Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin

Într-un text anterior despre nostalgia românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi reveni. Iată că o fac.

·          

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu în natură, ci în noi.

Comunismul terorist de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23 de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată de comunism.

Comunismul nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare cum ar putea să dispară el din societate?

Stăpânul inelelor veghează din Kremlin…

„O statuie a liderului revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)           

Veşti bune: Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile  despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei săraci.

Veşti proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte „vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.

La 97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti - Kremlinul. Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc  în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu. Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată a aceluiaşi socialism pustiitor.

…. până la Praga …

Moştenirea comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă, afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării. Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de desfăşurare.

Una dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.

Textul de mai sus apare într-un ghid turistic actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi totuşi…

…şi Berlin

La peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea germanilor. Cei din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)

Iată realitatea, iată efectele: au fost deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură majoră. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta Germanie comunistă.

Comunismul residual, implantat ca un rău devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă, un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă,  asemănătoare unui virus modificat, a luat deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.

Mulţi americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a dispărut. (George Will - "Slamming the Doors," Newsweek, Mar. 25, 1991) 

(Va urma)

Povestiri de la sfârşitul lumii (II) - PIELEA

Într-o zi, mi-am dat seama că m-am săturat de pielea mea. Nu ştiu precis de ce: era prea mică, prea meschină, ponosită, învechită. E şi o vorbă cum că nu-ţi mai încăpi în piele! Sentimentul cam ăsta era, că nu mă mai încăpea, nu mă mai merita. Mă schimbasem, acum nu mai eram – sau nu mai voiam să fiu – oricine; adică un nimeni, nimic.

          Aşa că am hotărât să o schimb şi să-i uit numele. Să intru şi eu în rând cu lumea. Şi să nu vă aud că mă întrebaţi ipocrit: Cum, adică, să intri în rând cu lumea? Păi, uite aşa. Cum ştiţi, de fapt, fiecare. Credeţi că nu v-am văzut? Credeţi că nu ştiu că fiecare dintre voi aveţi pieile voastre, unii chiar dulapuri întregi, pe care le schimbaţi după cum vreţi să vă vadă ceilalţi? Ei, da, ştiu! Aşa că ciocu’ mic! Mucles!

            Deci, ce mai tura vura, pielea cea veche nu mai ţinea pasul cu realitatea. Aşa că am schimbat-o.  Ca fiecare, pe piaţa liberă, pe calea scurtă. Pentru că altfel ar fi fost prea complicat – analize, cercetări, studii de compatibilitate. Şi o groază de bani. Cei pe care îi consultasem îmi spuseseră că nu merită să pierzi atâta timp şi să arunci atâţia bani – adică tot muncă, timp – doar ca să-ţi iei o piele cu “pedigree”, acte de provenienţă şi diplomă de autenticitate, când poţi să iei aceeeaşi marfă, cu acte în regulă, de la nişte oameni de treabă, gata să te ajute pentru o sumă substanţial mai mică.

            Aşa că am luat-o de la iei. Am luat una, apoi alta… Am început să le schimb. Un timp a fost extraordinar. Mă simţeam cumva nou, renăscut, un altul, expandat, ca să zic aşa. Pe urmă… Chiar dacă din jur curgeau laudele, ceva părea a nu fi totuşi în regulă, chiar dacă păream în regulă, chemat şi primit peste tot, golul pe care noile piei îl astupaseră un timp revenea. Când rămâneam singur, după un timp, în care liniştea lua locul zgomotului şi agitaţiei, simţeam că golul nu se mai astupă, ba, din contră, devine tot mai mare.

            Pe urmă au început accidentele. (Pieile nu erau de loc ceea ce păruseră a fi. Chiar dacă aveau acte de acoperire, chiar dacă erau imprimate în relief cu semnele specifice unor nume renumite, noile mele piei se dovedeau, una câte una, doar nişte imitaţii. Nu erau piei, erau înlocuitori. Nu erau de la marile case de piei, ci din cine ştie ce fabrică chinezească specializată în contrafaceri.) Au apărut mici fisuri, apoi crăpături, în alte părţi se lăsau şi nu-şi mai reveneau, culorile se cojeau de pe ele. Cum nu aveau certificate, nu aveau nici garanţie, aşa că trebuia să fie reparate sau înlocuite pe proprii bani. Alţi bani. Dar pentru a face mai mulţi bani, era nevoie de alte piei, mai scumpe. Şi tot aşa într-un cer vicios.

În acelaşi timp, sunt sigur că unii – poate mulţi – văzuseră deja crăpăturile, golurile şi încreţiturile mele, aşa cum le vedeam şi eu pe ale altora. Imagini îngrozitoare, care aduceau înăuntrul nostru teroarea ca o gheaţă întunecată, şi pe care ne chinuiam să le uităm, inventând alte jocuri, alte plăceri, alte lucruri fără care viaţa noastră părea că nu mai poate continua. Şi mai ales nu vorbeam despre ele, ca şi cum nu ar fi existat şi totul era extraordinar. Ne lipeam pieile, le tăiam părţile lăsate, le încărcam cu mai multe farduri şi haine; continuam să ne gratulăm şi să ne lăudăm unul pe altul, ca şi cum am fi fost cu toţii cei mai fericiţi purtători de piei veritabile.

            Pe urmă, într-o zi, azi-dimineaţă de fapt, în oglinda murală din baie am văzut soarele care răsărea chiar în spatele meu, am văzut obiectele care se găseau în cameră în spatele meu şi pe care, în mod normal nu ar fi trebuit să le văd acoperite fiind chiar de mine. Pielea mea era găurită peste tot şi peste tot prin ea trecea lumina. Ca şi cum nu ar fi fost nimic sub ea; nimic ce să îmbrace, nimic care să o sprijine. Şi, parcă pentru a-mi confirma această uimire-întrebare-decoperire, a şi pornit să cadă înspre gresia verde cu entarsii din aur; încet, extrem de încet, într-o cădere compusă din rotiri şi alunecări apropiate mai curând de static decât de mişcare, parcă purtată de lumină, de toţi acei corpusculi-energie din care ştim că este alcătuită ceea ce noi numim lumină. Odată ajunsă jos, mult mai târziu, după ce prin oglindă trecuse şi se ştersese tot ceea ce fusesem eu până într-acel moment, când se părea că nu mai rămâne nimic şi acesta e chiar ultimul gând, o particulă, un corpuscul, o infimă bucăţică de lumină, un punct luminos s-a oprit în dreptul gândului meu şi i-a spus pe nume. Un nume care, odată, fusese numele meu, însemnat pe vechea mea piele şi pe care îl uitasem.

Reforma educaţiei: prima rundă

Ministrului nu-i plăcuse şcoala şi nu-i plăcuseră, cum e şi normal, nici profesorii care în loc să-l înveţe să facă bani şi să fie cel mai tare, încercau să-i bage în cap toate tâmpeniile. Noroc cu taică-său că fusese „barosan”: colonel de securitate, în ultimii ani, care coinciseseră cu anii de liceu şi cu cei de facultate, pe funcţie de general, apoi chiar general. Iar mama ministrului fusese şef de birou personal la Consiliul Popular (primăria comunistă) apoi director în aparatul Consiliului de Miniştri. Familie pricopsită, cu resurse, prea multe chiar pentru acea perioadă, în care nu-ţi puteai construi câte vile voiau „muşchii tăi” şi cum voiau ei, nu puteai avea cele mai scumpe maşini, nu puteai călători oricând şi oriunde şi, în general, nu puteai cheltui oricât.

Începând din copilărie, se învârtise prin cercurile selecte ale fostei nomenclaturi comuniste– regăsite astăzi în mai formule VIP mult mai largi şi mai diverse – ale copiilor de activişti, de securişti, de miliţieni, de foşti miniştri comunişti, de foşti directori generali, toţi oameni cu poziţie şi bani, adică cu putere.

Acum era avut, plin de sine, impetuos, ocupat şi deci mereu grăbit, important. Maşinile elegante îl purtau împachetat în costume de mii de euro, cu cămăşi şi cravate de sute de euro şi pantofi din aceeaşi categorie. Ceasul de la mâna lui, unul dintre cele câteva zeci, bătea suta de mii. Era ras, cremat, pieptănat, parfumat, periat de altă sută. Mustaţa îi era tunsă fir cu fir. Schimba amantele la trei luni, promovând de fiecare dată o altă tânără a cărei vârstă incertă putea fi optsprezece sau doar patrusprezece. Nimeni nu-l întreba.

Avea banii în petrol, sare, electricitate, bănci, clădiri, metalurgie. Era o poveste de succes, prezenţă constantă în topul averilor în primele zece locuri, un model, un motiv de admiraţie, o prezenţă de temut.

- Ce avem astăzi? – îşi întrebă el şeful de cabinet, care îl aştepta în holul vilei, în picioare, îndoit din mijloc, strângând la piept geanta ministerială .

- Şedinţă de colegiu director la minister, întâlnire cu ambasadorul Braziliei, întâlnire cu delegaţia din Polonia, deschiderea târgului internaţional de inventică, dejunul cu primul ministru, negocierile cu profesorii, prezentarea de lenjerie intimă a casei Clovis – îi răspunsese acesta precis ştiind că  ministrul nu agrea vorbăria fără rost a unui subaltern.

- Profesorii!! – repetă demnitarul savurând cu toată fiinţa sa cuvântul magic în timp ce chipul i se lumina de o bucurie interioară explozivă – Bunii şi drepţii şi culţii şi înţelepţii noştri profesori. Ce plăcere!!....Vine şi primu’?

- Desigur. Tot guvernul, plus invitaţii speciali.

- Păi atunci ce mai aşteptăm, la treabă! Şi fără să-şi mai aştepte omul, ministrul educaţiei se lansă în jos pe treptele care duceau la maşină pentru a-şi începe ziua de muncă.

•  

Deşi lipsită de hârtiile şi dosarele care îl plictiseau şi oboseau îngrozitor, ziua trecuse totuşi greu, marcată de aşteptarea momentului aplicării noii strategii de negociere. Era o noutate naţională, parte a noi strategii de comunicare cu sindicatele stabilită într-o şedinţă secretă de guvern, în urmă cu numai o săptămână. Iar profesorii erau cei mai nimeriţi pentru testarea ei.

La patru fără un sfert părăsise biroul urmat de şeful de cabinet. Hummerul era tras la scară cu cheile în contact şi şoferul alături, asemeni tuturor celorlalţi şoferi, ai tuturor celorlalţi miniştri ale căror maşini erau parcate cu spatele către scările clădirii guvernlui. În câteva minute, toţi participanţii la această primă rundă de negocieri strângeau cu nerăbdare volanul maşinilor, pregătiţi să pornească spre întălnirea cu profesorii.

Porni motorul, aprinse toate farurile din faţă şi demară în urma primului ministru. De pe peronul clădirii, şoferii înţepeniţi în poziţie de drepţi, ca nişte manechine în costume negre, priveau cu încredere viitorul. În acelaşi timp, în întregul oraş, elevii deschideau larg uşile şcolilor lăsând să iasă în stradă mulţimea cenuşie a profesorilor.

Primul punct în negocieri îl marcă agitatul de la agricultură, care reuşise să lipească de un stâlp creierul impertinent, muzical şi visător al unui profesor de matematică. 

(Din ciclul "Povestiri despre sfârşitul lumii")

Sfârşitul lumii

          Sosise ziua alegerii genului. Ultimii oameni ai planetei erau adunaţi în ceea ce, cândva, fusese o piaţă, probabil, impresionantă, acum mărginită doar de clădiri goale sau ruinate. Sus, pe platoul din faţa intrării într-o clădire înaltă, păstrând încă urmele unei decoraţii exterioare multicolore, într-un jilţ din aur, o persoană în vârstă, nici bărbat, nici femeie, sau şi una şi alta, îşi ţinea capul cu creastă albă pe centru şi bucle albe pe laterale între cei doi şerpi din aur care încadrau tronul.
          Două trepte mai jos, cu spatele către el şi cu faţa către mulţime, doi copilaşi; ultimii doi copii ai planetei, căci producători nu mai erau, iar ştiinţa şi tehnica îşi atinseseră limitele în problema reproducerii artificiale repetate.
         - Ce vei fi? - îl întrebă, cu voce sîsîită şi tremurătoare, cel din jilţ, atingându-l cu vârful bastonului, pe cel care, în ciuda îmbrăcăminţii şi a tunsorii asemănătoare cu ale celuilalt, părea a fi un băieţel.
          - Fată!
          - Şi cum te vei numi?
          - Eva!
          - Iar tu? - îl întrebă vârful bastonului pe celălalt, băiat sau fată, mai greu de spus.
          - Băiat!
          - Şi cum te vei numi?
          - Adam!
          
         

Ceauşescu reloaded, cu parizeru' n mână, călare pe-o mobră şi cu un "alendelon" alb în chip de hlamidă

          Comunismul  este în ofensivă la nivel mondial. Putin restrânge libertăţile şi-l proclamă pe Lenin sfânt, Ianukovici vrea să împiedice organizarea manifestaţiilor Opoziţiei, Bulgaria vrea un cod penal după modelul celui comunist, în America nu e bine să spui ceea ce gândeşti decât dacă spui ceea ce este în curentul zilei, Franţa suspendă dreptul la libertatea de conştiinţă şi lasă pe drumuri sau trimite în puşcărie oameni care nu sunt de acord cu politica guvernului socialist, "în Occidentul nostru super-civilizat, sub noi forme, mai subtile, libertatea de conştiinţă este din ce în ce mai greu de garantat şi tutelat" afirma cu ceva timp în urmă Giuseppe Dalla Torre. Şi, ca să nu iasă din acest sincronism comunist, iată că şi în ţărişoara noastră veselă, cei care ne conduc, încearcă din greu să ne păstreze pe val. E adevărat, nici populaţia nu se lasă, în mare parte, mai prejos.
          În sensul celor din urmă, aflăm dintr-un studiu sociologic că românii (din ţară, evident)  consideră, în proporţie de 45 %, că comunismul era un lucru bun şi, în proporţie de 47,5 %, că Ceauşescu a jucat un rol mai degrabă pozitiv în istoria României. Pentru a folosi acest flux de simpatie pentru comunism şi în acelaşi timp pentru a fi şi noi în rând cu lumea, oficialităţile noastre grijulii, responsabile şi competente s-au gândit să ne asigure mezeluri care să aibă calitatea şi gustul celor de dinainte de '89.
          Ce nu ni se spune este dacă este vorba de produse din anii 50, din anii 60, din anii 70, sau de la sfârşitul anilor 80 când dispăruseră aproape în totalitate pentru marele public, rămânând doar pentru "coneseurii" de la partid, securitate, poliţie, utc, pentru directori, gestionari şi rudele tuturor acestora.  Iar ceea ce "se mai băga" pentru prostime, adică pentru restul 90 şi ceva % din populaţie, şi putea fi cumpărat după aşteptări îndelungate şi lupte crâncene la coadă, era cam ca rumeguşul amestecat cu zeamă de şorici şi tocană de zgârciuri - asta pentru toate doamnele şi toţi domenii în vârstă care salivează după parizeru' de pe vremuri. Întreb de ani pentru că, dacă despre mezelurile cincizeciste nu am memorii, despre cele şaizeciste, şaptezeciste şi optzeciste (parcă am fi la un curs de istoria literaturii române referitor la generaţiile literare denumite chiar după deceniile respective) amintirile sunt extrem de diferite: ca gust, ca calitate, ca prezenţă sau lipsă din "galantare". Deci, s-ar putea ca ştirea respectivă să însemne şi că inspirata noastră conducere ne pregăteşte, de exemplu, mezeluri gustoase ca în anii 70, cu rafturile alimentarelor goale ca în anii 80. Că doar n-om fi noi atât de norocoşi (ceea ce în schimb le doresc celor 45 % şi celor 47,5 %, dacă tot au nostalgii ceauşiste) să fie şi la fel de proaste şi la fel de lipsă ca după '80 până în '89.
         Oricum ar fi, în faţa acestei subtile propagande comuniste a honoribilului nostru guvern socialist nu ar fi o mirare ca într-o zi, ca în filmele americane de 20 de bani, să aflăm că Ceauşescu n-a murit, că Voican şi ai lui l-au pus doar puţin la naftalină printr-un ţinut exotic şi să ne trezim că distinsul dictator descalecă în cetatea lui de scaun cu un parizer în mână, călare pe o mobră şi cu un alendelon alb pe spate. Iar după ce mătrăşeşte ce are de mătrăşit şi intră seara în intimitatea vilei sale să descoperim că-şi dă jos masca de Ceauşescu şi din spatele ei apare.... (Uite o temă pentru un nou sondaj!)
          Dar despre comunismul actual (Chiar aţi crezut în povestea cu capitalismul învingător?), de la noi şi din restul lumii, mai pe larg într-un  text viitor. Până atunci puteţi înlocui .... cu cine credeţi de cuviinţă, că a aranjat Scaraoţchi  să aveţi la dispoziţie cel puţin o legiune din  care să alegeţi.
         
PS (1) - "alendelon" = cojoc cu blana pe dinăuntru produs la Orăştie şi denumit astfel  pentru că îl purta Alain Delon în filmele epocii. Cine nu avea un alendelon era un nimeni şi , ca şi mezelurile bune din anii 80, se bucurau de el tovarăşii de la partid, secu, miliţie, utc, directorii, gestionarii şi rudele lor.
PS(2) Nu vă încurcaţi în cacofonii; nu le ocolesc pentru că nu vreau să stâlcesc limba din cauza unei preţiozităţi tâmpite.

Chiloţii, antemergătorii subchiloţilor

După ce au rezolvat toate problemele planetei, ale ţării şi ale localităţii în care trăiesc, ale activităţii pe care o desfăşoară, ale familiei din care fac parte, ale persoanei proprii, adică după ce au rezolvat problema datoriilor suverane, deficitul de democraţie, îngrădirea libertăţilor fundamentale, sărăcia, mizeria, analfabetismul, execuţiile în masă şi genocidul practicat pe scară largă în diverse zone ale lumii, problema drogurilor, a violenţei casnice, a desfrâului onorabil şi eliberator şi a prostituţiei ca formă de sclavagism contemporan, sclavagismul contemporan în general, pedofilia ca viitor de aur al copiilor,  controlul statului de către mafie, spălarea  creierelor la nivel planetar, bolile, incultura conducătorilor ca model pentru bravul popor condus, imoralitatea conducătorilor, ca model pentru bravul popor condus, ticăloşia conducătorilor pentru bravul popor condus, terorismul de stat, armele de distrugere în masă, comunismul şi neocomunismul, rasismul, xenofobia cu pedigree şi sânge albastru, încălzirea globală, poluarea, dispariţia accelerată a unor animale şi plante,  o nouă glaciaţiune, asteroizii şi cometele care ameninţă Pământul, tuberculoza, sida, hepatitele epidemice, moralitatea infantilă, lipsa locuinţelor, lipsa hranei pentru cei din lumea treia, epuizarea resurselor şi alte multe sute şi mii de probleme ale lumii contemporane, lipsiţi de griji, prea-plini de fericirea adevăratei libertăţi a exibării publice, ultima frontieră înaintea deplinei şi iluministei fericiri, o nouă treaptă pe scara desăvârşirii creierelor curate, nişte locuitori ai acestei planete şi-au dus chiloţii la metrou, înfioraţi de momentul, care ca mâine va veni, în care îşi vor da chiloţii jos la metrou şi oriunde vor dori muşchii capului lor.

DESTINE PE DRUMUL CRUCII

Dragii noştri, 

vă invităm la un eveniment special dedicat foştilor deţinuţi politic, Destine pe drumul crucii, care va avea loc joi, 16 ianuarie 2014, de la ora 18.00, la Teatrul de pe Lipscani (Sala Rapsodia, str. Lipscani 53).

Un eveniment care face parte din campania Asociaţiei ROST, desfăşurată în ultimii 11 ani, pentru recuperarea adevăratei istorii româneşti de sub comunism, recunoaşterea jertfelor celor din rezistenţa anticomunistă, canonizarea sfinţilor din închisori şi pentru repunerea în circuitul public a unor valori naţionale autentice, care prea multă vreme s-au aflat sub obroc din motive politice.

Un eveniment închinat unor simboluri ale demnităţii româneşti şi prilejuit de lansarea primei cărţi a Editurii ROST: Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri, de Aurel State.

Un eveniment prezentat de maestrul Dan Puric şi la care vor lua cuvîntul dna Anca Crivăţ, îngrijitoarea şi prefaţatoarea cărţii, dl Marcel Petrişor- scriitor, fost deţinut politic, prieten al autorului, ca şi al prinţului gruzin Ciabua Amiredjibi, despre care vom difuza un film documentar -, dl Lucian D. Popescu, jurist şi teolog, care de asemenea i-a cunoscut pe Aurel State şi Ciabua Amiredjibi şi care subtitrat în româneşte documentarul artistic Evadat din Gulag, şi subsemnatul, în calitate de editor.

Avînd în vedere programul bogat al manifestării, vă rugăm să fiţi prezenţi din timp pentru a vă ocupa locurile, aşa încît evenimentul să înceapă exact la ora fixată. Intrarea este liberă. Vă aşteptăm cu drag.

Program

PROIECŢIE DE FILM

Kutsna Amiredjibi:

Evadat din Gulag - documentar artistic subtitrat în româneşte de Lucian D. Popescu

(Un prinţ şi mare scriitor gruzin – Ciabua Amiredjibi: 1921-2013, tatăl cineastului – a evadat de 5 ori din lagărele ruseşti, unde l-a cunoscut pe eroul român Aurel State, “cavalerul fără pată şi fără reproş”, de care l-a legat o lungă şi nobilă prietenie, pecetluită sub semnul Crucii lui Hristos)

INTERMEZZO AUDIO:

Constantin Iulian:

Înregistrare inedită cu Aurel State, pe patul de spital, cu puţin înaintea morţii

LANSARE DE CARTE:

Aurel State

Drumul crucii. Amintiri de pe front şi din gulaguri - ediţie îngrijită de Anca Crivăţ

(Un ofiţer român – Aurel State: 1921-1983 – a săvîrşit minuni de vitejie în cruciada antibolşevică, iar în lagărele ruseşti l-a cunoscut pe prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi, căruia mai tîrziu, după eliberarea din temniţele comuniste, i-a tradus în româneşte celebrul roman Data Tutashia)

Organizatori:

EDITURA ROST

FUNDAŢIA SFINŢII ÎNCHISORILOR

COMPANIA DAN PURIC

FUNDAŢIA AIUD 

Un om avea un dinte

     Un om avea un dinte.

     Veţi zice: Ei şi ce? Cei mai mulţi oameni dinţi. Doar unii dintre bătrâni nu mai au.

     E adevărat oamenii au dinţi. Faptul că un om avea un dinte nu e nimic extraordinar, nu e o excepţie. Dar nu asta ne interesează, cum nu ne interesează nici măcar cum ajunsese aşa. Deci, de la început:

     Un om, care nu era bătrân, avea un singur dinte, căruia îi dăruia tot timpul său liber. Îşi scotea cu grijă proteza, care acoperea restul maxilarului, apoi îşi privea îndelung dintele în oglindă ca să descopere vreun posibil pericol. Urma perierea blândă,  grijulie, îndelungată, a dintelui cu mai multe feluri de pastă de dinţi: contra cariilor, contra sângerării, cotra tartrului, contra paradontozei. De acelaşi tratament se bucura, ulterior, şi gingia din jurul dintelui. Şi acest ritual se repeta nu numai dimineaţa şi seara, ci de fiecare dată după ce omul mânca ceva. Ceea ce, în final, ajungea să însemne cam tot timpul său liber.

     Dar, într-o zi, nu contează de ce, nu contează cum, nu are importanţă unde, parcă pentru a-şi bate joc de dedicaţia exclusivă a omului pentru a-l îngriji, dintele totuşi a căzut. Şub şocul dispariţiei iubitului său dinte, coloana existenţei sale, unicul destinatar al gândurilor, grijilor şi viselor sale, omul a rămas pironit în faţa oglinzii, care îi arăta acum doar (ceea ce i se părea a fi) hăul întunecat al gurii sale. Au trecut ore? Zile?  Nu ştim. Ceea ce ştim e că atunci când l-au găsit era atât de înţepenit încât iniţial au crezut că este un exponat de la muzeul statuilor din ceară.

     La început a crezut că va muri, apoi a vrut să se omoare, apoi şi-a spus că nu va mai ieşi niciodată din casă. Şi a stat aşa, suspendat între vis şi realitate, între amintirea luminoasă şi prezentul tragic, pe valurile sălbatice ale disperării, până când vântul, sau propria voinţă, l-a dus într-un golf liniştit. În tăcerea şi întunericul recluziunii sale voluntare, a început să vadă  lumina, să simtă vibraţia aerului,  să asculte ceasul celulelor, să cuprindă în palme muzica atomilor. A ieşit din casă. Şi-a reluat lucrul. A început să vadă oamenii, cerul, lumea, animalele, plantele. S-a minunat. S-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Au făcut copii, şi-au luat o casă la ţară şi s-au mutat undeva în mijlocul naturii. La bătrâneţe, îşi amuza nepoţii şi strănepoţii cu detaliile incredibile ale poveştii omului care avea doar un dinte, detalii pe care noi, nefiind de faţă, nu avem cum să vi le povestim şi dumneavoastră. 

Odată un om a rămas fără niciun dinte. Ei şi ce?

Ponta chiuleşte! Ooo!

          Victor Ponta ne-a mai dezvăluit zilele acestea o dimensiune a personalităţii sale complexe: nu numai că ştie să copieze, ştie şi să chiulească. Iată că iedul  "neînţărcat" al Bunicuţei  a crescut, s-a emancipat şi s-a descoperit orgolios, drept care a chiulit de la ora cu dna profesoară Nuland. Bravo lui şi sictirului pe care l-a arătat pentru doamna cu pricina, doamnă care nici măcar nu şi-a dat titularizarea în sistemul de învăţământ politic românesc cu dom' profesor Hrebenciuc, dom' profesor Frunda sau măcar dom' profesor Dragnea, ca să nu cităm decât câteva dintre miile de nume de cadre foarte bine pregătite ale sistemului păstorit de domnul rector Iliescu.
          Dincolo de caraghioslâcul fără margini al acestei situaţii, în care un prim ministru dispare câteva zile fără ca nimeni să ştie unde se află (Şi dacă dă Băsescu o lovitură de guvern în timpul acesta? La asta nu s-a gândit badgea Victor, amicu lu' badgea Ghiţă!) povestea cu pricina, încă în desfăşurare şi posibil pregătind şi alte surprize, ne-a furnizat deja două certitudini:

          - Victor Ponta e un laş. Da, un laş mare, mare de tot şi cam "păstârnac" (nu vreau să reiau termenul folosit de Iliescu pentru Geoană, ca să nu zică că l-am plagiat şi nici nu se cade ca în texte publice să folosim cuvinte nerespectuoase). Păstârnac pentru că, fiind un om mare - adică lung şi deja prim-ministru -, şi deci foarte vizibil, seamănă în aceste zile cu  struţul care îşi ascunde capul în nisip cu speranţa că s-a făcut nevăzut.

          - Primul ministru Ponta a fost  îndelung şi îndelat tras de urechi în ultimii doi ani, muştruluit, pus să scrie de 1000 de ori ba una ba alta, şi arătat cu degetul "Aşa NU!", şi nu lăudat, pupat, mângâiat, încurajat, aşa cum ne spunea cu zâmbetul lui lărgit între cele două urechi, la finalul întrevederilor. De aici reiese o a treia, care, vor spune unii, nu este chiar o noutate:

          - Ca şi bunicul său politic natural, Lenin, şi ca toată stânga, de la cea mascată sub rafinareţuri academice, literare şi filosofice, la cea terorisr-revoluţionară, Victor Ponta crede că :  
Adevărul este o prejudecată burgheză meschină!


în măsura în care nu este minciuna impusă drept adevăr, cu bâta sau prin spălarea creierului, de către comunişti revoluţionari de şcoală veche sau de către neocomuniştii corect politici de şcoală nouă.
            Şi o concluzie a acestor certitudini: Ponta şi ai lui (marea majoritate a politicienilor de astăzi) cred despre noi fie că suntem ca ei, ceea ce, din păcate, este valabil pentru mult prea mulţi, dar este doar parţial adevărat, fie că suntem proşti, ceea ce este iarăşi, dar din fericire, doar parţial adevărat.
 

Tarkovski despre rădăcini, Dumnezeu, opera artistului ca rugăciune

Trebuie să crezi în izvoarele tale, în rădăcinile tale. Să ştii de unde vii şi încotro te îndrepţi, pentru ce trăieşti. Cu alte cuvinte, să simţi, constant, dependenţa faţă de Creatorul tău. Dacă nu, dacă gândirea la Creator lipseşte, omul devine animal. Singura specificitate a omului este sentimentul său de dependenţă, această libertate pe care i-o dă faptul de se simţi dependent. Această simţire este calea spiritualităţii. Şansa omului constă în a dezvolta neîncetat această cale spre spiritualitate. Dependenţa este singura şansă a omului, căci această credinţă în Creator, această smerită conştiinţă de a nu fi decât creatura unei făpturi superioare, această credinţă are puterea de a salva lumea. Trebuie să-ţi umpli viaţa de slujire. Această relaţie este foarte simplă: seamană cu cea care îi leagă pe copii de un părinte. Trebuie recunoscută autoritatea celuilalt. Acest respect, această slujire este cea care îi dă omului puterea de a se vedea în lăuntrul său, îi furnizează privirea introspectivă, privirea contemplativă. Este ceea ce numim rugăciune (în cazul meu după ritul orthodox), dar este totodată forma pe care o îmbracă opera mea cinematografică, opera mea de artist. Cu toate acestea, sunt departe de a realiza acest ideal al rugăciunii.

Din volumul lui Costion Nicolescu

Credinţa, nădejdea şi iubirea în viaţa şi opera lui Andrei Tarkovski, 

oferit publicului în această săptămână de editura Lumea Credinţei