North Stream 2 şi "gazele" României

În prezent, alimentarea Europei cu gaze ruseşti (circa 30 % din consum acesteia) se face prin conductele cu o capacitate de circa 120 miliarde metri cubi (mldmc), dar pe care mai trec doar circa 50 mldmc, care tranzitează Ucraina şi alte state est şi central europene şi prin North Stream 1, pus în funcţiune în 2011 şi 2013 şi ajuns după 2016, când i-au fost ridicate interdicţiile de a funcţiona cu numai 50 % din capacitate, la circa 93 % din capacitatea de 55 mldmc.

Celor două li se adaugă anul acesta North Stream 2, un proiect cel puţin la fel de discutat şi contestat ca şi fratele său NS1 (comparat în 2006, de ministrul de externe al Poloniei, Radoslav Sidorski cu pactul Molotov-Ribbentrop), perceput de mulţi ca o cale de divizare a Europei şi mijloc de şantaj din partea Rusiei. Unii comentatori au mers chiar până la prezicerea că NS2 va ridica o nouă cortină de fier între statele din vestul şi din estul Europei. O altă obiecţie a fost cea legată de soarta Ucrainei după intrarea în funcţiune a acestor noi conducte. În cele ce urmează mă voi referi la fiecare.

NS2 are 1200 km prin Marea Baltică, costă circa 9,5 miliarde euro, este construit de Gazprom şi este co-finanţat de un consorţiu de 5 mari companii europene: Uniper şi Wintershall (Germania), OMV (Austria), Royal Dutch Shell (anglo-olandeză) şi Engie (Franţa). NS2 este integral proprietatea Gazprom, prin compania North Stream 2 AG, care suportă 50 % din costuri, în timp ce cei cinci suportă câte 10 %.

Proiectul a fost contestat de state est şi central europene: Ucraina, Polonia, Slovacia, Ungaria, Cehia, România, Lituania, Letonia şi Estonia, de UE şi de Statele Unite. Pe parcurs şi-au exprimat opoziţia sau îndoieli Suedia, Finlanda, Danemarca.  În acest moment, o mare parte dintre cei de mai sus s-au repliat pe alte poziţii.

România a fost una dintre cele 8 state semnatare în 2016 ale unei scrisori de opoziţie la NS2, adresată preşedintelui Comisiei Europene. În 2018 a anunţat intenţia de a bloca proiectul şi, odată preluat dosarul gazoductului de la preşedinţia austriacă (care evident nu a avut niciun interes în a-l bloca), preşedinţia românească a Consiliului UE a propus în ianuarie, ca noţiunea de „interconector” de gaze naturale să se aplice şi conductelor ce leagă reţelele de transport de gaze naturale din interiorul UE, de un furnizor din afara UE, o modificare ce ar bloca pentru o perioadă nedeterminată proiectul, chiar cu posibilitatea de blocare definivă, funcţie de alţi factori conjucturali.

Germania, Austria şi Olanda s-au opus, Franţa s-a trezit brusc că are ezitări, chiar probleme de conştiinţă europeană, folosind prilejul pentru a obţine alte avantaje, dar a căzut repede la pace cu Germania, Merkel i-a sunat pe Iohannis şi Dăncilă şi România s-a trezit vorbind singură. Dar asupra României în contextul acestui proiect voi reveni la finalul acestei analize.

Este NS2 necesar economic, sau doar pentru ambiţii politice?

Discuţiile pe acest segment sunt destul de complicate şi, adesea foarte tehnice. S-a susţinut că NS2 nu e necesar în condiţiile în care consumul de gaze a scăzut între 2010 şi 2015, şi în perspectiva diminuării masive spre 2040 şi că el este, de fapt, o pârghie pentru mai multă putere în Europa a Rusiei şi Germaniei, fie separate, fie prin refacerea vechii axe geopolitice a lui Bismarck, Berlin-Moscova,  mai avantajoasă pentru Germania decât NATO. În felul acesta, SUA, ultimul ocupant al Germaniei de după război, ar fi scoase nu numai din acest stat, ci chiar din Europa.

Concret, căderea de preţ dintre 2010 şi 2015 se datorează crizei financiare şi întoarcerii către cărbune. Dar, acordul pe mediu de la Paris din 2015 înseamnă un viitor sumbru pentru cărbune. Unele state europene au în vedere stoparea folosirii cărbunelui, altele reducerea la un nivel nesemnificativ.

În timp ce previziunile vorbesc de o creştere a necesarului de gaze al Europei de până la 610 mldmc în perspectiva anului 2040, producţia europeană scade. Din 2005 Marea Britanie consumă mai mult gaz decât produce, iar în 2020 se preconizează un import de 70-75 % din necesar. Franţa trebuie să-şi dezafecteze centrale nucleare şi să înlocuiască 50 % din producţia acestora până în 2025. Germania, care stă cel mai mult pe cărbune (37 %), va urma acelaşi curs şi trebuie să-şi închidă singura centrală nucleară până în 2023. Olanda a avut vârful de producţie de gaze în 2007-2008 şi va deveni importator net în circa 15 ani. Norvegia, a cărei producţie scade de asemenea, a afirmat că noul gazoduct va diversifica importurile europene de gaze şi va spori securitatea energetică a Europei.

Un alt contra-argument mult vehiculat, cel al dependenţei de o singură sursă şi deci al nevoii de diversificare, se dovedeşte nesuţinut de date la o simplă analiză. În acest moment, Europa are unul dintre cele mai diversificate sisteme de producere a energiei luând în calcul, pe lângă carbune, combustibil nuclear, gaze şi petrol, energia regenerabilă şi gazele lichefiate (LNG). S-a construit deja o reţea importantă de terminale LNG în 12 state europene, care poate asigura regazificarea a circa 250 mldmc de gaze, adică peste 40 % din nevoile Europei, dar care este folosită la doar 25 % din capacitate. Chiar Germania are în proiect un terminal de până la 5-8 mldmc. Problema LNG-ului, asupra căruia voi reveni în discuţia despre interesele SUA, este preţul lui mai ridicat cu peste 20 %, în condiţiile unei slabe creşteri economice a continentului, şi infrastructura de transport insuficientă de la terminalele de descărcare.

Cine profită

În general, toate analizele dau ca principali profitori ai acestui proiect Rusia şi Germania. Sunt destule abordări, la nivel european, care văd un beneficiu pentru Europa de Vest în totalitate.

Pentru Rusia a vinde mai multe hidrocarburi înseamnă dezvoltare economică, cu tot restul de consecinţe interne, şi o poziţie mai bună în lume. Din 1998, economia Rusiei, dependentă încă de acestea, aproape s-a triplat cu ajutorul celor circa  4 trilioane de dolari aduşi de exportul de hidrocarburi. O economie mai puternică sprijină şi ambiţiile geopolitice legate de o viziune multipolară a lumii. Energia este şi interfaţa principală a relaţiilor internaţional ale Rusiei. Petrolul şi gazele reprezintă 60 % din exporturi şi ele sunt formula de plată a multor importuri. Investiţiile ruseşti din multe state europene sunt susţinute tot de acest sector.

Un alt avantaj extrem de important este cel al ocolirii Ucrainei prin reducerea progresivă a volumului pompat prin conductele clasice şi deci a lipsirii acesteia de taxele de tranzitare care încă reprezintă circa 3 % din produsul intern brut.

Germania, la rândul ei devine principalul hub de gaze al Europei şi deci principalul distribuitor de gaze cu toate avantajele cumpărării la un preţ mic şi revânzării la un altul. Evident că, dincolo de declaraţiile oficialilor nemţi că NS2 este doar un proiect comercial, şi Germania are în vedere dimensiunea sa politică, poziţia dominantă întărită a acesteia în Europa.

Europa de Vest are la îndemână o sursă ieftină de energie cu care îşi poate păstra şi spori competitivitatea pe piaţa mondială, lucru imposibil în cazul LNG-ului.

Evident, beneficiare directe sunt cele cinci mari companii partenere cu Gazprom. Un alt segment, care are de câştigat, este format din cele peste 670 de firme din 25 de state europene implicate în construirea gazoductului.

Va urma.

De ce nu îl recunoaşte Iohannis preşedinte al Franţei pe un lider al vestelor galbene?

O întrebare pe care trebuie să le-o punem, chiar la modul retoric, celorlalţi şefi de state europene care l-au recunoscut pe Guaido preşedinte al Venezuelei şi care o vor face în viitor. Pe care punându-le-o lor, ne-o punem nouă . Al cărei răspuns este important şi absolut de loc retoric.

De ce niciunul, mai puţin şefii coaliţiei din Italia, nu discută despre şi nu sprijină, nu este în grijorat de ceea ce se întîmplă în Franţa. De cei 12 morţi, cei peste 1900 de răniţi, dintre care circa 100 grav şi 16 foarte grav? (Ne amintim că în cazul celor câteva bastoane aplicate unora dintre #reziştii de România corul îngrijorării a fost deosebit de gălăgios.)

Zona prgresistă a Europei e preocupată de ceea ce se întâmplă în Venezuela, din care vrea să-l pună pe fugă pe Maduro. Dar, în mod real cuantificabil, ceea ce se întâmplă în Franţa de trei luni depăşeşte în amploare şi complexitate a revendicărilor, manifestările de stradă din statul sud-american (şi acelea oxigenate cu mulţi dolari şi multe imixtiuni americane, nu numai acum, ci chiar de la venirea lui Chavez, în urmă cu 20 de ani), dar şi orice alte evenimente similare europene din ultimii 75 de ani.

Şi nu este vorba numai de manifestaţiile, marşurile, mitingurile din fiecare sâmbătă (asezonate după primele 2 cu intruziunea armatei subterane a globaliştilor, acele fiinţe îmbrăcate în negru şi cu măşti, Black-bloc, Antifas, ACHABS, etc., trimise pentru a eroda susţinerea populară a „vestelor”).  La fel de impresionantă ca această răbufnire stradală şi poate mai importantă este susţinerea constant ridicată a populaţiei franceze pentru Vestele Galbene. Un barometru Yougov realizat pentru Huffingtonpost şi CNews înaintea Actului 13 de sâmbătă 8 februarie, arata chiar că, după un mic recul, susţinerea populară este în creştere:

-          majoritatea francezilor susţin mişcarea – 64 % faţă de 62 % la începutul lunii ianuarie

-          7 din 10 francezi (69 %) se regăsesc în această mişcare socială şi în revendicările sale

-          77 % faţă 74 % consideră că această mişcare a poporului este justificată

-           52 % faţă de 48 % consideră că mişcarea trebuie să continue chiar şi în timpul celor 2 luni de „mare dezbatere” propusă de Macron.

O astfel de revoltă a majorităţii covârşitoare a societăţii nu am avut nici în în cazul opoziţiei stradale (#rezist) din România şi nu avem în Venezuela unde, funcţie de sursele de informare, lucrurile sunt extrem de diferite. Pentru media mafiei globaliste, populaţia moare de foame, nemulţumirea este uriaşă, magazinele sunt absolut goale, cozile sunt kilometrice, nici hârtie igienică nu găseşti. Dacă ai acces la surse şi reporteri altenativi (aici şi aici şi aici), afli şi vezi, cu imagini verificabil ca reale şi actuale, o altă realitate, în care un plin de 60 litri de benzină costă 5 cenţi, rafturile au produse, chiar dacă nu extrem de variate, populaţia îşi vede în general de treabă, mitingurile se ţin în zone separate, pentru a nu apărea conflicte, populaţia este împărţită, dar opoziţia la Maduro este departe de cifrele din Franţa.

UE, un alt experiment Piteşti

Franţa este, în acest moment, statul în care cea mai mare parte a populaţiei se declară împotriva actualului preşedinte-guvern-majoritate parlamentară. Doar Poroshenko din Ucraina are un procent mai mic de susţinere (circa 14 %). Ţara stă pe un uriaş depozit cu pulbere, iar Macron, cu funia la gât, se plimbă cu canistra de benzină prin incendiu şi vrea să-l spânzure pe Maduro. Şi totuşi, nimeni din UE, în afara Italiei, niciuna dintre structurile parlamentare, la vârf, sau executive ale acesteia nu susţine Vestele Galbene, adică acel 70 şi ceva la sută din populaţie, ba dimpotrivă, fac tot ce pot pentru a-l acoperi şi apăra pe Macron. Unde sunt apărătorii popoarelor, ai democraţiei, unde sunt atât de vocalii şi intransigenţii politicieni olandezi, care îi iau la şuturi pe români pe unde îi prind (pentru că nu le-am dat portul Constanţa!), unde e aprigul Timmermans sau necruţătorul Verhofstadt? Unde e Merkel (care sună autoritar când are ceva de rezolvat), unde sunt politicienii şi diplomaţii nemţi „aranjori” ai justiţiei din România în procesele conaţionalilor lor, unde sunt austriecii, alţi mari profitori şi şantajişti ai statului român, unde sunt atât de democraticele şi umanitaristele state ale Europei de Nord? Unde sunt bătrânii şi mai tinerii socialişti, preocupaţi de soarta maselor largi populare? Unde sunt liberalii „apărătorii” libertăţilor cetăţeneşti? Unde sunt democrat cereştinii, care ar trebui să privească spre aproapele lor? Unde este toată pletora (în toate sensurile cuvântului) politică a Europei?

Nimic. Nothing. Nada. Rien. Tăcere. Linişte de moarte.

În vitrină, nimeni nu pare a da atenţie situaţiei pre-revoltă generală din Franţa. Dar tensiunea, spaima, degringolada transpiră, duhnesc, se simt. Apăsarea prezenţei mortului de sub covor este copleşitoare; puţini mai cred că ceea ce vede toată lumea nu văd elitele politice locale, sau europene, birocraţii europeni atât de vigilenţi când e cazul agendei globaliste. Adevărul e că aceştia nu au voie să vadă; ordinul de zi pe unitate este puneţi biciul pe ei, striviţi-i, distrugeţi orice redută.

Tocmai acesta este motivul pentru care importanţa fenomenului „vestelor galbene” este uriaşă: el acţionează ca un turnesol pentru a ne arăta încă o dată, pentru a-i convinge şi pe cei încă neconvinşi, care este adevărata faţă, care sunt adevăratele intenţii, reala misiune primită de la mafia globalistă, a slugilor acesteia numiţi politicieni europeni (şi mai larg, occidentali): subjugarea popoarelor, anihilarea popoarelor, aducerea oamenilor prin inginerie socială, dictatură şi amestec rasial în stadiul de sclav-rumegător, asfaltarea drumului către lumea sclaviei globale.

Adevărul este moartea sufletului şi a intelectului, programată şi aplicată agresiv în această Uniune Europeană. Un fenomen similar cu genocidul împotriva indienilor americani şi altor indigeni, măturaţi de primul val globalist, cel al colonizărilor. Ca şi acele multe milioane dispărute, dintre care câteva exemplare sunt astăzi expuse în rezervaţii, alături de alte curiozităţi animale sau vegetale, europenii au fost (şi sunt încă în număr mare) vrăjiţi cu oglinjoare şi mărgele din sticlă (banii europeni) , pe de o parte, şi distruşi cu alcool (progresism), pe de altă parte.

UE nu este construită, aşa cum ni s-a tot spus, ca o uniune a naţiunilor, pentru binele popoarelor europene, ci pentru exterminarea lor. UE este un uriaş lagăr de exterminare, o construcţie menită să folosească mafiei bancare globaliste. UE este un astfel de experiment Piteşti, un altfel de gulag, un altfel de canal, dar obiectivul este acelaşi.

De ce nu  recunoaşte Iohannis un lider al Vestelor galbene ca preşedinte al Franţei? Simplu: pentru că el este torţionarul local al gardienilor mafiei globaliste.

Preşedintele Iohannis, duşmanul copiilor!

SUA, zbirul mafiot al lumii.

Un studiu din anul 2015, care nu contabilizează şi perderile de vieţi ulterioare din Siria, Libia,Yemen, vorbeşte de peste 20 milioane victime în circa 37 de stat agresate de către SUA după 1945. Cu 5 milioane mai multe decât cele 15 ale „marelui măcel”, cum a fost denumit primul război mondial.

În Orientul Mijlociu şi în nordul Africii continuă să se moară masiv din cauza „teroriştilor” antrenaţi şi înarmaţi, în principal, de SUA şi Anglia, a luptelor dintre triburi, fracţiuni şi facţiuni, a lipsei de alimente, a minelor, a atentatelor, a bolilor, a rănilor, a lipsei de apă, a lipsei de asistenţă medicală. Continuă, deci, să se adauge, celor peste 5 milioane de victime ale războaielor pentru „democraţie” din secolul 21, alte mii şi zeci de mii.

În martie 2018, numărul celor ucişi numai în Irak era evaluat de diverse agenţii de specialitate la peste 2,4 milioane. Iar printre ele, un număr impresionant de copii. Asta ca să nu mai vorbim de iadul în care trăiesc cei rămaşi în viaţă. Irak, Siria, Libia state în care nu demult se trăia civilizat, asistenţa medicală şi educaţia erau gratuite, şi oamenii trăiau în pace, aduse acum în stadiul de deşerturi de ruine, pe care se mişcă vioaie şi neobosite doar mecanismele de pompare ale sondelor ajunse în mâna marilor companii occidentale. Şi să nu uităm Afganistanul.

O declaraţie din februarie 2018 a UNICEF vorbea despre  numărul impresionant de victime copii din luna anterioară. În aceeaşi declaraţie se mai spunea:

Nu sute, nu mii, ci milioane de alţi copii din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordul Africii au copilăria furată, schilodiţi pe viaţă, traumatizaţi, arestaţi şi închişi, exploataţi, împiedicaţi de a se duce la şcoală şi de la a primi cele mai elementare servicii medicale; copii cărora li s-a interzis chiar şi dreptul fundamental de a se juca.

America de Sud sub aripa îngerului morţii

America de Sud, este continentul de sub aripa SUA. Deşi trăieşte chiar sub umbra, care ar trebui să fie protectoare şi stimulatoare, a celui mai bogat şi puternic stat al lumii, continentul sud-american e răvăşit de sărăcie, boală, mizerie, droguri, armate revoluţionare şi contrarevoluţionare,  prostituţie. Răvăşit de exploatarea sângeroasă a marilor corporaţii americane.

Chiar şi înainte, dar mai abitir şi „oficial” de la 1904, când preşedintele Roosevelt a declarat dreptul SUA de a fi „poliţistul internaţional” al Americii Latine (în ceea ce a rămas sub denumirea de „Corolarul doctrinei Monroe”), continentul a fost brăzdat de rănile adânci, cu efecte care se vor resimţi încă multe zeci de ani, ale nesfârşitelor intervenţii americane directe, lovituri de stat militare, măsluiri de alegeri, instaurări de regimuri dictatoriale şi intervenţii de partea dictatorilor împotriva revoltelor populare. Este vorba, per total de zeci de astfel de acţiuni criminale şi de un mare număr de victime umane. Ca să nu mai vorbim de suferinţele cerlor vii. Actul din 1904 a pornit tot de la o criză în Venezuela.

Iată, conform Associated Press (şi nu după Rusia Today) („Before Venezuela, US had long involvement in Latin America” 25 ianuarie, 2019) anii celor mai flagrante şi mai sângeroase acţiuni ale nord-americanilor în continentul din sud: 1846: invadarea Mexicului (jumătate din teritoriul acestuia devine american); 1903 - Panama; 1903- Cuba; 1914- Mexic; 1954-Guatemala; 1961- Cuba; 1964- Brazilia; 1965- Republica Dominicană; anii ’70 Operaţia Condor în Argentina, Chile şi alte state sud-americane; anii ’80- Nicaragua; 1983- Grenada; 1989- Panama ; 1994- Haiti; 2002- Venezuela; 2009- Honduras.

S-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă în statele continentului după atâta grijă intervenţionistă? Sunt ele astăzi prospere, bogate, dezvoltate? Răspunsul ni-l dau, printre altele, marile caravane de migratori din aceste state.

Duşmanul copiilor

În Venezuela, un regim socialist a adus ţara la faliment - este retorica la zi, iar noi, ca foşti trăitori într-un alt regim comunist, putem să credem acest lucru. Dar nu este clar (mai ales după ce am aflat cum a fost lucrat Ceauşescu ca să sărăcească ţara şi să se revolte poporul!) cât din acest faliment, cât din nereuşitele permanente ale regimurilor Chavez şi Maduro se datorează sabotării ascunse sau făţişe a acestei ţări de către „marele său prieten de la nord”, atât la nivel de stat cât la cel al corporaţiilor interesate de bogăţiile solului şi subsolului venezuelean (nu numai petrol, ci şi resurse uriaşe de gaze, minereuri de fier, bauxită, cărbune, aur şi diamante, fiind pe locul 8 în lume la resurse naturale).

Împins de la spate de stăpânii săi – marii bancheri – SUA au decis încă o dată că trebuie să-şi exercite rolul de zbir mafiot al regiunii. Alte peste 30 de state, linguşitori supuşi ai americanilor, sau cu interese economice concrete în statul latino-american, printre care şi unii europeni, au sărit să recunoască pe Juan Guido preşedinte interimar al Venezuelei. Alţii, chiar europeni, s-au declarat împotrivă, sau nu au făcut comentarii.

Oricum se va termina această poveste, ea înseamnă şi va însemna, funcţie de parcursul luat, mai mult haos, mai multă sărăcie, mai multă suferinţă, mai multe victime. Între rămânerea lui Maduro (şi reprimarea puciştilor) şi un război civil, victimele pot fluctua de la sute şi mii, la zeci de mii.

Nimic nu îndreptăţeşte America de a interveni într-un alt stat. Nimic, doar muşchii cu care, bancherii mafioţi globalişti au avut grijă să o doteze pentru a putea zdrobi orice încercare de independenţă internaţională. America este cel mai mare producător de război al secolului trecut, neexistând an în care să nu fie implicată într-unul sau mai multe state din lume – şi nu-mi spuneţi de cele două mondiale ca fiind altceva decât pofta de stăpânire a aceloraşi mafioţi globalişti, cei care au finanţat şi revoluţia şi regimul comunist din Rusia şi regimul nazist ulterior în Germania.

Şi în toată această situaţie, încurcată în Venezuela, dar clară privind  „dezinteresata” politică de „apărare a poporului” din partea americană, România, un stat greu încercat de intervenţiile altora, de jaful altora, de împilarea altora, de sabotajele şi războaiele altora, se trezeşte, prin chiriaşul vremelnic de la Cotroceni, să se declare fără preget, de partea celor certificaţi „cei mai răi” împotriva celor „posibil răi”. Declară că susţine bunul plac al pumnului celui tare împotriva popoarelor, susţine jaful, exploatarea, crimele, războaiele, moartea, distrugerea vieţilor, interdicţia dreptului la joacă pentru copii. Declară ziua de 7 februarie 2019 zi a morţii.

Şi astfel, preşedintele Iohannis, cunoscut deja ca simpatizant lgbt şi avort, deci duşman al vieţii, sărută picioarele duhnind a cadavre şi devine complice la omorârea copiilor şi la interzicerea bucuriei jocului.

PS – Aştept publicarea analizei Ministerului de Externe, care a stat la baza recomandării guvernului şi deciziei extrem de grăbite a măcelarului progresist şi voi reveni.