Pacientul multi-locat
Sănătatea e în colaps: şi a multora dintre noi şi
cea care desemnează sistemul naţional de asistenţă medicală. Deşi a primit
destul de mulţi bani de-a lungul timpului, sistemul este tot pe buza hăului.
Cauzele: hoţia şi prostia. Se fură, evident, de sus şi până jos. Şi tot de sus
şi până jos îl conduc tot soiul de minţi albe nedescoperite încă de neuroni.
Hoţia, ca peste tot, e şi din cea cu tirul şi din
cea cu sacoşa. Sau cu lista. Care listă? Lista de pacienţi a medicilor de
familie. Sau, mă rog, a unor medici de familie.
Am primit mai multe telefoane, trei dintre ele de la
o aceeaşi clinică, care mă anunţau că medicul meu de familie, grijuliu pentru
soarta mea, mă aşteaptă la o programare. Dar acel medic al meu de familie nu
era medicul meu de familie, iar despre clinica respectivă habar nu avusesem
până la respectivele telefoane. Cum am ajuns însă acolo? Ce baze de date sunt
plimbate de la un medic de familie la altul (ca şi de la o instituţie, companie
etc., la alta, chiar dacă datele personale sunt protejate) astfel încât aceştia
(cei care le folosesc) să aibă un număr cât mai mare de pacienţi? Câţi bani se
scurg astfel în buzunare penale? A făcut cineva, că tot avem calculatoare şi
sisteme integrate cumpărate şi sute de milioane de euro, o verificare
încrucişată a listelor de pacienţi ai medicilor de familie?
La ultima invitaţie, am anunţat vocea cu clopoţei,
care mă sunase, de indignarea mea şi decizia de a acţiona pentru a demasca
şmecheria. Clopoţeii au dispărut, cuvintele au ameţit. Scuze, peste scuze,
promisiuni de verificare. Aştept să văd dacă mă mai sună. Ceea ce n-ar fi
culmea, ci ar fi o paradoaxă.
Interesul naţional penal
O altă paradoaxă. Nu este vorba, aşa cum aţi putea
crede, despre Gabriel Oprea. Sau numai despre el. Căci în ceea ce priveşte
interesul naţional, aria îngrijitorilor acestuia este mult mai largă şi
acoperă, în primul rând, tot ceea ce este mai mândru în politică. Ceilalţi, cei
din afara ei, printre care şi unii cu adevărat dedicaţi, nu contează.
Tema interesului naţional nu lipseşte din mapa de
documente a niciunui partid (nici chiar, aşa cum aţi putea crede, din cea a UDMR-ului!!!)
şi deci din scrierile, zicerile şi acţiile politice ale şefilor acestuia. Şi nu
lipseşte, în primul rând, din guvern şi parlament.
Dacă e să o luăm cu guvernul avem aşa: un prim
ministru dovedit plagiator (hoţ, adică infractor) şi cercetat penal; un
vice-prim ministru plagiator şi tartor de plagiaţi; miniştri închişi pentru
interesul naţional penal, miniştri în curs de judecare, miniştri în cercetare,
miniştri protejaţi deocamdată de către parlament. Tot asemenea, secretari de
stat, şefi de agenţii, de consilii naţionale, de autorităţi de reglementare
etc.
La partide îi
avem pe Liviu Dragnea condamnat, Alina Gorghiu cu grave suspiciuni, Vasile
Blaga cu alte suspiciuni, de G Oprea să nu mai vorbim, Tăriceanu şvaiţer dar încă
protejat de parlament, domnu Dan în puşcărie. Dacă coborâm sub ei, lista e prea
lungă pentru un singur editorial.
Ştampila
Domnu Ponta, îl
ştiţi, speranţa aceea confirmată a baschetului, pardon, barbutului politic
românesc ne-a anunţat din adâncul sinelui său plin de graţie divină şi sublim
omenesc, aşa cum o face şi cum se prezintă de obicei, că ştampila nu mai e
necesară pe teritoriul moştenitorilor Daciei hiperboreene. A dat, în sensul
acesta, şi o ordonanţă, sau aşa ceva. Azi
avem o ordonanţă istorică, ne-a
anunţat înălţimea sa. Desfiinţăm
ştampila.
Şi deşi de mult
încetasem să-l mai credem, de data asta, părea un lucru atât de clar şi de
simplu, încât l-am crezut. Până când am constatat că ni se cer, din tot locul,
ştampile. Eviddent, de la instituţiile statului. Şi, prin mimetism, şi de la
privaţii care nu vor să rămână de căruţă. Aşa că rămâne cum ne-a anunţat: ştampila
s-a desfiinţat. Dar e obligatorie. Ca orice paradoaxă de declaraţie, situaţie,
cerere care se desfiinţează într-o formă nouă.
Paradoaxa O-poziţie
Vorbim de PNL
(noul PNL, PNL cel nou, mărul de aur al Opoziţiei, sau potenţiala gâscă cu ouă
de aur a clienţilor (care nu încap la ceilalţi) pentru un post de parlamentar
sau de înalt, mediu şi chiar mic foncţionar al statului, aflată acum, teoretic,
în opoziţie , adică în pauză de ouat, faţă de sora ei, gâsca de aur a celor de
la putere, care îşi permite să împartă cu dărnicie). Adică vechiul PNL şi
vechiul PDL. Două reţele la fel de clientelare ca şi PSD-ul, UDMR-ul sau UNPRul
aflate acum pe ciolanul cu varză de Bruxelles, unite în gânduri şi simţire zisă
partid de opoziţie. Care ce face? Laudă moderaţia, deschiderea, înţelepciunea,
spiritul democratic de care dau dovadă Liviu Dragnea, Gabriel Oprea, PSD-ul şi
UNPRL-ul şi votează cot la cot, în comisii şi plen, legi pentru îngrădirea
justiţiei şi a democraţiei, sau pentru sugrumarea liberei iniţiative în
favoarea reţelelor de partid, stat şi mafie. De te şi întrebi de ce să-i mai
votezi pe ăştia când sunt pe mână, de un chip şi de un gând cu ceilalţi?
Ponta, libertarianul ultraschimbist
Nu e de mirare, în acest decor grotesc, că domnul
Ponta, socialistul, magicianul vorbelor de fum, al dispariiţiilor şi
apariţiilor surpriză şi al iluzionismului politic, se prezintă zi de zi tot mai
mult ca un Che Guevara în slujba unui amestec psihedelic socialism, dictatură
şi libertarianism. De nu mai au liberalii cu ce să-şi mai propună să vină să ne aburească în perspectiva
viitoarelor alegeri. Dă pensii, dă salarii, face relaxare fiscală, dă
stimulente, devansează măsurile, scoate ştampilele...
Ce contează că aproape fiecare din actele
legislative respective are o jumătate bună şi una rea, care o anulează, sau o
torpilează pe cealaltă. Rămâne ce se vede. Iar ce se vede este mult mai mult
decât au îndrăznit să gândească vreodată, dar-mi-te să-şi propună şi să aplice
liberalii.
Şi un paradox: Traian Băsescu.
Dar despre asta
mai pe larg într-un text viitor.
