Victor Ponta revine la prima soţie şi îl denunţă pe Ilie Sârbu la DNA?

În linia piruetelor pe care le face începând din 16 noiembrie, acest musiu terchea-berchea al politicii româneşti  a mărturisit ieri public că este un hoţ (acesta este sensul frust al cuvântului plagiator), un dictator  (a desfiinţat comisii, a înfiinţat altele, a schimbat oameni, a dat afară specialişti pentru a-i înlocui cu alţi terci-berci, în cea mai bună tradiţie totalitară), un fals de la un capăt la altul, după cum o arată toată traiectoria lui începând din 1990, o proiecţie mincinoasă.

Ceea ce urmăreşte vicleanul este să ne convingă că, brusc, în seara de 16 a avut o revelaţie, a suferit o metanoia (pocăinţă, schimbare şi/sau transformare, restructurare de personalitate) şi acum este altul: unul bun, responsabil, cinstit, competent (cum le explică el, Bibicule, mai rar), adică mai  curat şi mai uscat, numai-numai ne-om aşeza în genunchi şi l-om ruga să rămână în fruntea bucatelor ţării , iar foştii lui cumetrii de sălbăticii erotice pe seama poporului să-l păstreze “il capo” al unor, de acum, “capi” curaţi transformaţi în îngeri.
Încercând să ne arate că este în căutarea celui pur care a fost odată, a început cu recunoaşterea măsluirii doctoratului. 

Normal ar fi însă ca acum, imediat, odată făcut acest pas, să mărturisească şi că, pentru a acoperi mizeria urât mirositoare a faptei sale, a manevrat structuri şi oameni, a încurajat plagiatul şi plagiatorii, a dus în derizoriu idea de a învăţa şi studia serios, de a avea rezultate pe seama muncii proprii, a descurajat tineri care credeau în aceste lucruri, i-a încurajat pe alţii, mai comozi, mai slabi de înger să facă la fel ca el pentru că, nu-i aşa, dacă se poate la vlădică, de ce să nu se poată şi la opincă.

Și, în secunda imediat următoare, să-și dea demisia din funcția de prim-ministru, nu să vină cu un alt guvern.

După demisie, care, acum că şi-a mărturisit păcatul, e singura cale onorabilă de a ieşi din această situaţie ruşinoasă, să dea în vileag toţi mafioţii şi toate pungăşiile, hoţiile, cumetriile, ticăloşiile despre care are cunoştiinţă că s-au făcut în timpul guvernării sale, de oamenii “domniei” sale şi ale celorlalţi “domni” de partid şi de stat (dar şi în trecutul mai îndepărtat, de orice guvern, orice consiliu judeţean, orice primărie despre care are date certe) şi care distrug atâtea destine, omoară cu zile atâţia români, chinuiesc şi deformează viaţa celor mai mulţi. 

Apoi să ne spună tot ceea ce a mai făcut. Să le pună pe toate pe hârtie, chiar dacă ar fi vorba de un roman fluviu. Vom avea răbdarea să le citim. Să ne spună cum e cu agentul acoperit – asta după ce anulează ordonanţa de urgenţă care îi trece la secret şi pe cei ieşiţi din sistem; cum e cu procurorul Panait; şi aşa, una după alta, cu multe situaţii negre din trecutul politic mai apropiat sau mai îndepărtat al acestui antimodel de existenţă umană.

Doar atunci am putea să începem să îl credem şi să-i mai dăm o şansă.

Într-un text din mai anul acesta, pe care îl puteţi găsi la http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/05/strategia-economico-sociala-lui-vv.html , spuneam:
 

Legat de implicarea lui Dumnezeu în tot acest stricat ghiveci psdist, am să-i atrag atenţia că credinţa se dovedeşte prin gânduri, vorbe şi fapte şi nu e de ajuns să-l invoci pe Dumnezeu ca să şi primeşti de la Acesta atestatul de “bun fiu”, care să te trimită la Cotroceni. Ba, poate că dacă îl implici fără voia Lui în campanie, s-ar putea supăra  şi s-ar putea ca prin iarnă să te trezeşti cu un şut în dos, la fel ca predesesorii tăi, de la colegii de partid. 
Ceea ce, iată, e pe cale să se întâmple!
Evident, întrebarea din titlul acestui text este, deocamdată, numai una retorică;

nu am cunoştiinţă despre vreo părăsire de domiciliu conjugal şi nici nu o doresc.  Deşi, cunoscându-l pe cel despre care vorbim, nu ar trebui să ne mire dacă, integral sau parţial (de exemplu, ce valoare are un socru atunci când trebuie să-ţi salvezi pielea), titlul se va dovedi, totuşi, profetic.

Poate fi acuzat Victor Ponta de genocid împotriva propriului popor?

Şi, bineînţeles, guvernele pe care le-a condus şi conduce, ca şi guvernele anterioare din aceşti 25 de ani şi altele care vor veni după  cel actual (pentru că, nu-i aşa, metehnele nu se vindecă, ci se transmit de la unul la altul prin cei care le compun, şi speranţe de grabnică şi consistentă îmbunătăţire nu prea avem)?
Pot fi puşi sub acuzare membrii acestor guverne pentru un astfel de cap de acuzare, sau pentru altele care privesc comportamentul lor administrativ?
Nu intenţionez să fac aici o discuţie tehnică pe marginea codului penal şi în legătură cu şansele de a-i condamna pe reprezentanţii noştri din parlamentul central şi din cele locale, şi nici pe simbriaşii din guvernele similare, pentru  acuzaţii cu grad ridicat de generalitate: multe greşeli ale guvernanţilor noştri pot să fie puse pe seama inculturii, lipsei de educaţie (inclusiv morală, nu numai comportamentală), a incompetenţei, a lipsei simţului responabilităţii, sau, şi mai comun, a lipsei bunului simţ (evident că aceste dimensiuni ale persoanei lor, pot fi identificate ca sursă a răului făcut, dar nu pot fi nicicum scuzate în măsura în care respectivii se propun pentru, se luptă pentru şi "se înhamă" de bună voie la sarcina administrării treburilor locale sau naţionale). 
Există însă speţe  de deces în masă extrem de bine conturate şi documentate, cu o dimensiune tragică de mare anvergură, cu o cauză clară, cu o modalitate de rezolvare clară, cu o dimensiune financiară clară şi departe de a fi imposibilă, cazuri care implică moartea a mii şi chiar zeci de mii de persoane anual, bine cunoscute şi chiar dezbătute şi în care motivaţia, de exemplu, a lipsei fondurilor, a incompetenţei sau a neglijenţei nu au, în mod normal, nicio şansă de a sta în picioare. Şi totuşi nimic în acest sens nu s-a întâmplat până acum. Din acest motiv, solicit conducerii Ministerului Public - Parchetul General, DIICOT-ul, sau DNA-ul, care va voi şi va avea în competenţă - să ia în considerare acest text ca pe o sesizare publică în sensul anchetării şi punerii sub acuzare a celor responsabili.
Mă refer la cazurile concrete din sănătate în care oamenii sunt condamnaţi la moarte, mor şi trec în statistici, cazuri despre care discutăm şi în care nu se întâmplă mare lucru de la un an la altul, cazuri în care statul a lăsat sarcina rezolvării pe seama altora: societate civilă, sponsori, donatori. Deci situaţii cunoscute, cu remedii cunoscute, care nu implică nici pe departe fonduri care nu ar fi la dispoziţia unui guvern ce aruncă altfel împărăteşte cu banii în găuri clientelare din care singurele rezultate sunt îmbogăţiţii care apar an de an. Mă refer la situaţii speciale şi la boli grave precum cancerul, diabetul şi altele în care lipsesc medicamentele ce ar putea salva vieţi, aparatura care ar putea salva vieţi şi chiar specialiştii, plecaţi pe alte plaiuri. Dacă la noi, de exemplu, cancerul este aproape sigur o condamnare la moarte, în alte locuri mortalitatea a scăzut sub 20 % , iar în pentru anumite forme de cancer rata de vindecare este aproape 100%.
O astfel de situaţie specială este cea care face acum obiectul unei campanii a asociaţiei "Salvaţi copiii" (preocupare însă şi a altor asociaţii şi fundaţii) şi anume salvarea născuţilor prematur. Nu contest această cale de a responsabiliza opinia publică, de a-i implica pe cât mai mulţi dintre noi în a face ceva pentru semenii lor. Ba, din contră, o găsesc admirabilă. Dar ritmul în care aceste echipamente sunt achiziţionate ca urmare a unor astfel de colecte publice este mult sub ceea ce ar trebuie să se întâmple şi anume achiziţionarea lor în  bloc  pentru toate maternităţile sistemului de sănătate de stat. Pentru că naşterea lor şi moartea lor nu aşteaptă ca în responsabili guvernamentali să se trezească o pâlpâire de umanitate şi de conştiinţă
De aceea nu găsesc nicio scuză autorităţilor care asistă impasibile, dând din umeri a neputinţă financiară, pentru moartea a peste 1800 de nou-născuţi anual numai pentru că nu există în maternităţi incubatoare moderne în care aceştia să fie ţinuţi în viaţă pînă la stabilizarea lor. Nu accept niciun motiv, nici o explicaţie pentru această moarte, programată cinic şi cu indiferenţă, a copiilor noştri, cazuri clare pentru care nu trebuie găsite cauzele bolilor, nu trebuie investigaţii, nu trebuie mari specialişti, ci nişte utilaje de câteva milioane de euro - faţă de miliardele de euro care se fură şi se risipesc fără folos an de an - şi o scurtă calificare a personalului care lucrează cu ele. Pot înţelege imposibilitatea de a putea fi pregătit pentru toate situaţiile posibile cu care sistemul de sănătate se poate întâlni, pentru pierderile de vieţi în cazurile complexe, în maladiile ascunse, în nedepistarea la timp a unor boli mortale, în cazurile de neglijenţă personală, de managementul defectuos al stressului, dar nu pot accepta planificarea prin bugetul de stat a morţii unor oameni - copii născuţi prematur, sau bolnavi numai pentru că nişte bani, care ar trebui să fie direcţionaţi pentru salvarea lor, sunt direcţionaţi către găuri negre din care nu iese nimic bun pentru societate.
După cum spuneam, cazul copiilor născuţi prematur este numai unul dintre cele cu o diagnoză foarte clară. L-am folosit ca argumentaţie pentru că ne întâlnim cu el în chiar această perioadă în campania tv a celor de la "Salvaţi copiii".  
De aceea cer Ministerului Public să investigheze de urgenţă nu numai cazurile de corupţie privind achiziţia echipamentelor medicale - unul recent, în această vară, cu vreo 60 de milioane de euro tocmai pentru maternităţi - ci şi speţa morţilor programate prin lipsa includerii în bugetul de stat a sumelor necesare pentru echipamente, medicamente, seturi de analiză şi, de ce nu, pentru stimularea rămânerii sau a reîntoarcerii medicilor în ţară, în condiţiile în care numai o mică parte a populaţiei ţării are resursele necesare pentru abordarea sistemului privat sau a clinicilor din străinătate. Este, privit sub acest aspect, şi un caz de discriminare în masă a majorităţii populaţiei în comparaţie cu un grup restrâns de persoane cu posibilităţi financiare dobândite corect sau, în foarte multe cazuri, incorect.

Este, ca să mă întorc la titlu, un caz de genocid premeditat, în formă repetată împotriva populaţiei României. Şi ce altă dovadă de premeditare mai evidentă este necesară dacă nu aceea că, în loc ca în proiectul de buget să găsim sumele necesare pentru tratarea acestor cazuri clare, se propune o scădere a fondurilor alocate sistemului de sănătate.

Ora de religie – lămuriri necesare și miza unui război nedeclarat

  de   Bogdan Stanciu

Autorul este președintele și co-fondatorul filialei din București a Asociației PRO VITA. Conduce de asemenea o organizație care reprezintă interesele copiilor deficienți de auz, „Darul Sunetului” precum și „Societatea Tolkien” care promovează operele scriitorului și filologului britanic catolic J.R.R. Tolkien. De meserie inginer și fotograf.

Ieri, 9 decembrie, Comisia pentru Învățământ a Senatului a dezbătut propunerea legslativă pentru înlocuirea, în trunchiul comun de studiu, a orei de religie cu cea de așa-zisă „etică”.

De la comisie, propunerea a plecat spre plen, unde va fi supusă votului final cu raport de RESPINGERE (7 voturi contra unul), ceea ce înseamnă că cel mai probabil va fi respinsă definitiv de plen (Senatul fiind cameră decizională).
 

Religia e otravă. Protejează-ți copilul! Poster de propagandă bolșevică, URSS, anii 1920. 
Dupa cum vedem, tema antagonismului fals între Școală și Biserică, practicat intens azi de 
secular-umaniști, nu e deloc nouă.

Inițiatorul acestei propuneri de lege vizează, în fapt, eliminarea orei de religie prin transformarea sa într-o materie opțională, satelit, la bunăvoința directorului de școală și în funcție de resursele acesteia. Cercurile secularist-ateiste care presează, prin intermediul acestei acțiuni, dar și al „formatorilor de opinie” permanent vânturați prin presă, știu foarte bine că, astfel, religia ar deveni aproape imposibil de predat, adică exact ceea ce ei încearcă, cu disperare, de 20 de ani.

În definitiv, planul de producere a unei mutații societale profunde, dorite de partida secularistă, nu poate reuși atâta vreme cât copiii se află încă sub controlul părinților lor, iar la școală, așa viciată cum este, se mai studiază un sistem de valori bi-milenar, probat istoric și solid.

Tot în această strategie se include și încercarea, eșuată de 10 ani încoace, de introducere a unor cursuri obligatorii de „educație sexuală” – subiect pe care am scris până acum de ne-au durut mâinile.

De asemenea, anul trecut, la discutarea propunerilor de revizuire a Constituției, s-a încercat modificarea unui articol care conferă autorității parentale un statut superior față de puterea contrară pe care statul o poate exercita.

Am scris atunci în articolul Forumul Constituțional – instrument al puciului identitar contra poporului român:

Forumul Constituțional s-a dovedit a fi un simplu instrument în mâna unor grupări contraculturale agresive, care promovează o ideologie extremistă. Propagandiștii ateismului, deviațiilor sexuale și imoralității au acaparat dacă nu dezbaterile (la care au fost admiși, de formă, și reprezentații coalițiilor de ONG-uri tradiționaliste) cu siguranță pârghiile de decizie care au pus concluziile, în documentul final regăsindu-se aproape exclusiv propunerile acestora – „distilate” sau chiar reproduse de-a dreptul.

Iat-o pe cea despre care vorbeam:

Art. 29 (6) Părinții sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educația copiilor minori a căror răspundere le revine, în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.

Față de formularea actuală a fost adăugat apendicele „în conformitate cu principiul interesului superior al copilului.”

Problema, semnalată atunci și de Consiliul Legislativ, este CINE decide care este interesul superior al copilului? Statul sau părintele? Teza actuală îi nemulțumește pe cei care urmăresc remodelarea conștiinței copiilor conform cu ideologia seculară. Intenția lor reală este reducerea autorității parentale și favorizarea celei „oficiale”, în condițiile în care aceasta ar trebui să fie „laică” (termen pe care ei îl confundă intenționat cu „atee”) și chiar să își asume tot mai mult rolul de „părinte protector”. Ca atare, viitoarele conflicte între cele două autorități, mai ales în ceea ce privește educația MORALĂ a copiilor (domeniu atins de orele de religie și „educație sexuală”), vor da câștig de cauză statului, așa cum vedem spre exemplu că se întâmplă în Germania unde părinții fac pușcărie dacă refuză să-și trimită copiii la ora de „educație sexuală”.

Concluzia mea de atunci era că:

ceea ce s-a petrecut la Forumul Constituțional a fost o încercare de lovitură de stat fără arme, prin forța și influența unor ideologii străine spiritului nu doar românesc, ci omenesc în general. Acestea alcătuiesc vârful de lance al „revoluției culturale”, despre care am vorbit în repetate rânduri și care este infinit mai periculoasă decât un război civil: revoluția culturală distruge societatea prin necrozarea celor 3 piloni ai acesteia: familia, credința și școala.

Înapoi la ora de religie.

Inițiatorii propunerii legislative au încercat amânarea dezbaterii de ieri de la Senat până la publicarea (și intrarea în efect, deci) deciziei Curții Constituționale, dorind să conexeze ideea centrală a propunerii legislative, care se referă la STATUTUL orei, cu speța de la CCR, anume ORGANIZAREA acesteia, respectiv modul de înscriere la oră.

Pentru publicul general, mai ales postacii anti-creștini de profesie, diferența între cele două aspecte e neglijabilă. Ea există însă și este cât se poate de limpede. Evident, seculariștii nu se pot mulțumi cu decizia CCR, căci scopul lor este eliminarea Religiei din trunchiul comun, adică din rândul materiilor cu statul OBLIGATORIU, aspect de care CCR nu se atinge.

Comisia de Învățământ nu a „mușcat” la diversiune, așa că acum după respingerea propunerii legislative urmează noua bătălie: modificarea legii Învățământului, cerută imperativ prin decizia CCR.

În fapt, decizia Curții va duce la dispariția din lege a prevederilor neconstituționale, mai exact a alin 2 al Art. 18 din Legea Educației Naționale nr. 1/2011, și NU A ÎNTREGULUI ARTICOL. Aliniatul precizat se referă la modul în care se face înscrierea la ora de religie, iar restul aliniatelor, la EXISTENȚA orei de religie CONFESIONALĂ, conform art. 32 din Constituție:

„(7) Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.”

Deci efectul prim al publicării deciziei CCR va fi acela că materia „religie” va deveni… la fel de obligatorie ca și matematica, fără posibilitatea retragerii elevului de la oră! Acum se poate înțelege nemulțumirea și ușoara panică a partidei ateiste, care dorea să lege dezbaterea de ieri de decizia Curții Constituționale.

Evident, legea va trebui modificată în scurt timp (45 de zile este termenul legal) pentru a fi pusă în acord cu hotărârea judecătorilor. Și aici va fi o nouă luptă pentru că fiecare parte va încerca să obțină cât mai mult posibil. Dar despre aceasta, cu altă ocazie.

Revenind la votul de de ieri de la Senat, 3 ONG-uri laice (laic, reamintim, înseamnă cel care nu este cleric și vine de la un termen care semnifica, în original, poporul lui Dumnezeu), Asociația Familiilor Catolice, Asociația Generală a Românilor Uniți și Federația Organizațiilor Ortodoxe PRO VITA, au remis un memoriu – la fel ca și la Camera Deputaților – prin care au solicitat respingerea propunerii legislative.

Primul scop al memoriului a fost acela de a re-afirma falsitatea tezei conform căreia totul se reduce la o luptă între „societatea civilă” și Biserica Ortodoxă (în mod bizar, unii au impresia că doar religia ortodoxă se predă în școli). Antagonizarea aceasta este nerealistă, dar intens promovată deoarece una din strategiile ultra-minorității neo-marxiste este aceea de a ocupa spațiul public și a striga „noi suntem societatea civilă”.

Selectez din argumentația memoriului, care poate fi citit aici:

• În expunerea de motive nu este citat nici măcar un singur studiu profund, serios, pe tema religiei în școli. Opiniile individuale, indiferent cât de avizate, rămân simple opinii.
• Studiile recente de psihosomatică și de psihologie pozitivă arată în general corelații pozitive între „religie”/„spiritualitate” și sănătate, altruism, responsabilitate, situație familială.
• Expunerea de motive exhibă, absolut nerușinat, un adevărat discurs al urii împotriva religiei ca atare, văzută ca un lucru eminamente negativ, care poate doar îndoctrina copiii.
• Presupuse „tare” ale adolescenților sunt puse pe seama prezenței orei de religie în școli. Faptul ca religia este folosita drept tapul ispasitor, cauza prin excelenta a relelor sociale (reale sau nereale), ar trebui sa fie, pentru orice om de buna credinta, fie el si ateu, dovada unei partiniri evidente si a unei opinii militante, iar nu neutre, laice in adevaratul sens al cuvantului.
• Se încearcă eliminare din ecuația școlii a părinților. O atitudine nefirească, mai ales în cazul României, unde religia are un pronunțat caracter social, fiind vorba despre biserici de veche tradiție.
• Se induce în eroare cu privire la statutul disciplinei: Religia este inclusă în trunchiul comun. Ea nu poate fi o materie facultativă, întrucât în planul educațional nu există așa ceva, noțiunea fiind absentă din Legea educației, unde sunt prevăzute doar disciplinele din trunchiul comun („obligatorii”) și cele „la decizia școlii” („opționale”). Nu disciplina Religie este „facultativă”, ci participarea la ora de Religie este facultativă!
• Subliniem că recenta decizie a Curții Constituționale nu are nicio legătură cu statutul Religiei ca materie parte din trunchiul comun de studiu, ci doar reglementează modul de înscriere al elevilor.
• Calitatea orei de religie și oportunitatea introducerii „Educației civice” sunt două subiecte distincte. Argumentul încărcării curriculei este conjunctural, nu de fond.
• Nu se poate face „istoria religiilor” în loc de „religie” pentru că sunt lucruri diferite. Religiile nu pot fi prezentate într-o manieră strict neutră. Neutralitatea înseamnă și neutralizarea, adica relativizarea și devalorizarea lor.
• Inițiatorul face o echivalare deliberată și falsă între predarea religiei pe baze confesionale și îndoctrinare.
• Propunerea legislativă nu răspunde niciunei nevoi reale de legiferare, fiind doar expresia intereselor unor grupuri de presiune seculariste.

Deocamdată atât, dar promit să revin cu o surpriză. Plăcută unora, indigestă altora.

Sursa: Cultura vieţii

Tatiana Niculescu Bran - o mișcare inspirată a viitorului președinte. Cazul Tanacu.

          Oferta lansată doamnei Tatiana Niculescu Bran de către viitorul preşedinte al României este, în mod cert, desprinsă din altă galaxie faţă de numele vehiculate anterior pentru posturile de consilier, şi din cu totul alt univers în comparaţie cu domnul acela uşor grăsuţ de atâtea ţâţe politice la care a supt (nu ştim încă nimic în plus despre dacă a existat la un moment dat, şi una secretă) şi transpirat de atâtea fandări, sprinturi înainte şi înapoi, degajări pe laterală câte a executat pe stadionul intereselor de partid şi de stat pe un post bun. Mă refer, bineînţeles, la domnul Dan Mihalache.
          Nu o cunosc personal pe doamna Bran şi nu am să intru în detalii de biografie şi carieră ale acestei, de altfel (chiar şi dincolo de faima căpătată după publicarea volumelor "Spovedanie la Tanacu" şi "Cartea Judecătorilor", dramatizarea primului în regia lui Andrei Şerban şi apoi ecranizarea lui de către Cristian Mungiu în filmul "După dealuri"), discrete doamne, dar am să mă refer chiar la aceste cărţi, mai precis la modul în care a tratat sensibila şi încâlcita poveste reală pe baza căreia sunt construite, ceea ce ne poate spune despre ea mai mult decât volume întregi cu vorbe.
          Poveste sensibilă pentru că îşi are sălaşul într-un ţinut al existenţei noastre puternic contestat şi atacat astăzi - credinţa în Dumnezeu, Biserica - faţă de care tentaţiile oportuniste şi/sau inculte sunt cele care s-au şi manifestat în cea mai mare parte a mass-media. Încâlcită pentru că la un moment dat, într-un anumit loc, în viaţa şi moartea unui om s-au conjugat tot soiul de precarităţi ale sistemului şi societăţii, dar şi ale oamenilor care le compun.
          Preotul Daniel Corogeanu şi patru măicuţe au fost aruncate după gratii "pentru lipsire de libertate în mod ilegal urmată de moartea victimei". După mult timp, recent, o anchetă BBC dezvăluie că Irina Corogeanu, victima din această poveste, nu a murit din cauza aşa-zisei slujbe de exorcizare (termen care nici nu există în Biserica Ortodoxă, unde se vorbeşte de "Moliftele Sf. Vasile cel Mare" şi de "dezlegări"), ci după ce a fost injectată cu şase fiole de adrenalină în ambulanţa care o transporta la spital. O descriere foarte sintetică şi tăioasă a ceea ce s-a întâmplat atunci o face Răzvan Codrescu în cartea lansată în urmă cu câteva zile "SIC CREDO":
          În cazul "Tanacu" , aspectul cel mai reprobabil mi se pare pripa, laşitatea mincinoasă şi lipsa de solidaritate a oficialităţilor bisericeşti, care au "manageriat" dezastruos problema, sugestionând justiţia spre o ostilitate de fond şi dând apă la moară unei prese descreştinate şi dezbisericite. Până la urmă, celor de la Tanacu le-au făcut dreptate - nu în justiţie, ci în conştiinţa publică - nu oamenii Bisericii, cum s-ar fi cuvenit, ci ... artiştii laici, prin romane jurnalistice (Tatiana Niculescu Bran), teatru (Andrei Şerban) şi film (Cristian Mungiu) reuşind chiar o bună audienţă internaţională. Sigur că părintele Corogeanu, indiscutabil bine intenţionat, s-a întins cumva mai mult decât decât îi era plapuma (conform vârstei şi experienţei sale duhovniceşti), ba chiar s-a mândrit să-l înfrunte pe dracul, iar dracul i-a venit de hac.... Nu s-a abătut însă, în principiu, de la tradiţiile şi practicile exorcizante încetăţenite în toată Ortodoxia, ba chiar şi în Occident (cum o atestă industria cinematografică). Acum, slavă Domnului, sunt în libertate - şi părintele şi măicuţele - dar anii de puşcărie făcuţi pe nedrept nu-i mai poate şterge nimeni şi nimic. Cât despre "dezvăluirile" BBC, ele nu aduc nimic esenţial nou: domnul doctor Pavel Chirilă (şi n-a fost singurul) a atras atenţia, în acelaşi sens, încă din vremea în care procesul era pe rol. Pe Irina Cornici (o biată pripăşită pe lângă frageda mânăstire, iar nicidecum o "măicuţă", cum au numit-o papagalii presei laice) nu au omorât-o "exorcizatorii", ci medicii, care au pasat-o de colo până colo înainte de a se lua cunoscutele măsuri mânăstireşti, iar în cele din urmă, pe Salvare, i-au administrat o doză fatală de adrenalină, cam de câteva ori mai mare decât ar fi putut suporta şi un om normal. A fost să fie o tragedie, din care s-ar cuveni să înveţe fiecarecâte ceva, de la vlădică până la opincă.
          Tatiana Niculescu Bran putea să furnizeze lumii înebunită de senzaţional, sânge  şi demoni o carte care să vină în întâmpinarea şi supralicitarea acestei nevoi nefireşti. Putea să aibă succes şi să câştige bani buni fără a se speti prea mult cu descâlcirea mulţimii de detalii aiurite şi aiuritoare ale poveştii. Mai ales că însăşi Biserica se lepădase de cei cinci cu mare grabă, din grija de a nu ieşii ea însăşi pătată. Mai ales că presa şi majoritatea opiniei publice îi arseseră deja pe rugul indignării.  Dar nu, ea ne-a oferit o carte de observaţie subtilă şi relatare discretă, în care, la finalul unei investigaţii jurnalistice profesioniste, ne-a provocat să rămânem faţă în faţă cu ceea ce părea a fi adevărul. Câţi alţii ar fi făcut la fel?
           
     

Vaticanul, între genocidul creştinilor şi descoperirea familiei homosexuale

O REALITATE
Persecuţia şi genocidul creştinilor. În volumul ”Cartea neagră a condiției creștinilor în lume”, realizat recent de cercetători francezi, sub coordonarea  jurnalistului Samuel Lieven, se menţionează o cifră de 150 de milioane de creştini care sunt persecutaţi în întreaga lume. Center for the Study of Global Christianity estimează că  anual sunt ucişi peste 100.000 de creştini, adică 5 pe minut. În Asia şi în Africa, creştinii sunt arşi de vii, sunt decapitaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, hăcuiţi ca animalele la abator, numai şi numai pentru că sunt creştini. Femeile gravide sau copiii sunt trataţi ca nişte victime-delicatese ale acestei teribile revăsări de ură. Haim Korsia, marele rabin al Franței, invocă o reacție fraternă în fața revărsării acestei teribile uri împotriva creștinilor, și face o comparație cu distrugerea iudaismului în orient:” Unde sunt comunitățiile de evrei, într-o vreme așa de vii de la Alep, de la Beirut, de la Alexandria, de la Cairo, sau de la Tripoli? Unde sunt școlile din Nehardea și din Pumbedita în Irak? Și unde este floarea iudaismului din Esfahan și din Teheran? Doar în memoria noastră! Alungați, uciși, decimați, persecutați și exilați, creștinii din orient trec ei înșiși prin ce au trecut evreii cu care au conviețuit și pe care i-au văzut plecând din acele locuri”.
Dar de ce să ne ducem aşa de departe. Aici, la noi, în mândra şi civilizata Europă a-ţi afirma creştinătatea a devenit un risc, adesea chiar un delict. Aici, sunt incendiate biserici şi mânăstiri, sunt atacaţi ierarhi sau credincioşi participanţi la slujbe obişnuite sau la procesiuni religioase, sunt interzise afişarea semnelor religioase, purtarea lor, sau reprezentările alegorice care aduc aminte de scenele Naşterii Domnului Iisus Hristos. Aici, oameni care poartă o cruce sau îşi afirmă credinţa sunt daţi afară din servicii, sau chiar sunt arestaţi. Aici, autorităţile forţează diverse Biserici, împotriva tuturor bazelor dogmatice ale creştinismului, să oficieze căsătorii ale homosexualilor, iar primarii, care refuză să oficieze căsătoria civilă, sunt aruncaţi în închisoare. Ca să nu mai vorbim de descreştinarea masivă şi de pustietatea locaşurilor de cult, de prezenţa tot mai anemica  şi cuvântul tot mai fără ecou în societate al Bisericilor din Europa și America de Nord, de devierile grave ale unor reprezentanţi ai celor din Argentina sau Brazilia.

O ALTĂ REALITATE 
În timp ce jumătate din lumea cunoscută fierbe economic sau fierbe războinic, una dintre temele majore de dezbatere politică în Vest este legalizarea căsătoriilor homosexuale ceea ce s-a şi întâmplat în 33 de state ale SUA, în Canada, Argentina, Brazilia, Uruguay, în Africa de Sud, în Noua Zeelandă şi în 12 state europene. O măsură care are, desigur, ca efecte "revigorarea" popoarelor Vestului, atât în ceea ce înseamnă fibra identitară cât şi coerenţa morală, mult mai pregătite pentru înfruntarea provocărilor care deja ne stau în faţă şi care vor deveni mult mai acute în anii care vin. E greu de imaginat cum aceste state vor putea face faţă luptătorilor kamikadze ai diverselor fundamentalisme islamiste de care este deja plină Europa.

UN PAPĂ 
E, în mod clar, ceva ciudat cu acest papă Francisc. Adrian Pătruşcă are dreptate atunci când îl percepe  ca purtând o mască de clown şi aruncă întrebarea (http://www.evz.ro/ce-se-ascunde-in-spatele-mastii-de-clovn-a-papei-francisc.html ). Întrebare la care răspunsul nu este numai "una" sau "alta", ci şi: Dar dacă nu se ascunde nimic?
Direcţiile de acţiune  ale Vaticanului condus de noul Papă Francisc par a fi, din informaţiile scăpate de la congregaţiile de dinaintea şi din timpul sinodului, recâştigarea credibilităţii Bisericii în rândul opiniei publice mondiale şi reforma curiei, adică a guvernului. Nu criza credinţei şi a Bisericii,  ci popularitatea. Este după cum se spune, însăşi motivaţia alegerii cardinalului Bergolio pentru a ocupa scaunul papal. Din acest punct de vedere alegerea pare potrivită, căci Papa Francisc a reuşit să anuleze în mare măsură ostilitatea cu care era privită Biserica Catolică în Occident - mai ales prin prisma tot mai deselor şi mai abominabilelor dezvăluiri despre pedofilia din sânul acesteia. În acest sens, jurnalistul italian Sandro Magister spune într-un interviu apărut în Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro/reconsiderarea-homosexualitatii-risca-sa-indeparteze-biserica-catolica-de-cea-ortodoxa.html ) că  "opinia publica mondială îl percepe pe actualul papă nu ca pe un pontif care combate, ci ca pe un papă care acceptă cultura modernă. Gurul absolut al gândiri laice italiene, Scalfari, este entuziasmat de acest papă întrucât, în opinia sa, „a abolit păcatul”. Infernul si purgatoriul fiind abolite, nu mai rămâne, deci, decât paradisul, toată lumea fiind de acum acceptată și binecuvântată de papa".

UN SINOD 
În pană deci de alte chestiuni cruciale, Biserica Catolică a luat în discuţie, la recentul sinod de Vatican, la îndemnul şi ca urmare a revelaţiilor publice ale papei Francisc, posibilitatea recunoaşterii familiei homosexuale (chiar dacă, deocamdată şi metaforic, textele în discuţie sunau altfel, referindu-se la capacitățile și calitatea persoanelor homosexuale şi la darurile pe care acestea le au de oferit lumii).
Pe această linie par a se aşeza intervenţiile papei din ultima vreme privind homosexualitatea,  intervenţii care au dat impresia că Biserica Catolică este pregătită şi deschisă pentru modificări fundamentale în ceea ce le priveşte şi care au aşezat acest sinod în centrul unui interes al opiniei publice mondiale mult mai mare decât  oricare alt sinod. După cum spune acelaşi Sandro Magister: “În mediile profane există impresia că până și Biserica începe să priceapă, într-un final, că divorțul este necesar, că homosexualitatea este un lucru bun, că homosexualii trebuie respectați”. 

NIŞTE EFECTE
Efectele sunt de o gravitate extremă, încă greu de evaluat. Tot Sandro Magister spune că “chiar dacă problema privitoare la o nouă viziune a homosexualităţii în termen pozitiv nu a fost aprobată, faptul că a intrat în discuţie la nivel înalt în Biserică (urmând a fi reluată cu ocazia sinodului din 2015) va rămâne de acum încolo ca o lespede pe care nimeni nu va mai putea să o dea la o parte”. Şi, în aceeaşi notă, episcopul sud-african Wilfrid Napier, vorbind despre  pasajul referitor la homosexualitate, afirma că acesta a pus Biserica într-o poziţie fără speranță și că, de-acum încolo, „nici o rectificare nu mai este posibilă, „singurul lucru care se poate face este doar să limităm pagubele”.

Întorcându-ne la realitatea de la începutul acestui text, şi lăsând de o parte multe alte comentarii şi observaţii pe marginea acestui nefericit eveniment, ar mai fi poate de adăugat doar că o astfel de poziţionarea a Bisericii Catolice nu îi face pe creştini, în primul rând pe cei  catolici, mai simpatici în ochii duşmanilor lor şi nici nu le asigură vreun plus de şansă în a nu trebui să-şi părăsească locurile în care au trait până acum, sau în a scăpa cu viaţă. Ba, din contra. Va fi o justificare suplimentară pentru a fi exterminaţi, criminalii justificându-şi măcelul prin chiar putreziciunea Occidentului şi pericolul transmiterii acesteia către Islam. 
Şi acest lucru se va întâmpla chiar dacă în final, la sinodul ordinar din 2015, nu se va face niciun pas în direcţia arătată mai înainte. Amintiţi-vă cum Putin şi propaganda rusească folosesc deja de mult timp, în buna linie comunistă, aceste căderi ale lumii occidentale pentru a-şi justifica gesturile de război economic, propagandistic sau militar.

PS – Cam ce credeţi că ar fi făcut Sf. Ierarh Nicolae, cinstit şi de romano-catolici, dacă ar fi participat la acest sinod?

Hidosul adevăr al sindromului post-avort

 În cele ce urmează găsiţi traducerea unui articol recent de pe platforma de ştiri Breitbart News Network referitor la efectele neştiute, nebănuite şi necrezute (atunci când sunt anunţate) ale avortului asupra femeilor care l-au experimentat. În cadrul articolului veţi găsi diverse link-uri către alte site-uri sau bloguri, pe care sunt diverse mărturii. În măsura în care există interes pentru ca acestea să fie traduse vă rog să mă anunţaţi.

•  

Hidosul adevăr al sindromului post-avort: Mărturii ale unor femei care şi-au avortat copiii 

de Thomas D. Williams, Ph.D. 3 Dec 2014 

În 2007, ziarul New York Times a afirmat că dovezile ştiinţifice "dovedesc cu hotărâre faptul că avortul nu creşte riscul de depresie, consumul de droguri sau oricare altă prtoblemă psihologică". Această afirmaţie plină de siguranţă - deja îndoielnică atunci când a fost făcută - a fost copleşită de mulţimea de mărturii care au sugerat contrariul: avortul lasă în urmă o perceptibilă stare de amărăciune, suferinţă li devastare.  

Împreună cu statisticile care îngrijorează avem şi convingătoarele mărturii (https://www.lifesitenews.com/pulse/8-brutal-heart-rending-quotes-from-women-who-aborted-their-babies) ale femeilor care şi-au  avortat copiii despre ceea ce s-a petrecut cu vieţile lor ca urmare a avortului. Chiar dacă avortul asigură adesea o soluţie pe termen scurt la problemele reale cu care se confruntă femeile însărcinate, asigurând astfel o uşurare imediată, mitul că femeile scapă cu bine psihologic după un avort pare acum de nesusţinut.
Jewels Green este o fostă lucrătoare într-o clinică pentru avorturi care a făcut un avort în 1989, după nouă săptămâni şi jumătate de sarcină. După avort, Green şi-a continuat munca dar a început să vadă "copilul pe care îl avortase în fiecare vas cu bucăţi de copii avortaţi". A început să aibă coşmaruri "atât de groaznice şi înfiorătoare" încât a solicitat o întrevedere cu directorul clinicii şi a sfârşit prin a-şi părăsi slujba. Suferinţa ei este exprimată într-un limbaj pe care numai o mamă l-ar putea înţelege: "La nemulţi ani necopilule. Îmi lipseşti în fiecare zi. Dragoste şi lacrimi. Mama."

Fondatoarea grupului pro-viaţă And Then There Were None  este o femeie numită Abby Johnson, care a avut două avorturi. Într-una din zile, în maşină, a fost întrebată dintr-o dată de fata sa (http://www.abbyjohnson.org/our-five-surprises-after-abortion/) dacă ea va putea să-şi vadă vreodată fraţii săi în cer. Potrivit relatării lui Johnson, "Am întrebat-o ce vrea să spună cu asta ... sperând, sincer, că nu este vorba despre cele două avorturi personale. Mi-a răspuns că ştia că am avut două avorturi şi că dorea să ştie dacă va putea să-i întâlnească vreodată pe acei copii pentru că, zicea ea 'In inima mea, ei îmi lipsesc.'" 
Atunci când am avut avorturile mărturisea Johnson, "Nu m-am gândit vreodată că aceasta îi va afecta pe alţii. Nu m-am gândit la viitorii mei copii. Nu m-am gândit vreodată  la cum voi putea să le explic egoismul meu ."

Mărturia lui Lori Nerad (http://liveactionnews.org/women-share-their-post-abortion-pain-and-tegret/) este încă şi mai chinuitoare. Fostă preşedintă naţională a Women Exploited by Abortion, Nerad descrie că a intrat întravaliu la două săptămâni de la avort. Acolo, în camera de baie, povesteşte ea, "cu soţul meu lângă mine, a ieşit din mine o parte a copilului meu, pe care doctorul o uitase. Era capul copilului meu."
Nerad povesteşte că încă se mai trezeşte în mijlocul nopţii, crezând că aude un copil plângând. "Şi încă mai am coşmaruri în care sunt forţată să văd cum copilul meu este rupt în bucăţi în faţa mea. Îmi este pur şi simplu dor de copilul meu. Mă trezesc în mod frecvent cu dorinţa de a-mi alăpta copilul, de a-l ţine în braţe. Sunt lucruri pe care, doctorul nu mi-a spus că le voi trăi."

 Katrina Fernandez nu ezită în legătură cu adevărul a ceea ce a făcut. "Mi-am ucis doi dintre copiii mei," spune ea, "i-am lipsit pe părinţii mei de nepoţi şi i-am omorât pe fraţii copilului meu". Mai spune că ar fi dat orice numai pentru ca cineva să-i spună pur şi simplu: "Nu trebuie să faci asta."
Avorturile au făcut de asemenea ravagii asupra vieţii lui Fernandez şi sănătăţii sale mentale, un factor uitat în dezbaterea privind avortul. În conformitate cu Fernandez, avorturile sale "au provocat în mod direct o stare medicală cunoscută sub numele de insuficienţă cervicală care a avut ca rezultat naşterea prematură a unui alt copil care a murit după o luptă de o săptămână în NICU în 2001. Suferinţa pe care am îndurat-o şi am provocat-o altora este nemăsurabilă iar sentimentul de vinovăţie m-a dus aproape la sinucidere. Sunt o laşă pe toate fronturile".
Dar acum, convinsă că tăcerea le face să greşească pe femeile care au nevoie de încurajarea de a-şi duce sarcinile la bun sfârşit, Fernandez declară: "Refuz să mai fiu o laşă."

Thomas D. Williams poate fi urmărit pe Twitter @tdwilliamsrome

Ora de religie - lupta continuă

          Am câştigat câte ceva pe 16 noiembrie: demnitate, conştiinţă, viziune, curaj, grija pentru ceilalţi. E un început. Cum avem de dus multe alte lupte în războiul în care trebuie să apărăm legătura noastră conştientă şi asumată cu Dumnezeu (din care acest început este numai un episod), pentru curaj, pentru îmbărbătare, pentru stimularea imaginaţiei, împotriva lenei sau a fricii, iată un exemplu:

https://www.youtube.com/watch?v=zsqy1Kj4-X4#t=790

Cele bune!

Iliescu, părul lupului psd-ist

          Exact ca în vorba populară, tinerii avântaţi şi plini de idei ai psd-ului s-au gândit că trebuie să se scuture de Iliescu, lupul cel rău de sorginte comunistă travestit în Bunicuţa. Nu e clar de loc cine e Scufiţa Roşie (să fie Ponta, să fie Ghiţă, să fie amândoi, să fie Vanghelie îngemănat cu Geoană?) cum nu e clar nici în a cui pădure (o fi a lui Hrebe, sau a lui Kerestoi?) se petrece dramatizarea pusă la cale de mieii tineri. Ca un public implicat şi curios ce suntem, am avea şi noi câteva obswervaţii şi întrebări pentru organizatori, înainte ca aceştia să facă vreun gest necugetat.
          1. Ponta, Ghiţă, Dragnea, Vanghelie, Voicu, Hrebe etc se trag din Bunicuţa sau Bunicuţa din ei?
          2. Lupii nasc miei vii?
          3. Cum se numeşte mutaţia genetică prin care mieii născuţi din lupi preferă ierbii bugetul (de stat, judeţean, municipal, orăşenesc, comunal)?
          4.  De câte ori trebuie să se dea peste cap zmeii pentru a deveni feţi-frumoşi?
          5. a) mafiot = anticomunist? b) mafiot = democrat ? c) mafiot = responsabil/competent/altruist?
          6. Dacă ai adunat 150 de milioane de euro în zece ani de la terminarea facultăţii, pornind de la zero, în cât timp poate aduna domnul Ghiţă 10 ani de reculegere?
          7. Ce personalitate a istoriei politice româneşti, care a avut în cursul unui an două magistrale luări de cuvânt în parlament - una de 31 de secunde şi alta de 28 - a spus următoarele vorbe care vor traversa istoria, împreună cu cel la care se referă, către lada de gunoi a acesteia: ” Ponta are 40 de ani. Va ramane un conducator in politica din Romania inca 20 de ani. A capatat in acesti ani experienta. (…) Premierul Ponta, pentru cine il cunoaste, este un om onest si nu se imbata singur cu putere. Chiar crede sincer ca decizii importante despre Romania trebuie luate in consens, in Parlament, impreuna cu partidele din opozitie daca se poate. (…) Pe Victor Ponta putem sa-l numim deja un om de stat. A gasit puterea sa faca ce trebuie pentru Romania”.
          8. După ce scapă de Iliescu, să scape şi de hoţii, corupţii, plagiatorii, mincinoşii, inculţii, profitorii, mârlanii, grobienii, criminalii din partid.
          9. Daţi o definiţie a comunismului. Şi a socialismului.. Şi a criminalităţii organizate. Adunaţi definiţile şi scădeţi suma din psd. Rezultatul trimiteţi-l la şcoală şi la biserică.
         10. Nu-i aşa că operele lui Russel Kirk sunt scrise de Liviu Dragnea?