivelului de testosteron. O cantitate mai mare de testosteron în organism poate contribui la diminuarea capacităților empatice ale persoanei umane⁷. În această privință, unele studii evidențiază prezența unui nivel de testosteron endogen punându‑l în legătură cu o bună colaborare cu persoanele situate în același grup, dar care, într‑un context concurențial, corespunde unei tendințe de ostilitate orientată către cei din afara grupului.⁸ Practic, unele comportamente sociale sunt semnificativ influen­țate de dinamica neuromodulatorilor care pot susține dispoziția pentru colaborare sau tendința de competiție.⁹

Mediul concurențial și exigențele vieții spirituale

Date ca acestea ne evidențiază cum maniera în care ne raportăm la lume și la semeni este decisivă pentru întreg ansamblul vieții persoanei. Și, desigur, o poziție centrală în configurarea existenței personale și comunitare o are modul în care ne raportăm la lucruri, la bogăție, la bunăstare.

În cuprinsul constatărilor experiențiale ale Părinților filocalici găsim numeroase conside­rații care indică aspecte asemănătoare: nu orice întrebuințare a lucrurilor este folositoare. Viața sfinților, în special cea a nevoitorilor cuvioși care au lucrat despătimirea și au cultivat virtuțile, indică lucrul acesta: „Folosin­du‑ne cu dreaptă judecată de înțelesurile lucrurilor, dobândim cumpătare, iubire și cunoștință. Iar folosindu‑ne fără judecată, cădem în necumpătare, ură și neștiință”.¹⁰

În viețile sfinților, luminate de jertfă și dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni, găsesc tot atâtea lecții despre faptul că ajutorarea celuilalt e posibilă doar în condițiile unei renunțări la mine însumi. Mesajul desprins din viața cuvioșilor și a celor milostivi se situează diametral opus celui obișnuit în competiții și în mediile concurențiale: „Lasă‑te prigonit și nu prigoni! Lasă‑te răstignit și nu răstigni! Lasă‑te nedreptățit și nu nedreptăți! Lasă‑te bârfit și nu bârfi! Fii blând și nu zelos în rău!”¹¹ Cuviosul Isaia Pustnicul ne invită, în aceeași manieră, să luăm aminte la noi înșine „cu amănunțime”, în așa fel încât: „de te va necăji cineva în orice lucru și aceasta îți va aduce supărare și mânie, să taci și să nu grăiești nimic contrar cu ceea ce se cuvine, până ce inima ta nu se va îmblânzi prin rugăciune și astfel va mângâia pe frați. Iar de ți se ivește trebuința să mustri pe fratele și te vezi pe tine aflându‑te în mânie și agi­tație, să nu‑i vorbești lui nimic, ca să nu te tulburi și mai mult, ci când te vezi și pe tine, și pe el în liniște și blândețe, atunci grăieș­te‑i, nu ca unul ce‑l mustri, ci ca unul ce‑i amintești ceea ce a spus cu toată smerita cugetare”.¹²

^.......

^{Mai mult: http://ziarullumina.ro/bunastarea-materiala-pe-cantarul-spiritului-106455.html}

Note:

¹ ‑Cf. Jennifer E. Stellar, Class and Compassion: Socioeconomic Factors Predict Responses to Suffering, 2011 American Psychological Association 1528‑3542/11/$12.00 doi: 10.1037/ a0026508.

² ‑Datele arată că ritmul cardiac al unei persoane care nu este adaptată la compasiune crește în prezența ­cuiva aflat în suferință, aceasta indicând o stare de stres. Dimpotrivă, evidențiază cercetarea, cel care poate exprima compasiune pentru cei suferinzi are un ritm cardiac mai scăzut, simțindu-se calm în timpul întrajutorării, cf. Jennifer E. Stellar, Vida M. Manzo, Michael W. Kraus, Dacher Keltner. Class and compassion: Socioeconomic factors predict responses to suffering, Emotion, vol. 12, nr. 3, 2012, pp. 449‑459, doi: 10.1037/ a0026508.

³ ‑Cf. Jean Decety, Philip L. Jackson, Jessica A. Sommerville, Thierry Chaminade, and Andrew N. Meltzoff, `The neural bases of cooperation and competition: an fMRI Investigation”, în Neuroimage, 23(2), pp. 744-751, octobmrie 2004, doi:10.1016/j.neuroimage.2004.05.025.

⁴ ‑Cf. Raphael LeBouc and Mathias Pessiglione, `Imaging Social Motivation: Distinct Brain Mechanisms Drive Effort Production during Collaboration versus Competition”, în The Journal of Neuroscience, 2 octombrie, 2013, 33(40), pp. 15894 -15902.

⁵ ‑Cf. Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes. Emoțiile, rațiunea și creierul uman, Editura Humanitas, București, 2004, pp. 146‑148.

⁶ ‑Cf. Dionysia T. Theodosis ș.a., `Oxytocin induces morphological plasticity in the adult hypothalamo‑neurohypophysial system“, în rev. Nature, vol. 322, 21 august 1986, pp. 738‑740.

⁷ ‑Cf. J. van Honk ș.a., art. cit., pp. 3448‑3452.

⁸ ‑Cf. Diekhof EK, Wittmer S, Reimers L (2014), Does Competition Really Bring Out the Worst? Testosterone, Social Distance and Inter‑Male Competition Shape Parochial Altruism in Human Males, în PLoS ONE 9(7): e98977. doi:10.1371/journal.pone. 0098977.

⁹ ‑Cf. Nicholas D. Wright, Bahador Bahrami, Emily Johnson, Gina Di Malta, Geraint Rees, Christopher D. Frith and Raymond J. Dolan1, Testosterone disrupts human collaboration by increasing egocentric choices, în Proc. R. Soc. B (2012) 279, 2275-2280, doi:10.1098/rspb. 2011.2523.

¹⁰ ‑Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, suta a treia, cap. 1, în Filocalia, vol. II, p. 87.

¹¹ ‑Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, cuv. 58, în Filocalia, vol. X, p. 304.

¹² ‑Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci și nouă de cuvinte, cuv. 27, cap. 9, în Filocalia, vol. XII, p. 236.