Califatul Europei de Vest? (I)

„Nu, eu nu sunt Charlie ....Charlie Hebdo este o fiţuică vulgară, care dispreţuieşte opiniile ce diferă de ale sale, care, sub acoperirea libertăţii de expresie, îşi permite toate provocările. Charlie Hebdo este o revistă agresivă, care exploatează filonul urii faţă de religii, trecând pasămite prin u…mor. Charlie Hebdo este după imaginea societăţii atee de stânga europene, un furnizor de ranchiună şi un duşman al respectului şi fraternităţii între popoare şi între oameni, oricare ar fi diferenţele lor, rasa, culoarea, religia. Refuz deci să iau parte la o “sfântă alianţă republican” pro_Charlie pentru că, pur şi simplu, nu înţeleg ce ar trebui să apăr. …Da, prezint omagiul meu victimelor. Dar nu, nu i-l prezint şi lui Charlie Hebdo” Prinţul Charles-Philippe d'Orleans, duce de Anjou (mai mult aici).  

           

Discuţiile politice şi din media despre crimele de la Charlie s-au axat, în general, pe libertatea de exprimare (sfântă şi fără limite, când „exprimarea” este în acord cu corectitudinea politică, de condamnat, chiar penal, atunci când contravine acesteia) şi iraţionalul unor astfel de crime, fără a coborî către situaţia de fond: islamizarea masivă a Europei de Vest, a cărei dramatică consecinţă va fi sfârşitul civilizaţiei iudeo-creştine din această parte a lumii. Voi încerca în cele ce urmează să redau pe scurt, dar cu informaţiile necesare pentru a-l înţelege, filmul acestui fenomen în dezvoltare, despre care oamenii politici se feresc să vorbească, iar ceilalţi nu ştiu aproape nimic.

Dincolo de declaraţiile publice, de întâlnirile la nivel înalt, de marşurile comune ale liderilor politici ai statelor , realitatea este una aproape imposibil de combătut: cel puţin prin sporul demografic, dacă nu şi prin confruntări sângeroase, Europa de Vest va fi, în 30-50 de ani, islamică. În această realitate, cei aproape 4 milioane de francezi prezenţi pe străzile Parisului s-ar putea să fie reprezentaţi, peste 30-40 de ani, judecând după trendul actual,  de doar 2 milioane dintr- o populaţie nemusulmană de cca 25 de milioane. În acelaşi timp, în Franţa vor putea exista către 25 de milioane de musulmani.

Creşterea populaţiei musulmane are loc pe trei căi:

1. Natalitatea superioară celei a nativilor europeni (indicele de fertilitate peste 2 şi chiar peste 3, adică în locul a doi musulmani din prezent vom avea în viitor 2 şi ceva, 3 şi ceva, poate mai mulţi, în timp ce al nativilor coboară cel mai adesea sub 1, adică doi nativi ai momentului actual vor fi înlocuiţi de unul sau mai puţin, şi aşa mai departe).

 2. Aportul imigraţional tot mai mare – imigraţia netă în Uniunea Europeană (de fapt chiar în statele vizate de această analiză) a ajuns la circa 2 milionae persoane pe an ceea ce înseamnă o triplare faţă de 2002 şi este aşteptat să mai crească date find evoluţiile din lumea arabă. 

3. Convertirea la islam (mai ales în închisori, în care procentul de infractori musulmani este net superior celor din naţiunea gazdă).

Conform International Journal of Environmental Science and Development, Vol. 1, No. 2, June 2010: în Europa   de Vest şi Centrală numărul musulmanilor a crescut de la cca 414.000 (1950) la 23.000.000 (2010). Aportul Cehiei, Slovaciei, Ungariei şi Poloniei a fost în 2010 de numai cca 55.000 de musulmani, adică cei 23 de milioane sunt răspândiţi în restul ţărilor vest, nord-vest, şi  sud-vest europene plus, din zona central, Germania, Austria şi Elveţia. Dacă scădem şi aportul celor patru la 1950 (19.183) rezultă că numărul musulmanilor a crescut în restul ţărilor, generic cunoscute ca alcătuind Europa de Vest, în 60 de ani de circa 58 de ori. Un trend similar ar însemna că peste 30 de ani populaţia musulmană a Europei ar putea fi de aproape 700 de milioane. Evident că în realitate lucrurile nu stau chiar aşa şi că apar tot felul de factori care reduc această estimare pur aritmetică. Oricum, pentru orizontul anului 2050 estimările fluctuează între cele mai optimiste, de obicei cele oficiale, de 20 %, şi cele mai realiste, ale instituţiilor şi analiştilor independenţi, care vorbesc de aproape 50 % prezenţă musulmană.

Din cauza migraţiei şi a sporului natural al acesteia, dacă în 2004 încă se mai estima că populaţia UE va scădea cu 16 milioane până în 2060, în 2009 estimările erau că ea va creşte cu 10 milioane.

Datele statistice oficiale privind demografia musulmanilor sunt, în toate statele în care s-au format zone compacte autonome, pur estimative şi, de obicei, sub cele reale, tot aşa cum şi cele privind tendinţele sunt “cosmetizate” pentru a nu panica populaţia nativă, încă majoritară. De fapt,  în aceste microstate musulmane, în care restul instituţiilor statului gazdă (mai puţin cele de protecţie socială) nu mai acţionează, este aproape imposibil să se facă recensăminte.

Califat. Cum? Cu ce costuri?

După cum vedem este vorba de un fenomen normal al creşterii unei populaţii şi scăderii alteia cel puţin prin simpla diferenţă dintre sporul natural pozitiv al uneia şi cel negativ al celeilalte, ceea ce în sine, dat fiind faptul că majoritatea musulmanilor sunt persoane dispuse la o convieţuire paşnică, nu ar fi o problemă. Punctul nevralgic, al acestei tendinţe şi probabile situaţii viitoare, îl constituie însă orientarea de stânga profundă în mediul politic şi în societatea vest-europeană,  interesele politice şi financiare ale unor persoane sau grupuri potente financiar şi influente din lumea arabă, imamii radicali, grupurile islamice extremiste, care au anunţat public şi urmăresc cu perseverenţă şi violenţă, în fiecare dintre statele Europei de Vest, ca şi în restul lumii, impunerea unui stat islamic bazat pe legea islamică Şaria în care dreptul la identitate al celorlalţi şi toate normele democratice ar fi excluse cu desăvârşire. Acest orizont musulman al Vestului pare destul de sigur; rămâne doar de stabilit dacă în 30, 40 sau 50 de ani. Problema care se pune în acest moment este cum se va face, cu ce costuri şi cu ce formă finală. La aceste întrebări pot fi date în acest moment trei răspunsuri generale:

1. Prin sporul natural. Cu pierderea vechii identităţi a statului respectiv, dar cu

posibilitatea continuării unei existenţe comune a celor două comunităţi etnico-religioase. Este varianta paşnică, în care elementele radicale, care agită acum apele, care au decretat zonele interzise, care distrug bunuri şi infrastructură şi ucid oameni, care resping total autoritatea statului gazdă, ar fi neutralizate atât prin acţiunea autorităţilor cât şi prin respingerea lor şi a programului lor de către comunitatea din care provin. Este varianta care presupune existenţa unei tranziţii conştiente, pregătite, pentru care există o strategie şi un plan de derulare în colaborare cu lideri moderaţi ai musulmanilor. O tranziţie paşnică prin care realizările fostei civilizaţii iudeo-dreştine, ar contribui direct în construirea unei noi civilizaţii apusene.

2. Prin sporul natural, dar grăbită de evoluţii violente. Este o primă variantă,

care implică şi războiul între elementele radicale ale celor două comunităţi, război în care vor fi atraşi mai ales tinerii şi adolescenţii, şi care va produce numeroase victime în rândul întregii populaţii, şi în care autorităţile statelor, paralizate de propriile otrăvuri ideologice cu care şi-au injectat cetăţenii, vor ceda puterea. Vest-europenii nativi, a căror identitate a fost zdruncinată, negată sau/şi anihilată din chiar interiorul sistemului politic occidental prin impunerea ideologiilor marxismului cultural – ateism, multiculturalism, corectitudine politică, ruperea de tradiţii, distrugerea familiei, identitate de gen – se vor trezi buimaci şi fără apărare în faţa mult mai vigurosului, motivatului şi carismaticului  Islam. Unii se vor converti din propria dorinţă, alţii pentru a supravieţui, alţii vor pleca în alte state, încă sigure, mulţi vor cădea victime noilor reguli de existenţă publică şi privată.

3. Fără califat; deocamdată. Evoluţiile din stradă, cele politice şi  radicalizarea

masivă a populaţiei gazdă, ca răspuns la atacurile, violenţele şi încercării de a prelua puterea în stat de către islamişti, vor duce la instaurarea unor regimuri de forţă în care se va trece la expulzări şi exterminări în masa ale membrilor comunităţii musulmane, până la deplina ei eliminare sau până la diminuarea şi aşezarea ei sub reguli extrem de stricte de integrare.

Ce e de făcut?

După cum spuneam, în afara unor voci izolate şi nu din prima linie, sau de cei din zona dreptei naţionaliste, decidenţii politici din aceste state, cât şi cei ai UE aleg să nu vorbească despre acest fenomen (se gândesc oare totuşi la ceea ce se întâmplă?), preferă să meargă înainte pe drumul “aurit” cu produsele coşmarului perpetuu al stângii, refuză să intre în miezul problemei şi să încerce rezolvarea ei. Dar amânarea abordării cu curaj, înţelepciune şi dedicaţie nu face decât să sporească gravitatea acestei situaţii în continuă modificare şi, odată cu aceasta, pierderile umane şi materiale, care sunt deja pe o evoluţie exponenţială (vezi situaţia anuală din Franţa), e adevărat, prea puţin mediatizată.

Este evident că, pe de o parte, trebuie acţionat cu mult mai multă fermitate faţă de grupurile radicale, desfiinţând organizaţiile lor civice, care propovăduiesc ura şi acţionează împotriva statelor în care se găsesc şi a cetăţenilor lor, şi pedepsind, expulzând, izolând membrii acestor grupări.

Dar, pe de altă parte, dacă liderii politici naţionali şi cei ai UE nu se pun de accord pe o strategie a tranziţiei şi nu pornesc de îndată toate manevrele necesare pentru a coopera cu populaţia musulmană, încă în procente în jur de 90 % paşnică şi dispusă la colaborare, dacă ei nu identifică, sau nu ajută să se formeze, acolo unde încă nu sunt, liderii moderaţi ai comunităţilor musulmane şi nu lucrează împreună cu aceştia pentru un parcurs lin către o viitoare societate - cu totul schimbată, dar primitoare pentru toţi – direcţia o vor da cei din grupurile radicale musulmane; şi, după cum putem vedea din state din Asia sau Africa, prin teroare, violenţă şi o cruzime fără limite, aceştia reuşesc să conducă mase de multe sute sau mii de ori mai numeroase. Acestora vor începe să le răspundă grupurile radicale ale nativilor , care deja se organizează într-un ritm rapid, şi astfel actele teroriste, crimele, distrugerile vor continua şi se vor amplifica, apărând în plus de la confruntări sângeroase de stradă până la adevărate războaie locale sau regionale. Poate că Europa de Vest va fi formată în viitorul apropiat din state islamice, dar nu îi poate fi indiferent niănui cu ce costuri se va face acest process şi ce fel de societate va rezulta: una terorii absolute, a totalitarismului fără limite, sau una a sintezei şi convieţuirii.

Toate acestea rămân valabile şi pentru a se evita ajungerea în situaţia celei de-a treia variante, chiar şi numai într-unele dintre aceste state vest-europene, variantă care ar însemna pierderi uriaşe de vieţi omeneşti şi distrugeri material la o scară apropiată de cea a unui război.

Despre de ce şi cum s-a ajuns în această situaţie şi despre alte lucruri care ar trebui să se întâmple în aceste state şi societăţi pentru a atenua ireversibilitatea de moment a acestui fenomen vom vorbi în articolul viitor. Tot atunci despre ce am avea noi de învăţat.

Pînă atunci, pentru a înţelege mai bine cele de mai sus şi a vă forma o imagine proprie asupra fenomenului descris aveţi în continuare informaţii statistice şi explicarea unora dintre termenii cu care se operează în acest text cât şi în alte articole, analize, comentarii pe acelaşi subiect; date concrete despre situaţia din câteva dintre statele în discuţie.

Câteva informaţii şi explicaţii necesare

Zone Urbane Interzise (sau ZUS) – NO-GO Zones (în UK) – Zones Urbaines Sensible (în Fr) – microstate guvernate de legea islamică Şaria. Autorităţile ţării gazdă au pierdut efectiv controlul în aceste zone şi, de multe ori, sunt incapabile să asigure în aceste zone ajutorul public de bază cum ar fi cel de poliţie, ambulanţă sau pompieri. Aceste zone sunt produsele a deceniilor de politici multiculturale care au încurajat imigranţii musulmani să creeze societăţi paralele şi să rămână segregaţi în loc să se integreze în naţiunile lor gazdă din Europa. Cei care se intră în aceste zone sunt avertizaţi că trebuie să respecte cu stricteţe, ca şi cei ce stau acolo, sub ameninţarea chiar a pedepsei cu moarte, Şaria. Au apărut chiar poliţii islamice sau poliţii pentru aplicarea Şariei, (vezi aici video) formate din membri ai comunităţii, care patrulează pe străzi şi asigură ordinea în viziunea islamică.

Şaria (Shariah) este legea Islamului, alcătuită după acţiunile şi cuvintele profetului Mohamed şi, ca sistem legal, ea este singura care reglementează toate domeniile şi aspectele legate de viaţa unui musulman: comportamentul public, comportamentul privat şi credinţele personale. Dintre toate sistemele legale este cea mai intruzivă şi strictă, în special împotriva femeilor şi străinilor.

Apostazia – adică renegarea publică, renunţarea la religia islamică se pedepseşte, conform, Şariei, cu moartea. Chiar critica acesteia, atunci când nu aduce direct pedeapsa capitală, implică biciurea publică, adesea până la moarte, pentru insultarea islamului. Se întâmplă acum în Arabia Saudită.  

Islamul – spre deosebire de religiile cu care este asemănat, creştinismul sau iudaismul, islamul este o religie politică, care nu recunoaşte separaţia dintre stat şi religie, priveşte orica altă religie ca “necredincioasă”, şi îşi instruieşte credincioşii să se considere în stare de război cu cei care nu se supun lui Allah şi profetului Mahomed. Aici arderea de vii a unor unor creştini în Pakistan. Este, de fapt, un sistem politic totalitar construit pe temelii religioase astfel încât el să nu poată să fie contestat.

Expansiunea Islamului se desfăşoară în 5 etape:

1. Sosirea - primii musulmani cu puţine revendicări sau de loc;

2. Recunoaşterea - apare cerinţa ca Şaria să fie aplicată în interiorul micilor comunităţi, Islamul fiind prezentat ca o religie a păcii, iar Şaria ca inofensivă pentru naţiunea gazdă;

3. Penetrarea  - atunci când ating o masa critică, încep penetrarea societăţii gazdă: creează  un amalgam de organizaţii umbrelă care le sporesc veniturile şi unitatea şi le folosesc pentru a face lobby pe lângă guvern, pentru a susţine cancidaţii politici pro-musulmani, pentru a organiza campanii de relaţii publice şi pentru a deschide procese de islamofobie, a pune presiuni pe sistemul şcolar pentru a admite rugăciunile spre Mecca, a stimula studiile islamice în universităţi, a plasa imami ca preoţi military în forţele armate şi înshisori;

4. Confruntarea - atunci când devin o minoritate semnificativă cer încorporarea în sistemul legal a elementelor din Şaria. Cererea este însoţită de ameninţări ale elementelor radicale şi chiar din angajarea în violenţe de stradă, atentate, răpiri etc;

5.Impunerea - când populaţia musulmană devine majoritară sau/şi preia controlul unui stat Şaria este impusă şi societăţii gazdă, alte religii fiind persecutate sau chiar interzise sub pedeapsa cu moartea.

Autoidentificarea – numărul minoritarilor care se identifică ca musulman, sau după ţara de origine şi nu ca cetăţean al ţării în care se găseşte, este într-o creştere accelerată. De exemplu, peste 70 % dintre musulmanii din Spania nu se identifică drept spanioli. La fel, majoritatea turcilor din Germania, chiar şi cei care locuiesc aici de peste 50 de ani, se simt străini şi se autoidentifică ca turci şi nu germani.Reperul lor este Turcia, chiar dacă nu au fost acolo niciodată.

Generaţii – Generaţiile a doua şi următoarele consideră că au tot mai puţin în comun  cu nativii ţărilor în care se găsesc şi refuză integrarea, afirmându-şi identitatea islamică.

Segregarea – din cauza politicilor multiculturaliste care au încurajat păstrarea identităţii minoritarilor sosiţi în statele gazdă, a diferenţelor culturale puternice şi a manifestărilor tot mai intolerante ale minoritarilor musulmani, locuitorii nativi părăsesc zonele în care aceştia încep să devină numeroşi, favorizând astfel crearea unor spaţii întinse compact locuite de musulmani.

Islamul radical – organizaţii islamice extremist sau radicale care vor impunerea statului Islamic mondial, impunerea Şariei ca singur sistem de legi. Ambiţia politică a Islamului global (sau a Califatului Mondial) a fost şi este afirmată public de şefi de state, importante figuri ale vieţii publice, lideri religioşi sau/şi militari ai statelor şi comunităţilor musulmane din întreaga lume. Inclusiv în Europa acest scop al existenţei musulmanilor a fost făcute public de nenumărate ori.

Salafism – o şcoală a islamului sunit care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Chiar dacă încă minoritar între celelalte grupări curente extremiste, este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu. Susţinut de Arabia Saudită.

Islamofobia – este numele dat unui aşa numit delict de gândire. Scopul este acela de a sugera, conform sufixului fobie, că orice frică asociată cu Islamul este iraţională, indiferent dacă acesta vine din faptul că profetul şi mulţi imami ai zilelor noastre  cer credincioşilor musulmani uciderea “necredincioşilor”,,  sau din punerea în practică a acestor ameninţări în ţările musulmane sau chiar în cele ale Occidentului.

Reacţia nativilor – Merge pe mai multe planuri, deocamdată, încă separate într-o anumită proporţie, şi anume: planul politic cu revenirea în forţă a partidelor naţionaliste şi planul reacţiei populaţiei, soldat cu structurarea de grupuri pentru contracararea ofensivei islamiste. După apariţia PEGIDA (Europeni patrioţi împotriva islamizării Vestului) la Dresda, mişcări similare au apărut în Bavaria (BAGIDA), Berlin (BAERGIDA), Cologne (KöGIDA), Hamburg (HAGIDA), Kassel (KAGIDA), Leipzig (LEGIDA), Rostock (ROGIDA), Südthüringen (SüGIDA) and Würzburg (WüGIDA). În acelaşi timp,ca reacţie la miliţiile Şaria, apar miliţii cetăţeneşti, cum ar fi Stadtschutz Wuppertal (Apărarea oraşului Wuppertal).  

Câteva date despre situaţia din:

Marea Britanie

-                      Populaţia musulmană a ajuns de la 101.000 în 1950 la peste 3,4 mil în 2014, adică peste 5,4 % din întreaga populaţie (63 milioane) (dintre care cca 10 milioane minoritari, adică fiecare al şaselea locuitor este din afara UK).

-                      Între 2001 şi 2011, în zece ani, numărul musulmanilor a crescut de la 1,65 mil la 2,87 mil, adică cu 74 % .

-                      Procentul copiilor musulmani de până la cinci ani este dublu, adică proape 11 %.

-                      În Londra, două treimi dintre nou-născuţi fie provin din familii ale imigranţilor, fie au cel puţin un părinte imigrant.

-                      În Birmingham, în septembrie, numărul copiilor nou-născuţi înscrişi ca musulmani l-a depăşit pe cel al copiilor înscrişi ca creştini sau fără religie: 97099/93828/54343.
 

-                      Legea Şaria este în faza a 4a a expansiunii Islamului.

-                      Imamii au depăşit numărul pastorilor creştini. Bisericile creştine sunt transformate în moschei.

-                      În 2008 guvernul a recunoscut formal primul tribunal care se conduce după Şaria.  Între timp au apărut alte peste 100 de astfel de tribunale.

-                      În 2011 musulmanii au cerut ca Şaria să înlocuiască legislaţia britanică în oraşele cu populaţie musulmană numeroasă Birmingham, Bradford, Derby, Dewsbury, Leeds, Leicester, Liverpool, Luton, Manchester, Sheffield, Waltham Forest and Tower Hamlets (ultimele două cartiere ale Londrei sub denumirea de Londonistan) şi East London, care sunt declarate ca fiind viitoarele Emiratele Islamice din Marea Britanie. 
 

-                      La intrarea în cartierele musulmane există afişe pe care scrie: “Intraţi într-o zonă aflată sub controlul Şaria: se aplică legile islamice”.

-                      Albii mai formează doar 45 % din populaţia Londrei din care au plecat în ultimii ani peste 620.000.

-                      Mai multe despre situaţia din 2014 găsiţi aici.

Franţa

-                      Se estimează că numărul musulmanilor a ajuns de la 230.000 (0,55 %) în 1950, la peste 6,5 milioane (peste 10 %), fiind cea mai mare comunitate musulmană din Europ

-                      În etapa a patra a expansiunii Islamului.

-                      Încă din 1996 au fost acceptate şi declarate oficial 751 de ZUS. În aceste zone, asupra cărora statul a pierdut controlul,  trăiesc peste 5 milioane de musulmani.  Pe site-ul guvernului francez  poate fi găsită o listă complete a ZUS-urilor cu hărţi din satelit şi demarcarea precisă a străzilor. 

-                      În fiecare an sunt incendiate de bande formate din tineri musulmani circa 40.000 de autovehicule, o parte dintre ele în cadrul revoltelor “tradiţionale” de Anul Nou.

-                      Mai multe despre situţia din 2014 găsiţi aici.

Germania

-                      Faza a patra a expansiunii Islamului.

-                      6000 de musulmani (1945); 250000 (1971); 1,7 milioane (1981); 4,5 mil (2009); 5,5 mil (2014).

-                      ZUS neoficiale răspândite în oraşe din întreaga ţară.

-                      Estimările guvernamentale vorbesc de peste 43.000 de membri ai grupurilor islamice extremist, între care peste 5000 de salafişti.

-                      Mai multe despre situaţia la zi aici.

Olanda

-                      Faza a patra a expansiunii Islamului.

-                      Musulmanii depăşiseră, la nivelul anului 2011, 5,5 % din populaţie.

-           Chiar dacă nu sunt recunoscute oficial, existau  (conform lui Soeren Kern, membru al Gatestone Institute şi specialist în porblematica islamizării Europei cu zeci de articole despre aceasta) încă din 2011 circa 40 de zone interzise. Conform acestuia, cele mai problematice cinci cartiere musulmane sunt în Amsterdam, Rotterdam şi Utrecht. Cartierul Kolenkit din Amsterdam este problema numărul unu a ţării. Trei districte periculoase sunt Pendrecht, Het Oude Noorden şi Bloemhof în Rotterdam. Cartierul Ondiep din Utrecht ocupă poziţia a cincea, urmat de Rivierenwijk (Deventer), Spangen (Rotterdam), Oude Westen (Rotterdam), Heechterp/Schieringen(Leeuwarden) şi Noord-Oost(Maastricht).

Situaţii similare se regăsesc în Belgia, Austria, Elveţia, Danemarca, Norvegia, Suedia, Spania, Portugalia. Date de arhivă şi la zi găsiţi aici.

Va urma.

Nu, eu nu sunt Charlie - Prinţul Charles-Philippe d'Orleans, duce de Anjou

Charles-Philippe d’Orléans : « Non, je ne suis pas Charlie »

    

„Voi merge împotriva curentului bunei-cuviinţe emoţionale disociindu-mă de mişcarea Eu sunt Charlie. Nu, eu nu sunt Charlie pentru că nu mi-a plăcut niciodată acest ziar maniheist.

 Charlie Hebdo este o fiţuică vulgară, care dispreţuieşte opiniile ce diferă de ale sale, care, sub acoperirea libertăţii de expresie, îşi permite toate provocările. Charlie Hebdo este o revistă agresivă, care exploatează filonul urii faţă de religii, trecând pasămite prin u…mor. Charlie Hebdo este după imaginea societăţii atee de stânga europene, un furnizor de ranchiună şi un duşman al respectului şi fraternităţii între popoare şi între oameni, oricare ar fi diferenţele lor, rasa, culoarea, religia lor. Refuz deci să iau parte la o “sfântă alianţă republican” pro Charlie pentru că, pur şi simplu, nu înţeleg ce ar trebui să apăr. Nu sunt nici lipsit de respect, nici indecent şi nu doresc să ofensez memoria caricaturiştilor ucişi. Nu găsesc cuvinte pentru a descrie oroarea acestui atac care a lovit redacţia ziarului. Condamn acest act de barbarie şi prezint familiei şi apropiaţilor cele mai sincere condoleanţe.

Denunţ însă sterilitatea tentativei de uniune naţională şi ipocrizia cetăţeniilor care nu au citit niciodată săprtămânalul de umor şi care l-au criticat întotdeauna. Da, prezint omagiul meu victimelor. Dar nu, nu il prezint şi lui Charlie Hebdo"

 

Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

Conform planului, acest text trebuia să fie continuarea celui precedent (http://www.evz.ro/iohannis-ponta-basescu-o-ecuatie-cu-multe-necunoscute-inca.html) şi să se refere la posibilele traiectorii ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta în anul 2015. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Matache, nu pot rezista tentaţiei de a mă băga în vorbele despre „cine este pe mână cu cine” pentru a încerca să desluşesc dacă este vorba de o „mânărie”, sau de o amplă acţiune de intoxicare.

Deplinul acord al premierului cu preşedintele (e adevărat, în chestiuni generale, nu de cea mai mare importanţă, oarecum neutre politic şi deocamdată, din vorbe), pe de o parte şi laudele şi apărarea persoanei prezidenţiale de nemernicii cârtitori puse în pagină de Antena 3, pe de altă parte, au provocat de la nedumerire la acuzaţii de pactizare între cele trei entităţi implicate în discuţie. Chiar şi eu îl avertizam pe preşedintele Iohannis, în textul menţionat mai sus, despre pericolul apropierii de Antena 3 – indiferent de faptul că această apropiere are loc, deocamdată, numai dinspre numita oficină de manipulare către preşedinte şi dinspre PNL către oficină, nu şi dinspre subiectul în cauză. În cele ce urmează voi încerca să fac o sistematizare a posibilelor variante privind posibila înţelegere amintită în titlu urmând ca analiza să o facem, împreună: eu voi veni cu unele argumente pentru susţinerea sau infirmarea ei, urmând ca dumneavoastră să le aprobaţi sau contestaţi, sau să găsiţi şi altele, pro sau contra, iar concluziile să le tragem împreună.

Avem, în mare, două posibilităţi:

1.      Sunt înţeleşi.

1.1   Iohannis şi Ponta au un aranjament pre-alegeri, care acum

este pus în pagină, iar cei de la Antena 3 joacă la comanda stăpânului lor, sau în căutare de un nou stăpân. Cum ar fi posibil? De ce să dea PSD-ul Preşedinţia din mână? De exemplu, pentru că Victor Ponta chiar nu-şi dorea să ajungă la Cotroceni, dar nu se putea opune opiniei din partid (şi evidenţei faptului) că era cel mai bine plasat în această competiţie. De ce nu dorea? Pentru că la Cotroceni nu controlezi bugetul şi nu prea poţi face bani; şi, efectiv, nu ai nici prea multă putere dacă partidul intră pe mâna altcuiva şi tu nu eşti „tătuca Iliescu”, care, dacă pleca din PSD, lua şi simpatizanţii partidului cu el. Adică, partidul avea nevoie de el şi mai puţin invers. Un motiv suficient de puternic pentru un Victor Ponta la 42 de ani, care se gândeşte că poate ajunge preşedinte şi la 45, 50, sau 55, dar că până atunci trebuie să mai pună puţină osânză. Face, deci, un aranjament cu contracandidatul său – neamţ, corect, care-şi ţine cuvântul dat – şi face în aşa fel în campanie şi între cele două tururi, încât acesta să câştige şi se ocupe fotoliul prezidenţial cu o aparenţă teutonă dar, de fapt, cu un fond de paie. E posibil? Este. Dar puţin probabil: în final, victoria a fost adusă de înghesuiala de afară şi protestele de afară şi din ţară, care e greu de crezut că au fost prevăzute, calculate şi puse în pagină de Ponta. Asta numai aşa, ca un prim motiv, dar sunt sigur că puteţi găsi încă multe altele aşa că nu continui.

1.2  Iohannis şi Ponta şi-au dat ulterior mâna, sau sunt pe cale să o facă. De ce? Din

motive de opinii şi opţiuni similare (care i-au apropiat în formula mai largă a USL-ului şi în trecut), din nevoia unuia de celălalt, din motive de pragmatism politic şi carieristic, din comoditate, din cauza unor „prieteni” comuni etc.

Posibil, dar, iarăşi, puţin probabil. Klaus Iohannis a fost propulsat de un partid, acum

sus şi el în sondaje, în care se regăseşte şi prin unitatea de opinii şi opţiuni, (care ar fi un motiv de a se apropia de Victor Ponta în varianta 1.2), şi care poate ajunge în curând la guvernare. O înţelegere cu premierul din care să fie eliminat PNL-ul, ar fi un act de lipsă de onoare şi mare nesimţire politică, care nu ar putea trece neobservabil şi fără repercursiuni de imagine imposibil de îndreptat. Pe de altă parte, cum nu avem relatări contrare în ultimii 14 ani în care a fost persioană publică, Klaus Iohannis pare a fi mai degrabă un om de onoare.

1.3  PNL ul este şi el parte într-o înţelegere mai mare şi face, destul de palid şi

neconvingător, ca şi în tot restul anului 2014, figură de opozant, dar, de fapt, o înţelegere mai veche curge înainte neclintită. Da, am putea spune, dar acum are procente multe, ce nevoie are de PSD? Las deoparte că, în cazul unei înţelegeri pot exista nişte condiţii „dificile” care să o securizeze, însă alegerile anticipate sunt clar o poveste fantasmagorică, atragerea aliaţilor PSD-ului şi împărţirea cu aceştia a ciolanului nu este nici ea o treabă prea simplă, şi atunci de ce nu am vedea peste câteva luni, pentru salvarea României, un guvern PSD-PNL până spre alegeri, după care să urmeze o altă operetă a alegerilor şi aşa mai departe?

            Sună interesant şi aproape fezabil. Pot pune însă împotriva acestei variante realitatea, atât de bine documentată în aceşti 25 de ani, a prea multor „guri” de hrănit politic şi bugetar, uneori chiar şi pentru un singur partid, darămite pentru două, sau mai multe. De ce să nu iei totul singur, dacă este posibil.

2.      Nu sunt înţeleşi. Dar:

2.1  Johannis este şantajat. Cu ce? Ce eveniment din trecutul acestuia, mai îndepărtat sau mai apropiat, s-ar putea constitui într-un material de şantaj? În acest caz, mai simplu era ca şantajul să se exercite înaintea alegerilor şi subiectul să abandoneze cumva lupta. Greu, deci, de crezut, o variantă care, în principiu, cade.

2.2  Iohannis şi Ponta se înţeleg pe diverse chestiuni, iar preşedintele nu are de ce să fie bătăios încă. Ponta are nevoie de linişte şi de scurgerea timpului pentru a rămâne în fruntea guvernului şi partidului, aşa că evită orice conflict şi, cum nici nu au fost teme grele, se face că îi cântă în strună preşedintelui. La rândul său, preşedintele Iohannis, îşi urmează firea, şi probabil agenda, aşa că nu iese să critice nici chiar pe chestiuni care totuşi ar fi cerut o poziţie: cum este cea cu recenta nouă modificare a legii educaţiei prin ordonanţă de guvern, modificare ce are şi alte aspecte negative în afara celui, atât de mediatizat, al renunţării la doctorat, şi care acţionează chiar în câmpul profesional al preşedintelui. Mai ales că educaţia a fost (firesc) una dintre temele favorite ale campaniei sale.

2.3  Victor Ponta, PSDul, Antenele fac pe lângă preşedintele Klaus Iohannis un dans complex de hipnotizare – îmbălsămare –neutralizare a preşedintelui, în jurul căruia încearcă să ţeasă o gogoaşă din firele colaborării, ascultării, lăudării de genul: eşti deştept, eşti puternic, eşti frumos, eşti priceput, ce mai, eşti cel mai bun, suntem într-un cuget şi o simţire. Subiectul ce să zică: Bă, nu mă mai lăudaţi? Nu mai fiţi de acord cu mine? Nu poate, ar fi penibil, mai ales după ce a promis că aduce un alt model de politică prezidenţială. Poate nu e tocmai fericit de această situaţie, dar e mulţumit că îi ies lucrurile, e linişte, pare că îşi poate face treaba. Cât e conştient căp zgomotul de fond este unul fals, făcut din ariile unor sirene, e bine; problema este că, după o perioadă, poate să ajungă să creadă cu adevărat că e cel mai tare. Numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie. Iată şi la ce le-ar folosi un astfel de joc:

2.3.1        Ceaţă pentru a continua în linişte schemele financiare deja începute şi

pentru dezvoltarea altele noi.

2.3.2        Ruperea preşedintelui de PNL, de care ar avea tot mai puţină nevoie şi

care, la rândul lui, în caz că îşi joacă cinstit opoziţia, s-ar vedea într-o situaţie penibilă de vioara a doua, sau chiar de prisos.

2.3.3        Ruperea de votanţii dedicaţi opoziţiei la PSD şi de votanţii internet,

primii sensibili la pactizarea cu duşmanul, cei din urmă mobilizaţi pe ultimii metri ai alegerilor, şi o categorie mult mai pretenţioasă şi capricioasă. De fapt şi cea care reuneşte acum cele mai multe glasuri de dezamăgire.

2.3.4        Distrugerea şanselor PNL de a deveni un partid cel puţin egal cu PSD-ul

şi refacerea procentelor proprii, căci dacă este concordie între preşedinte şi guvern, ce nevoie mai este să schimbăm guvernul. Mai ales că, în locul lui Klaus Iohannis, PNLul nu are şi nici nu poate inventa în timp util (poate pentru multă vreme de acum încolo) un alt candidat (o locomotivă) care să mai poată să polarizeze masa critică necesară câştigării alegerilor.

Personal cred că Ponta&compania urmăresc toate cele 4 direcţii de mai sus pentru că, de fapt, îngemănarea lor îi ajută să obţină rezultatul maximal: menţinerea la guvernare, atenuarea respingerii electorale, recuperarea procentelor şi acapararea într-un viitor nu foarte îndepărtat a întregii puteri. Este evident că jocul pe care îl fac, şi care nu ar fi reuşit cu Traian Băsescu (nu cred că înghiţea chestia cu ordonanţa, de exemplu), în oricare dintre situaţiile de mai sus este, dincolo de recalibrarea instinctuală a premierului disperat că poate ieşi complet din joc, şi rezultatul unui studiu psihologic serios pe baza căruia s-a trecut la implementarea acestei strategii.

În ceea ce îl priveşte pe domnul preşedinte, cred că, dincolo de aparenţe, este un tip orientat, tenace, ambiţios, mai puţin naiv şi controlabil decât îl cred unii, mai puţin încet la minte decât îl cred alţii, organizat, construindu-şi planurile pe perioade mai lungi decât suntem obişnuiţi cu majoritatea politicienilor. În politică, în urmărirea scopurilor, nu poţi satisface toate gusturile, cerinţele, fanteziile; nu poţi fi un înger în toate etapele activităţii tale, dar poţi fi unul în fundamentul activităţii tale. Compromisurile, momentele neclare sau aparent negative, pot să fie necesare pentru ca acest fundament bun să poată să fie realizat. Dar dacă Klaus Weber Iohannis va fi un preşedinte bun sau rău, asta doar timpul ne-o va arăta.

Rugăciune la revărsatul zorilor - a părintelui Sofronie, de la Essex

Tu Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate,
care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă,
care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pacea Duhului Sfânt,
care ai sădit în mine dorinţa de a te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu,
ascultă rugăciunea mea:

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie în Tine, Dumnezeule,
din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor tăi: "Tot ce veţi cere, în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi "Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".
De aceea , îndrăznesc să Te chem pe Tine.
Curăţă-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvântează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.
Prin puterea binecvântării Tale, fă-mă să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta
cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune,
dându-mi de-a pururea seamă de prezenţa Ta.
În necuprinsa Ta bunătate, Doamne Dumnezeule, arată-mi calea voii Tale,
şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.
Tu Doamne, Căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie,
cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu,
dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg, iar atunci când voinţa mea tricăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie  să vorbesc. Dacă e voia Ta, să nu răspund, insuflă-mi să tac în duh de pace în care să nu mă întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Cruţă-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Milueşte-mă, nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi cu toată tăria mea, din toată fiinţa mea.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce căinţă după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea este încă oarbă.
Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să pot pregăti sufletul meu să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă în mine şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea.