Un om avea un dinte

     Un om avea un dinte.

     Veţi zice: Ei şi ce? Cei mai mulţi oameni dinţi. Doar unii dintre bătrâni nu mai au.

     E adevărat oamenii au dinţi. Faptul că un om avea un dinte nu e nimic extraordinar, nu e o excepţie. Dar nu asta ne interesează, cum nu ne interesează nici măcar cum ajunsese aşa. Deci, de la început:

     Un om, care nu era bătrân, avea un singur dinte, căruia îi dăruia tot timpul său liber. Îşi scotea cu grijă proteza, care acoperea restul maxilarului, apoi îşi privea îndelung dintele în oglindă ca să descopere vreun posibil pericol. Urma perierea blândă,  grijulie, îndelungată, a dintelui cu mai multe feluri de pastă de dinţi: contra cariilor, contra sângerării, cotra tartrului, contra paradontozei. De acelaşi tratament se bucura, ulterior, şi gingia din jurul dintelui. Şi acest ritual se repeta nu numai dimineaţa şi seara, ci de fiecare dată după ce omul mânca ceva. Ceea ce, în final, ajungea să însemne cam tot timpul său liber.

     Dar, într-o zi, nu contează de ce, nu contează cum, nu are importanţă unde, parcă pentru a-şi bate joc de dedicaţia exclusivă a omului pentru a-l îngriji, dintele totuşi a căzut. Şub şocul dispariţiei iubitului său dinte, coloana existenţei sale, unicul destinatar al gândurilor, grijilor şi viselor sale, omul a rămas pironit în faţa oglinzii, care îi arăta acum doar (ceea ce i se părea a fi) hăul întunecat al gurii sale. Au trecut ore? Zile?  Nu ştim. Ceea ce ştim e că atunci când l-au găsit era atât de înţepenit încât iniţial au crezut că este un exponat de la muzeul statuilor din ceară.

     La început a crezut că va muri, apoi a vrut să se omoare, apoi şi-a spus că nu va mai ieşi niciodată din casă. Şi a stat aşa, suspendat între vis şi realitate, între amintirea luminoasă şi prezentul tragic, pe valurile sălbatice ale disperării, până când vântul, sau propria voinţă, l-a dus într-un golf liniştit. În tăcerea şi întunericul recluziunii sale voluntare, a început să vadă  lumina, să simtă vibraţia aerului,  să asculte ceasul celulelor, să cuprindă în palme muzica atomilor. A ieşit din casă. Şi-a reluat lucrul. A început să vadă oamenii, cerul, lumea, animalele, plantele. S-a minunat. S-a îndrăgostit. S-a căsătorit. Au făcut copii, şi-au luat o casă la ţară şi s-au mutat undeva în mijlocul naturii. La bătrâneţe, îşi amuza nepoţii şi strănepoţii cu detaliile incredibile ale poveştii omului care avea doar un dinte, detalii pe care noi, nefiind de faţă, nu avem cum să vi le povestim şi dumneavoastră. 

Odată un om a rămas fără niciun dinte. Ei şi ce?