Din moment ce descoperim, zi de zi că
sunt putrede, ineficiente, distructive? Adică, defecte? Că mai mult ne încurcă
decât ne ajută? Şi nici nu avem încredere în ele?
Ce facem când ni se strică ceva pe
acasă? Dacă nu prea avem bani, sau dacă ţinem la obiectul respectiv, încercăm
să-l reparăm. O dată, de mai multe ori. Până când constatăm că deja reparatul
ne costă mai mult decât cumpărarea unuia nou. Sau, cumpărăm direct altul. Îl
înlocuim. Şi nu neapărat cu acelaşi tip. De ce nu, cu unul mai performant.
De 25 de ani constatăm că parlamentul
nu merge. Că ne costă prea mult, că ne încurcă, că ne împiedică. Şi ce facem?
Încercăm să-l reparăm. Dar tot nu merge. Ba, dimpotrivă, merge încă şi mai
prost. Ca o atestare a calităţii activităţii sale, de la o încredere care urca
la 70 % în 1990, parlamentul a ajuns în 1992-1993 la 20 % şi a evoluat de
atunci între 10 şi ocazional, 2008 – 20 %, 2009, după alegeri, 30 %, pentru a
reveni în 2010 la 10 %. După parlament vin partidele. Înaintea lui, cu doar
câteva procente în plus, guvernul expresia executivă a partidelor. Ultimele
sondaje evaluează încrederea în parlament la 10-12 %. Mult sub cota de avarie.
Descoperim în ultimii ani, dacă cumva
eram naivi, că parlamentul este plin de corupţi, de hoţi, de mincinoşi, de oameni
cu două feţe, de incompetenţi şi că aşa autonumita “clasă politică” este
putredă de la un capăt la celălalt. Şi mai descoperim, după ce mulţi ani am
fost tămâiaţi cu aşteptarea tinerei generaţii de politicieni că aceasta este
încă şi mai analfabetă, mai coruptă şi mai agresivă decât cea veche. Ghinion,
ar zice cineva. Dar, de fapt, oare ce se întâmplă?
Partidele se construiesc tot
mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă
competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică, adică
ascultarea şefilor, aptitudinile spre furt şi cv-ul cât mai tulbure posibil –
fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la
încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul
pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale,
relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani
astăzi pentru a-i înmulţi mâine.
Cele trei puteri în stat: legislativă,
executivă şi judecătorească, sunt de fapt numai două: partidică şi
judecătorească (Atunci când ultima chiar
există, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România. În realitate, până prin
2009 am avut o reală dictatură a partidelor.). Cea executivă, guvernul, şi cea
legislativă, parlamentul, funcţionează pe aceeaşi curea de transmisie a
deciziei luate în sediul de partid. Nici nu s-ar putea altfel în actuala
formulare a vieţii politice şi a instituţiilor statului.
Chiar
dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că
încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă
nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – pe
ansamblu partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în
care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în
comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului,
controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul
economic distorsionându-i funcţionarea, controlează alături de alţii mecanismul
ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav
calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl parazitează
pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi
local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect
al statutului lor real.
În
plan politic, partidele şi nu instituţiile statului (de ex. parlamentele)
deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie
la Putere, fie în Opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de
conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, intens
mediatizate şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri, în
care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă
şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce
contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă
asupra omului şi societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori
şi principii morale.
Parlamentele, aceste clamate foruri ale suveranităţii şi libertăţii populare, nu sunt, în final,
nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu
vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor
sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în
culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de
putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta
funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea
activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi
literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare legislatură.
Puterea reală o
deţine cu adevărat, aşa cum vedem tot mai mult în ultima vreme, aşa-numita
„elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale
căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea
financiar-bancară, a afacerilor, politică, a mass-media, culturală, sindicală.
Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra
întregii societăţi repartizând la nivel central şi local oamenii pe
posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor
veniturile statului care a devenit prada lor.
Caracteristici,
costuri şi beneficii
Politic – În îndeplinirea
funcţiei sale, parlamentul nu este, după cum arătam, decât un tampon între
centrul de decizie politică şi popor, astfel încât, pe de o parte, să se poată
afirma că, prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta din urmă este cel care
are puterea (adică, în ultimă instanţă, poporul e de vină, după cum se şi spune
că aleşii nu pot fi mai buni decât cei care îi aleg).
Pe de altă parte, parlamentul se
constituie într-o zonă de protecţie pentru partide, adică pentru liderii
acestora şi elitele puterii despre care vorbeam mai sus, diluând, atenuând sau
direcţionând spre o ţintă falsă – parlamentul - acuzaţiile societăţii nemulţumite
de politica (în mod real a) partidelor.
De fapt, de la selectarea
parlamentarilor până la activitatea lor, totul depinde de conducerea partidului
din care fac parte. Nimic nu trece, sau nu cade, în parlament dacă nu este
vorba de o decizie a liderilor de partide. Legislaţia blochează intenţionat
formarea unor partide noi, sau alegerea unor reali parlamentari independenţi şi
activitatea acestora (în afara alipirii la un grup un parlamentar independent
este aproape un nimeni).
Administrativ – Interfaţa
parlamentului, în afară că maschează adevăraţii vinovaţi şi disipează
acuzaţiile într-un spaţiu cu vinovăţie confuză (parlamentarii, partidele,
poporul?), îngreunează şi întârzie mult luarea deciziei, lucru important mai
ales în cazul puţinelor legi folositoare. Pretextul discutării şi modificării
în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în
formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid. Mai mult încă,
parlamentul este încă odată întrebuinţat pe post de tampon acreditând minciuna
suveranităţii şi supremaţiei lui asupra guvernului atunci când acesta din urmă,
identificabil altfel imediat cu un partid (sau o coaliţie), îşi maschează
intenţiile reale nepopulare sub argumentul că parlamentul e suveran. Vezi, de
exemplu, bipolaritatea lui Ponta, în aceeaşi problemă pe de o parte
prim-ministru, pe de alta deputat.
Economic – funcţionarea
parlamentului implică costuri mari, banii respectivi putând fi suficienţi
pentru acoperirea nevoilor din diverse sectoare ale societăţii. De exemplu,
pentru anul 2015 bugetul parlamentului se aşează undeva în zona a 350 milioane
lei – circa 80 milioane euro. Dar acestea nu sunt singurele costuri. Nu numai
că nu-şi face treaba pentru care ne consumă banii, ci el mai consumă şi alte
energii şi resurse importante, inclusive timpul şi nervii fiecăruia dintre noi,
pentru supravegherea lui şi pentru corijarea derapajelor sale. Vezi lovitura de
stat din 2012, nenumăratele legi strâmbe trecute la vedere sau pe ascuns,
protejarea membrilor săi în faţa justiţiei.
Cultural – Aduce grave
deservicii societăţii prin modelul cultural - incultul imoral - pe care îl
promovează: personajul slab instruit sau chiar neinstruit, şmecher, mincinos,
prefăcut, arogant, agresiv, tupeist, corupt, devenit peste noapte puternic şi
avut datorită tocmai acestor caracteristici ale sale. Este un îndemn afişat zi
cu zi pentru tinerele generaţii, ceea ce
se şi întâmplă în realitate după cum vedem în şcoli, în facultăţi, sau din
nivelul intelectual şi din instruirea tot mai precare ale noilor parlamentari.
În aceste condiţii de nerentabilitate
pe toate planurile ce ar trebui să facem? Nu ar fi cazul, oare, să prospectăm
mai cu responsabilitate viitorul şi să vedem dacă nu putem găsi formule mai
viabile?
Soluţii exemplu
Un exemplu: De ce ne trebuie 600, 400,
300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe
care le-am prezentat) şi nu sunt suficienţi 4, 5, 6, 7… persoane, liderii sau
reprezentanţii partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară, din
moment ce în parlament se votează după
cum se decide la partid?
Un soi de consiliu de administraţie politică a ţării,
asemănător celor din companii, în care fiecare are atâtea voturi câte procente.
O renunţare la ipocrizie şi revenirea la realitate: cine conduce, răspunde.
Deciziile s-ar lua repede, mai transparent, cu costuri mult mai mici şi, poate,
mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat.
Mi s-ar putea răspunde invocându-se
posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se
unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe
cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani?
Eu nu-mi amintesc.
Sau, să ne gândim cum ar putea concura partidele
cu un segment consistent de parlamentari în mod real independenţi? Sau cum ar
fi cu un parlament numai din independenţi? Sau cum să asigurăm accesul unor partide
noi, care să nu fie obligate de corsetul sufocant al limitărilor legislative
actuale să se acomodeze încă de la început, pentru a putea exista, cu frauda semnăturilor
şi clientelismul financiar? Dar pentru asta ar trebui schimbată din temelii
filosofia formării unui partid sau a candidaturii unui independent (pe toate
palierele, nu numai la parlament) şi legile aferente.
Adăugaţi aceste întrebări celor din
titlu şi veniţi cu comentariile dumneavoastră dar, mai ales, cu propunerile pe
care voi încerca să le discut în articolele viitoare – evident, în măsura în
care nu contravin bunului simţ şi normelor morale şi au valoare inventivă reală.