Minciuna merge mai departe cu guvernul bâlbâit şi măsluit al domnilor Iohannis şi Dragnea

Bâlbâit:

·         nominalizări şi retrageri de candidaţi ca într-un serial de telenovelă;

·         program de guvernare de acelaşi tip telenovela făcut, refăcut, depus şi retras de la parlament în episoade, dintre care ultimul chiar în ziua votului;

·         greşeli elementare pentru personaje cu o aşa de bună cunoaştere a UE, şi pentru nişte candidaţi cu aşa cv-uri, cum ar fi: renegocierea MTO (MTO sau obiectivul bugetar pe termen mediu  este un indicator care măsoara echilibrul bugetar structural al unei ţări la un anumit moment. El este asumat prin programul de convergenta pe care fiecare stat membru UE il redacteaza si il trimite Comsiei Europene, in conformitate cu cerintele Pactului de stabilitate si de crestere semnat şi de România), care nu poate fi renegociat; schimbarea Constituţiei de către guvern (???), sau schimbarea legilor electorale în ultimul an dinaintea alegerilor, la fel de imposibile;

·         un program final care nu conţine mai nimic concret (spune dl Cioloş că urmează a se consulta cu colegii săi şi apoi cu parlamentul ), o sumă de enunţuri vagi, pălării croite din limbaj birocratic (într-o scriere fără diacritice, cu o punctuaţie specifică limbii engleze - de unde probabil că au fost copiate şi tradus) pentru ansambluri vaste de strategii şi măsuri posibile fără termene şi fără certitudini.

 Măsluit:

Păi şi naşul prezidenţial şi finul guvernamental au afirmat că este vorba de un guvern de tehnocraţi făcut de mânuţa nominalizatului. Mai mult chiar, l-am auzit în discursul final – dar nu prima oară – pe Dacian Cioloş afirmând cu emfază că a ales pentru guvernul său pe cei mai buni tehnocraţi. Las deoparte chestia asta cu cei mai buni, lucru imposibil de stabilit de dl Cioloş în câteva zile, după cum ar fi extrem de greu de stabilit în mult mai multe zile, de echipe profesioniste (relativismul unei astfel de declaraţii ne duce însă către zona naivităţilor lingvistice ale unui personaj mai degrabă tehnic, dar şi spre limbajul lozincard de dinainte de 1990, când întotdeauna erau aleşi cei mai buni dintre cei buni). Dar cum stăm cu guvernul de tehnocraţi, pe care, ne-a asigurat alesul preşedintelui, l-a însăilat de unul singur, într-un exerciţiu de figuri libere, fără ingerinţe, sau figuri impuse de la partide? Un răspuns ne dă preşedintele UDMR, Kelemen Humnor:

”Am constatat că PSD a rămas la guvernare în continuare, deci spatele pentru activitatea guvernamentală, pentru iniţiativele guvernului anul viitor, este asigurat. Cel mai puternic şi important minister, cel al Dezvoltării Regionale, condus de cea mai importantă persoană după cea a premierului, cu cel mai mare buget şi care controlează şi administraţiile, deconcentrate, prefecturi este şi rămâne la PSD, prin Vasile Dâncu. Cu tot respectul pentru el, este profesor, sociolog extraordinar de bun, dar este strategul lui Liviu Dragnea, a fost al lui Ponta, al lui Geoană, este un om de stânga, din Grupul de la Cluj, este pesedist, este social-democrat. Cred că din acest motiv, PSD rămâne în acest guvern în continuare”.

Şi Vasile Dâncu nu e singura figură din guvern din zona personajelor fermecate de magia politică a PSDului. Consistentă pare a fi şi prezenţa prietenilor, rudelor, cunoscuţilor unor consilieri prezidenţiali. Ştim, în mare şi cum au stat lucrurile cu PNL-ul. Şi, mai mult ca sigur, că şi UNPR-ul are un oscior pe undeva. 

Mincinoşii şi fraierii

Din păcate, domnul Dacian Cioloş, probabil un bun specialist şi un dedicat funcţionar,  porneşte la drum aplecat sub cocoaşa minciunii pe care tocmai a acceptat-o de la sistem. Ceea ce se întâmplă acum este, în realitate, o perpetuare a minciunii sub care s-a desfăşurat viaţa noastră politică, într-o piesă de teatru de prost gust în care noi suntem fraierii.

Domnul Iohannis, într-un elan tineresc ne-a promis la anunţarea nomnalizării sus-numitului, că începe o nouă eră, că totul va fi resetat, că prin acest om şi guvernul lui profesionalismul, dăruirea, responsabilitatea, cinstea vor reveni brusc şi amplu în politica noastră şi, de aici, în întreaga societate. Nu face pentru prima dată astfel de afirmaţii riscante. În urmă cu un an, după alegera sa, ne-a anunţat, printr-o declaraţie, care ţine fie de aroganţă, fie de naivitate tinerească, fie de puţina cunoaştere a firii umane (fie de o combinaţie a acestora), că din acel moment politica românească se resetează, că suntem la momentul Punct şi de la capăt. Hoţoman bătrân, hârşit prin porturi şi prin politică, Traian Băsescu i-a propus formula mult mai realistă: Punct şi virgulă şi continuarea cu o nouă etapă.  Domnul Iohannis a refuzat-o demn, fără a părea că măcar a auzit-o, şi a trecut imperial. Şi iată că după un an, domnul Iohannis nu marchează cu nimic notabil deviza pe care şi-a şi ne-a propus-o. Trăim în acceaşi făţărnicie, ipocrizie, minciună. Iar momentul Guvernul Cioloş este unul din această ţesătură.

Guvernul nu este tehnocrat şi nu este făcut de domnul Cioloş. Nu era şi nu este posibil. Ar însemna să nu ţină seama de parlament, adică de partide. Ar însemna să aibă în mână nişte cărţi imposibile, sau la poarta parlamentului forţele speciale cu glonţul pe ţeavă. Ar însemna să trăim în altă realitate. Şi nu e aşa. Nimic din toate astea nu s-au întâmplat. Suntem tot în mizerabilul cotidian politic românesc care nu poate fi amputat brusc fără a risca pierderea întregului organism. Este, legal, logic să fie aşa, este realitatea. Dar oare era chiar aşa o problemă ca domnul Iohannis şi domnul Cioloş să vină şi să ne spună acest lucru. Să ne anunţe că astea fiind regulile, trebuie să joace după ele, altfel aruncă în aer şi ce a mai rămas din formula palidă numită democraţie? Să nu ne ia de proşti, ci să ne propună să fim parteneri? Să fie parteneri cu noi, nu cu partidele? Să conteze pe noi pentru a impune partidelor acestora bolnave de ticăloşie, dispreţ, hoţie, egoism atroce o schimbare reală? Să facem schimbarea împreună? Eu zic că puteau. Era un moment excepţional pentru asta, de un dramatism nemaiîntâlnit după 1990, cu o tragedie adâncă în spate, cu moarte şi furie, cu atâţia ochi pe lumea politică, cu atâta revoltă şi cu atâtea suflete pline de speranţă. Dar trebuiau să fie din alt aluat; un aluat care se găseşte tot mai rar în politică, şi nu numai în cea românească. Trebuiau să fie bărbaţi de stat.

O maşinăreală ca atâtea altele

Guvernul Cioloş nu este făcut de dl Cioloş. L-a primit în plic de la PSD, de la Iohannis şi de la PNL (poate a avut şi el voie la 1-2 nume). Aşa cum a primit şi câteva indicaţii valoroase cum ar fi, ca să amintesc doar două, menţinerea actualului aparat administrativ central şi din deconcetrate (90 % pesedist), sau renegocierea MTO pentru a acoperi minciuna stării înfloritoare în care se află România după guvernul Ponta. Vom trece, mai ales din 2017, prin seceta rezultată din aceată politică „binefăcătoare”, prin care banii au plecat către consum şi către hoţii din sistem şi nu către investiţii, sau au rămas ca surplus bugetar bun pentru pomeni electorale ale anului viitor. Bani morţi, care aduc pierderi nu dezvoltare.

Liviu Dragnea spune că PSD lasă în conturi 10 miliarde de euro. Dar ce sunt acești bani? Sunt blocarea investițiilor și lipsa de atragere a fondurilor europene (adică banii economiți de la cofinanțare) din ultimii aproape 2 ani, lipsa care ne scade PIB-ul potențial pe anii 2016 și (drastic) pe 2017.

Nu de 10 miliarde de euro avea economia nevoie : ci de autostrăzi, spitale, digitalizarea administrației etc – cu locurile de muncă aferente, care să mai primenească bugetele sociale.

Acești 10 miliarde sunt tocmai diferența de deficit potențial cu care depășim ținta pe 2016 și care se rostogolește – cu marjă de multiplicare – în 2017.
Pentru fiecare miliard, din cele 10, pe care l-ar fi investit Victor Ponta, s-ar fi întors 3-5-7 miliarde – indice de multiplicare a investițiilor sau pur și simplu bani europeni. Acum multiplicarea funaționează invers: pentru fiecare miliard neivestit, zboară niște zeci bune de procente din deficitul structural peste țintă. (http://cursdeguvernare.ro/cristian-grosu-pentru-dacian-ciolos-de-10-miliarde-de-euro-mto-de-la-liviu-dragnea.html).

Este adevărat că în formula ultimă a programului renegocierea MTO-ului dispare. Dar cum a ajuns acolo? Cine a scris-o? Cine a aprobat-o? Nu e domnul Cioloş venit de la Bruxelles? Nu stă acolo de vreo 4-5 ani? Nu ştie nici el ce e cu MTO-ul? Sau nici nu avăzut-o pentru că programul era, după cum ziceam, venit în plic?

Nu bâlbele sunt imputabile, nu faptul că nu e un guvern technocrat, nu faptul că l-a primit în plic; toate acestea pot şi puteau fi înţelese şi acceptate dacă erau mărturisite. Şi în această mărturisire şi asumare publică ar fi stat cu adevărat puterea dlui şi guvernului Cioloş, care i-ar fi avut pe români alături şi care nu ar fi avut de dat socoteală decât acestora, nu fiarelor, care acum l-au înconjurat şi îl pun să joace cum vor ele. Bâlbele ne-au ajutat doar să înţelegem ce se întâmplă şi sunt, în final, omeneşti. Imputabile sunt prefăcătoria, minciuna, înscenarea, înşelătoria, dispreţul cinic şi criminal faţă de existenţa celorlalţi.

Noul guvern a pierdut şansa de a fi guvernul Cioloş; el doar îl are pe dl Cioloş carte de vizită. Şi atunci ce mai rămâne? Ce mai rămâne din discursurile frumoase, din plecăciunile către naţiune, din cenuşa în cap, din promisiunile prezidenţiale, din guvernul acesta şi din programul său?

Dincolo de posibila valoare individuală a celor mai mulţi dintre cei cel compun, şi pe care nu o contest, o maşinăreală ca atâtea altele.

Vaccinarea ca vitele în ţarc! Vor deveni obligatorii limba rusă, munca voluntară, drogurile şi familia homosexuală?

Şi nu e o formulare menită doar să vă agate interesul pentru a citi ceea ce am de spus despre vaccinarea obligatorie.

Cu Europa asaltată de socialişti (mascaţi sub toate culorile politice) şi de refugiaţi, tot mai fleşcăită, mai birocratică, mai absurdă, mai indecisă, pe de o parte, şi mai prietenoasă cu Marea Rusie, pe de cealaltă, cresc şansele unei noi epocă de limba rusă obligatorie.

Munca multora, necesară pe de o parte pentru a trăi,  este, pe de altă parte aproape voluntară dacă o judecâm după sumele jignitoare cu care este recompensată.

Drogurile sunt deja legalizate în diverse ţări şi cum sunt una dintre marile afaceri negre ale lumii noastre cu potenţialităţi de a deveni printre cele mai mari afaceri albe dacă ar fi libere şi chiar obligatorii, obligativitatea lor va fi stabilită, ca şi pentru vaccinuri, atunci când vor intra, dacă nu au făcut-o deja, pe agenda marilor păstori financiari ai lumii.

Din moment ce referirile critice la căsătoriile homosexuale sunt interzise, iar preoţii sau pastorii care refuză oficierea lor sunt pedepsiţi chiar cu închisoarea, înseamnă că e obligatoriu să le facă. Şi cu “viguroasa” campanie de demonizare,  căsătoria şi familia clasică vor fi în scurt timp în afara legii, sau oricum atât de degradante încât cei care le vor prefera vor fi nevoiţi să se ascundă în desert sau prin peşteri.

Să ne întoarcem însă la proiectul de lege care prevede obligativitatea vaccinării copiilor sub ameninţări multe şi grele: amenzi, închisoare, refuzul primirii la şcoală a copiilor nevaccinaţi.

Adică, pumnul în gură, grumazul pe buştean, legaţi la ochi în faţa plutonului de execuţie al mândrei birocraţii româneşti pusă în slujba banului mondial.

Adică considerarea noastră ca o turmă:, turmă la vaccinat, turmă la muls, turmă la experimente, turmă la abator. Mai rar la păscut, că costă.

Adică stat poliţienesc, dictatură pe faţă, fără perdea – aşa cum ne anunţă multe alte întâmplări legislative şi normative recente asupra cărora voi reveni într-un text viitor - în total dispreţ faţă de persoana umană, de libertatea, demnitatea şi liberul arbitru ale acesteia. Şi în dispreţ faţă de codurile de drepturi ale omului , sau faţă de Constituţia României care, vorbeşte la articolul 34 despre Dreptul la ocrotirea sănătăţii şi nu despre obligativitatea de a fi sănătos sau despre cea de a ne lăsa trataţi cu tot ce vrea muşchiul funcţionarului roman din sistem.

Ca unul care am parcurs peste jumătate din viaţă în comunism, retrăiesc cu oroare aceeaşi categorisire de către guvernanţi drept exemplar idiot dintr-o turmă care trebuie mânată, biciuită, înfometată şi îndobitocită, pe scurt trebuie exploatată după şi cum vor interesele lor. De exemplu, pentru a băga banii cu nemiluita în buzunarele fabricanţilor de vaccinuri. Mai ales acum, că tot a fost pusă pe butuci producţia internă.

În acelaşi timp în care prea puţin respectabilii noştri responsabili cu sănătatea ne pregătesc astfel de măsuri tembele, pasă-mi-te preocupaţi de soarta copiilor noştri, în România noastră cea de toate zilele, în fiecare an,zeci de mii de oameni, mii de copii mor cu zile din cauza problemelor sistemului medical. Şi nu aş aminti decât un singur caz, poate cel mai grav: moartea celor aproximativ 1800 (unul la 5 ore) de nou-născuţi prematur din cauza lipsei incubatoarelor speciale. Care nici nu costă o avere: doar câteva mii de euro bucata, funcţie de marcă şi complexitate.

Aşadar, statul roman nu este prea interesat atunci când e vorba de nou-născuţii prematur, de bolnavii de cancer, de diabet, de hepatite, de HIV şi de alte boli grele, ba nici chiar de cei cu banale gripe şi răceli, dar este interesat de a ne vaccina copiii, care reuşesc să scape cu viaţă după aplicarea mortală a măreţului drept la ocrotirea sănătăţii în primele lor zile de viaţă fără incubatoare performante.

Nu am să intru într-o discuţie de detalii ştiinţifice despre necesitatea sau inutilitatea vaccinurilor, despre efectele benefice, sau efectele negative, inclusiv moartea multor copii, despre calitatea de cobai pentru experimente a acestora etc.; este este un teren complicat pe care fiecare vine cu statisticile, experimentele, cazuistica sa şi, în lipsa unor date decisive, se ajunge la o discuţie fără sfârşit, iar eu nu am nici calificarea necesară. În plus, găsiţi pe internet suficient material atât despre toate acestea cât şi despre interesele marilor concerne farmaceutice, despre corupţia şi implicarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi ale altor organisme internaţionale, şi cunoaşteţi (in)competenţa, (i)responsabilitatea, (i)moralitatea vajnicilor şefi ai sănătăţii româneşti şi ai politicii româneşti în ansamblu. Aşa că voi rămâne pe zona mult mai sigură şi clară cea constituţională şi legislativă.

Şi pentru a nu reinventa roata, în cele ce urmează voi prelua argumentaţia de bază dintr-o scrisoare deschisă a Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe PRO VITA din România adresată ministrului sănătăţii, scrisoare pe care mi-am asumat-o ca opinie şi argumente şi am trimis-o semnată de mine şi de alţi protestatari către diverse instituţii ale statului, ceea ce puteţi face şi dumneavoastră adăugând la textul de mai jos adresantul şi eventual o scurtă introducere.

Deci, în plus faţă de articolul 34 al constituţiei referitor la ocrotirea sănătăţii, pe care l-am menţionat deja, vă invit să luaţi în considerare şi următoarele motive/argumente pentru judecarea cu dreaptă măsură a acestei aberaţii legislative:

Potrivit disp art. 13 din Legea nr. 46/2003 pacientul are dreptul sa refuze sau sa opreasca o interventie medicala asumandu-si, in scris, raspunderea pentru decizia sa.
Este evident că in conţinutul noţiunii de responsabilitate a părinţilor intră şi acest drept prevăzut de art. 13 din Legea nr. 46/2003. În mod logic un părinte nu-şi poate asuma responsabilitatea decât numai în măsura în care este informat asupra aspectului cu privire la care urmează să-şi asume responsabilitatea. În mod corelativ tocmai din această informare decurge şi dreptul de a refuza intervenţia medicală.
A nu recunoaşte acest drept – ca şi element esenţial al responsabilităţii părinţilor – înseamnă a anihila responsabilitatea părinţilor prin forţa coercitivă a statului.
Potrivit art. 67 din Noul Cod Civil (NCC) nicio persoană nu poate fi supusă experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor intervenţii în scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Or legea nu prevede obligativitatea efectuării acestor intervenţii medicale care sunt vaccinurile, ci dimpotrivă prevede dreptul de a accepta sau refuza o intervenţie medicală (art 13 din Legea 46/2003).


Orice încercare de redactare a unei norme contrare, este făcută doar cu:
A. Încălcarea principiului inviolabilităţii libertăţii persoanei reglementat de art. 23 alin. 1 din Constituţia României prin faptul că simplul act al vaccinării constituie o contrângere a voinţei persoanei copilului, având în vedere că actul normativ incriminat reglementează posibilitatea efectuării vaccinului fără acordul prealabil al părinţilor.
IN LIPSA ACESTUI ACORD AL PĂRINŢILOR, EFECTUAREA INTERVENŢIEI MEDICALE ASUPRA COPILULUI ECHIVALEAZĂ CU ÎNCĂLCAREA PRINCIPIULUI ENUNŢAT (particularizat şi in art 64 NCC unde de asemenea se statuează aceeaşi condiţionare de o obligativitate legală care nu există).
B. Încalcarea dreptului constituţional la viaţă şi dreptul integritate fizică şi psihică a persoanei consacrate de art. 22 alin. 1 din Constituţia României prin faptul că actul vaccinării reprezintă un act medical preventiv, facultativ, fără să existe o garanţie suficientă şi rezonabilă împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale acestuia, existând posibilitatea reală pentru persoana căreia i se administrează să i se pună în pericol viaţa, sănătatea şi integritatea fizică sau psihică.
Nu s-ar pune problema acestei încălcări dacă nu ar exista LIPSA TOTALĂ A UNEI GARANŢII SUFICIENTE ŞI REZONABILE ÎMPOTRIVA RISCURILOR.
Din toate cazurile dramatice apărute în presă urmare aplicarii unor vaccinuri si chiar din cuprinsul oricărui prospect de vaccin, rezultă că nu există nici o garanţie împotriva riscurilor sau reacţiilor adverse ale unui vaccin.  Aceste riscuri şi reacţii adverse pun in pericol viaţa, sănătatea şi integritatea fizică sau psihică a copilului.
C. Încalcarea principiului constituţional al dreptului persoanei umane de a dispune de ea însăşi, principiu prevăzut de art. 26 alin. 2 din Constituţia României deoarece actul vaccinării constituie o ingerinţă nelegală în viaţa intimă şi privată a copilului şi în familia acestuia ÎN MĂSURA ÎN CARE NU EXISTĂ UN ACORD PREALABIL EFECTUĂRII ACESTUIA .
D. Prin constrângerea efectuării unui vaccin se aduce atingere şi dreptului reglementat constituţional al libertăţii conştiinţei consacrat de art. 29 din Constituţia României, fiind obligatoriu să se reglementeze în conţinutul oricarui proiect legislativ dreptul părinţilor de a refuza administrarea vaccinului din motive religioase sau de conştiinţă (dreptul la obiecţiune de conştiinţă).
E. Prin reglementarea efectuării vaccinurilor în mod obligatoriu s-ar aduce o atingere gravă şi dreptului la ocrotirea sănătăţii şi a dreptului special de protecţie a copiilor şi tinerilor, drepturi consacrate de art. 34 şi art. 49 din Constituţia României, prin faptul că nu se prezintă o garanţie suficientă şi rezonabilă de statul român că prin administrarea unui anumit tip de vaccin unui subiect uman nu i se pune în pericol acestuia viaţa sau integritatea fizică sau psihică.
Din aceasta perspectivă există două probleme esenţiale legate de administrarea unui vaccin:
1. administrarea lui nu garantează necontactarea bolii respective – a se vedea in acest sens şi explicaţiile oferite de sistemul medical după fiecare dramă produsă urmare unui vaccin (de ex. cazul fetitei decedate in judetul Suceava [1] in anul 2012 sau al sugarului paralizat in Slatina [2] in anul 2011);
2. riscurile si reactile adverse pe care le presupune sunt menţionate in chiar prospectul vaccinului dar şi in nenumărate studii medicale de specialitate devenite publice odată cu mediatizarea cazurilor frecvente de producere a reacţiilor adverse şi a riscurilor menţionate;
F.  Printr-un asemenea act normativ s-ar aduce o atingere gravă şi prevederilor constituţionale prevăzute de art. 53 alin. 1 şi 2 din Constituţia României care reglementează cazurile excepţionale când se permite ca exerciţiul unor drepturi sau libertăţi să fie restrâns.
Obligativitatea efectuării vaccinurilor nu se impune pentru cazurile enumerate expres de Constituţie, şi anume: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; pevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru destul de grav. Recurenţa epidemiilor în cadrul populaţiilor vaccinate arată clar eficienţa nesigură a imunizării prin vaccinare în masă şi importanţa discutabilă în consolidarea sănătăţii publice  (e.g.  Actuala epidemie de TBC din România se petrece într-o populaţie vaccinată cu BCG in proporţie de 95%).
G. Obligativitatea unui act medical (vaccin) prevăzut intr-o lege este in contradicţie cu reglementările internaţionale privind atât etica şi cercetarea medicală, cât şi profesia de medic in general, reglementări legate de drepturile pacienţilor, consimţământul informat şi obligaţiile autorităţilor medicale.
S-ar încălca astfel Declaraţia de la Helsinki (Art. 3-10, 16-18, 25-32 ), Codul Nuremberg (Punctele 1, 2, 4, 5, 6, 7, 9, 10), Raportul Belmont (Cap. 2, 3, 4, 6), Declaraţia de la Geneva.
H.  Existenţa efectelor adverse grave ale vaccinurilor (întregi clase noi de patologie certificate de studii publicate în literatura de specialitate sau chiar de producătorii de vaccinuri, în prospectul oficial) împiedică posibilitatea stipulării într-o lege a obligativităţii acestora.
Deontologia medicală şi jurisprudenţa internaţională nu admit ca rezonabilă nici măcar recomandarea unor acte medicale a căror beneficii sunt inferioare riscurilor, cu atât mai puţin obligativitatea unor proceduri dovedite drept potenţial periculoase şi controversate în ce priveşte eficienţa.
Astfel, in literatura ştiinţifică medicală se menţionează faptul că vaccinurile pot provoca: boli autoimune [3],[4],[5], boli neurologice [6], autism [7] , encefalită [8], diabet(tip I) [9], sindromul morţii subite a sugarului [10] şi alte afecţiuni grave [11].
Aceste afecţiuni postvaccinale au fost certificate şi de instanţe judecătoreşti sau medicale, iar producătorii responsabili puşi să platească despăgubiri victimelor [12], in jur de un milion de dolari pe caz [13].
I.  Printr-un asemenea act normativ s-ar aduce atingere Art. 2, Art. 3 şi Art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană referitoare la respectarea libertăţilor şi drepturilor omului, protecţia specială a drepturilor copilului.

Paradoaxe româneşti: pacientul multi-locat, interesul naţional penal, ştampila, Opoziţia. Şi un paradox: Traian Băsescu.

Pacientul multi-locat

Sănătatea e în colaps: şi a multora dintre noi şi cea care desemnează sistemul naţional de asistenţă medicală. Deşi a primit destul de mulţi bani de-a lungul timpului, sistemul este tot pe buza hăului. Cauzele: hoţia şi prostia. Se fură, evident, de sus şi până jos. Şi tot de sus şi până jos îl conduc tot soiul de minţi albe nedescoperite încă de neuroni.

Hoţia, ca peste tot, e şi din cea cu tirul şi din cea cu sacoşa. Sau cu lista. Care listă? Lista de pacienţi a medicilor de familie. Sau, mă rog, a unor medici de familie.

Am primit mai multe telefoane, trei dintre ele de la o aceeaşi clinică, care mă anunţau că medicul meu de familie, grijuliu pentru soarta mea, mă aşteaptă la o programare. Dar acel medic al meu de familie nu era medicul meu de familie, iar despre clinica respectivă habar nu avusesem până la respectivele telefoane. Cum am ajuns însă acolo? Ce baze de date sunt plimbate de la un medic de familie la altul (ca şi de la o instituţie, companie etc., la alta, chiar dacă datele personale sunt protejate) astfel încât aceştia (cei care le folosesc) să aibă un număr cât mai mare de pacienţi? Câţi bani se scurg astfel în buzunare penale? A făcut cineva, că tot avem calculatoare şi sisteme integrate cumpărate şi sute de milioane de euro, o verificare încrucişată a listelor de pacienţi ai medicilor de familie?

La ultima invitaţie, am anunţat vocea cu clopoţei, care mă sunase, de indignarea mea şi decizia de a acţiona pentru a demasca şmecheria. Clopoţeii au dispărut, cuvintele au ameţit. Scuze, peste scuze, promisiuni de verificare. Aştept să văd dacă mă mai sună. Ceea ce n-ar fi culmea, ci ar fi o paradoaxă.

Interesul naţional penal

O altă paradoaxă. Nu este vorba, aşa cum aţi putea crede, despre Gabriel Oprea. Sau numai despre el. Căci în ceea ce priveşte interesul naţional, aria îngrijitorilor acestuia este mult mai largă şi acoperă, în primul rând, tot ceea ce este mai mândru în politică. Ceilalţi, cei din afara ei, printre care şi unii cu adevărat dedicaţi, nu contează.

Tema interesului naţional nu lipseşte din mapa de documente a niciunui partid (nici chiar, aşa cum aţi putea crede, din cea a UDMR-ului!!!) şi deci din scrierile, zicerile şi acţiile politice ale şefilor acestuia. Şi nu lipseşte, în primul rând, din guvern şi parlament.

Dacă e să o luăm cu guvernul avem aşa: un prim ministru dovedit plagiator (hoţ, adică infractor) şi cercetat penal; un vice-prim ministru plagiator şi tartor de plagiaţi; miniştri închişi pentru interesul naţional penal, miniştri în curs de judecare, miniştri în cercetare, miniştri protejaţi deocamdată de către parlament. Tot asemenea, secretari de stat, şefi de agenţii, de consilii naţionale, de autorităţi de reglementare etc.

 La partide îi avem pe Liviu Dragnea condamnat, Alina Gorghiu cu grave suspiciuni, Vasile Blaga cu alte suspiciuni, de G Oprea să nu mai vorbim, Tăriceanu şvaiţer dar încă protejat de parlament, domnu Dan în puşcărie. Dacă coborâm sub ei, lista e prea lungă pentru un singur editorial.

Ştampila

Domnu Ponta, îl ştiţi, speranţa aceea confirmată a baschetului, pardon, barbutului politic românesc ne-a anunţat din adâncul sinelui său plin de graţie divină şi sublim omenesc, aşa cum o face şi cum se prezintă de obicei, că ştampila nu mai e necesară pe teritoriul moştenitorilor Daciei hiperboreene. A dat, în sensul acesta, şi o ordonanţă, sau aşa ceva. Azi avem o ordonanţă istorică,  ne-a anunţat înălţimea sa. Desfiinţăm ştampila.

Şi deşi de mult încetasem să-l mai credem, de data asta, părea un lucru atât de clar şi de simplu, încât l-am crezut. Până când am constatat că ni se cer, din tot locul, ştampile. Eviddent, de la instituţiile statului. Şi, prin mimetism, şi de la privaţii care nu vor să rămână de căruţă. Aşa că rămâne cum ne-a anunţat: ştampila s-a desfiinţat. Dar e obligatorie. Ca orice paradoaxă de declaraţie, situaţie, cerere care se desfiinţează într-o formă nouă.

Paradoaxa O-poziţie

Vorbim de PNL (noul PNL, PNL cel nou, mărul de aur al Opoziţiei, sau potenţiala gâscă cu ouă de aur a clienţilor (care nu încap la ceilalţi) pentru un post de parlamentar sau de înalt, mediu şi chiar mic foncţionar al statului, aflată acum, teoretic, în opoziţie , adică în pauză de ouat, faţă de sora ei, gâsca de aur a celor de la putere, care îşi permite să împartă cu dărnicie). Adică vechiul PNL şi vechiul PDL. Două reţele la fel de clientelare ca şi PSD-ul, UDMR-ul sau UNPRul aflate acum pe ciolanul cu varză de Bruxelles, unite în gânduri şi simţire zisă partid de opoziţie. Care ce face? Laudă moderaţia, deschiderea, înţelepciunea, spiritul democratic de care dau dovadă Liviu Dragnea, Gabriel Oprea, PSD-ul şi UNPRL-ul şi votează cot la cot, în comisii şi plen, legi pentru îngrădirea justiţiei şi a democraţiei, sau pentru sugrumarea liberei iniţiative în favoarea reţelelor de partid, stat şi mafie. De te şi întrebi de ce să-i mai votezi pe ăştia când sunt pe mână, de un chip şi de un gând cu ceilalţi?

Ponta, libertarianul ultraschimbist

Nu e de mirare, în acest decor grotesc, că domnul Ponta, socialistul, magicianul vorbelor de fum, al dispariiţiilor şi apariţiilor surpriză şi al iluzionismului politic, se prezintă zi de zi tot mai mult ca un Che Guevara în slujba unui amestec psihedelic socialism, dictatură şi libertarianism. De nu mai au liberalii cu ce să-şi mai propună  să vină să ne aburească în perspectiva viitoarelor alegeri. Dă pensii, dă salarii, face relaxare fiscală, dă stimulente, devansează măsurile, scoate ştampilele...

Ce contează că aproape fiecare din actele legislative respective are o jumătate bună şi una rea, care o anulează, sau o torpilează pe cealaltă. Rămâne ce se vede. Iar ce se vede este mult mai mult decât au îndrăznit să gândească vreodată, dar-mi-te să-şi propună şi să aplice liberalii.

Şi un paradox: Traian Băsescu.

Dar despre asta mai pe larg într-un text viitor.

PSD-ul este darnic şi de responsabil! De ce să-l de ce să-l mai schimbăm în 2016?

s-ar putea întreba alegătorul. Sau, dacă Liviu Dragnea este un politician atât de raţional şi de responsabil, cum îl laudă chiar liberalii, şi dacă el şi PSD-ul se înţeleg atât de bine cu preşedintele, şi vor să se lase folosiţi de acesta şi, la rândul lor să-l folosească pentru binele poporului, nu ar fi domnul Dragnea cel mai bun să conducă guvernul PSD de după alegeri? Şi să se jertfească şi PNL-ul pentru binele ţării şi să rămână în opoziţie ca să supravegheze guvernarea? Sau poate să facă un armistiţiu pe termen lung, aşa cum a propus (iarăşi) raţionalul domn Dragnea, să facă un plan pentru următorii 20-30 de ani, ei să ne conducă şi noi să fim fericiţi?

Minunea, magia şi politica

Minunea este o lucrare a lui Dumnezeu prin care realitatea este schimbată în bine în profunzime, iar sensul ei este mântuirea omului. Ea poate fi o întoarcere a unui destin ce se îndrepta către un rău, aparent, de neocolit, o manifestare de putere, de rezistenţă imposibilă pentru un om normal în faţa unui crunt accident, a unei boli terminatoare sau a unor chinuri la care îl supun alţii, o schimbare de profunzime a unei persoane sau mai multor persoane ca urmare a unei experienţe limită... De aici o conotaţie pozitivă pentru cuvintele din familia acestui substantiv.

Magia poate fi vrăjitorie, şi atunci schimbă realitatea în rău, sau iluzionism-scamatorie-şarlatanie, caz în care nu o schimbă, ci numai o ascund, o ocultează. În acest al doilea caz, ea ridică perdele de fum, montează jocuri de lumini, umbre şi sunete, amestecă proiecţii iluzorii, pentru ca subiectul să creadă că realitatea este alta. Sau hipnotizează, condiţionează, sugestionează subiectul în acelaşi scop.

Politica lucrează cu magie şi este, chiar şi la originea formulei actuale a democraţiei, magie. Principala preocupare a politicienilor, imediat după cea a îmbogăţirii personale, este de a ne face să credem că ei nu sunt tâlhari şi căpcăuni, ci feţi-frumoşi, care se jerfesc pentru ţară şi nu jertfesc ţara pentru ei. De aceea sunt foarte circumspect când aud despre minuni în politică şi mai ales nu cred în minuni care vorbesc despre sute de politicieni transformaţi  peste noapte în persoane raţionale, înţelepte şi responsabile. Ceea ce nu înseamnă că nu aştept şi accept cu bucurie să fiu contrazis de realitate. 

PSD surround, stereo, 3 D, ceaţă, sclipici, dans şi bune maniere

PSD-ul face de ceva vreme – ticluit sau doar oportunist – un joc dublu pe cele două dimensiuni importante pentru români: una cea a veniturilor, importantă în orice clipă, şi una a liniştei, înţelegerii, conlucrării, păcii şi armoniei politice, importantă în ultimii ani ca urmare a diabolizării lui Traian Băsescu şi implicit al modului său de  a se mişca în politică.

Pe de o parte, incisivul şi neastâmpăratul domn Ponta, descălecat de la partid, dar încă călare la guvern, loveşte nemilos electoratul cu măriri de pensii şi salarii. O face după ureche, mai mult sau mai puţin iresponsabil, dar mai mereu vesel, anunţând procente şi cifre de ansamblu fără a fi făcut calcule – la recenta ordonanţă privind mărirea salarilor personalului din domeniul medical s-a stabilit, după adoptarea ei, să se facă şi studiul de impact!!! – dar pe covârşitoarea majoritate a celor vizaţi, îi interesează banii nu calculele, aşa că Guvernul, domnul Ponta şi, în final, PSD-ul pică bine.

Pe de altă parte, vine raţionalul şi responsabilul domn Dragnea care deschide orizontul partidului de guvernământ către Preşedinţie şi Opoziţie, ca un om aşezat şi cumpătat, cu adevărat deschis dialogului dar şi analizelor temeinice pentru fundamentarea măsurilor, care ne aduce liniştea şi armonia politică.

Imaginea PSD-ului, care rezultă din combinarea efectelor psihologice ale celor două comportamente, aparent opuse şi cauzate de ciocniri interne între cei doi, dar ambele „îmbucurătoare” pentru cei mulţi, suprapusă peste imaginile Preşedinţiei şi Opoziţiei şi parazitându-le pe acestea, folosindu-le ca fundal pentru a-şi spori puterea de hipnoză, este astfel una a partidului interesat de ţară şi de fiecare cetăţean în parte, din tot spectrul profesional, politic, sau de vârstă.

Victor Ponta face acest joc în perspectiva viitorului către care proiectează imaginea unui erou popular gata de orice sacrificiu pentru binele semenilor săi – chiar aceea de a-şi părăsi avantajele şefului celui mai mare partid şi de apăstra doar muncile herculeşti ale şefului de guvern. El arată astfel consecvenţă în a aplica ceea ce a promis, este un politician de cuvânt, responsabilitatea îl duce chiar până la a risca să intre în coliziune cu partidul său condus acum cu mai multă cumpătare de domnul Dragnea. Că face acest lucru urmărindu-şi metodic ideea de a proiecta în viitor imaginea unui prim ministru capabil şi omenos, sau că o face doar pentru a se contra cu domnul Dragnea şi cu PNL-ul şi a le da acestora dureri de cap bugetare în următorii doi ani, în final, din punctul de vedere al imaginii, este, pentru cei mai mulţi, mai puţin important. Rămâne ideea că domnul Ponta ne-a dat şi nu ne-a luat ca alţii.

Liviu Dragnea interpretează aria concordiei, a păcii şi liniştei politice, poate pentru că are degetele strânse într-o uşă, poate pentru că vrea să-i dea peste nas domnului Ponta, poate pentru că merge mai curând cu firea şi cu figura lui de om serios, sau poate toate la un loc. O poate interpreta însă şi în duet organizat (plus uşa şi figura) cu domnul Ponta, un politician încă tânăr, în cădere în ultima vreme, dar cu posibilităţi mari de revenire (mai ales dacă în memoria populară rămâne ca Ponta cel Bun), care se poate întoarce peste 3-4-5 ani ca o nouă mare şi ultimă speranţă a românilor.

Fie că cei doi sunt în înţelegere şi doar simulează lupta dintre ei, sau este cu adevărat un mic măcel intern în PSD, imaginea şi sunetul filmului proiectat de cei doi acoperă aproape întreaga comunicare şi dezbatere zilnică, punând PNL-ul pe o poziţie de ţuţer ameţit. Căci cine sporeşte veniturile populaţiei bugetare? PSD-ul. Şi cine ne aduce liniştea după care tânjeau vreo 80 % dintre români? PSD-ul. Şi cine se preocupă de viitorul nostru chiar şi pe termen lung? Tot PSD-ul. Şi atunci, perntru ce mai e nevoie de ceilalţi?

Tot pentru imagine. Să se poată spune că avem democraţie. Exact cum făcea şi partidul comunist după 1944 (pe atunci Partidul Muncitoresc Român), care a îngăduit, până pînă în 1953, de dragul democraţiei, ceva floricele politice în jurul său. Iată, de exemplu, rezultatele alegerilor din 1948:

Câştigător cu 405 mandate Blocul Democraţiei Populare format  din Partidul Muncitoresc Român (PSD în 2015), Frontul Plugarilor (ALDE), Partidul Național Popular (UNPR), Uniunea Populară Maghiară (UDMR). Au mai intrat PNL-Bejan cu 7 mandate şi PŢD-dr Lupu cu două mandate.

USL-ul să trăiască, România să-nflorească?

Dar care Românie? A lor, sau a noastră?

În actuala conjunctură putem spune că Usl-ul s-a reunit, în formula cu PSD-ul la guvernare şi PNL-ul în opoziţie constructivă, adică inversul anilor 2006-2008. Oricum, pe ansamblu, între politica celor două partide nu există decât diferenţe nesemnificative, ambele promovând o politică populistă a risipirii banului public, a descurajării investiţiilor particulare, a unui aparat bugetar clientelar supradimensionat. Un exemplu îl constituie Codul Fiscal în jurul căruia liberalii s-au învârtit ca hipnotizaţi arătând că habar nu au cu ce se mănâncă: l-au votat, l-au contestat, şi-au contestat propriile propuneri (de ex. TVA 19 %), au negociat, a rămas ca-n gară, apoi au negociat din nou, au renunţat la cerinţele liberale şi au ales calea populismului socialist în dauna dezvoltării economice. La fel au făcut şi între 2006 şi 2008, când erau ei la guvernare.

Teoretic, pe drumul pe care au fost înghesuiţi de către PSD, fără prea multe opţiuni şi posibilităţi de a mişca în front, PNL-ul de astăzi pare a nu mai avea decât două posibilităţi:

·         fie iese la bătaie (dar pentru asta trebuie să aibă cu adevărat o viziune proprie şi oameni în stare să se bată pentru ea şi să o aplice) cu riscul pierderii alegerilor de anul viitor dar al construirii unei identităţi şi al păstrării unei alternative politice la cea actuală;

·         fie se complace în această formulă a aşa-zisului armistiţiu politic, refăcând USL-ul (sau doar scoţându-l din nou la vedere, căci poate el nu a fost niciodată rupt), primind eventual nişte posturi şi sume generoase din buget către aleşi lor locali şi către afacerile din ograda liberală (cum făceau ei pe vremea lui Tăriceanu cu aleşii şi afacerile din ograda socialistă) şi leşină în final extatic în braţele musculoase ale muncitorilor politici socialişti.

Din câte se vede, în pană de idealuri, idei şi oameni hotărâţi, PNL-ul a optat deja. Mai ales că, mai nou, poziţia de „partid al preşedintelui” pare să fi fost ocupată de PSD.