Ioan Rus la Mercedes? Poate pentru experimente.

       Despre ex, deja, ministrul Ioan Rus, cunoscut şi ca ministrul "Bă Vasile, ce ştii de Popescu?" am aflat de la Traian Băsescu că dacă i se încurcă drumurile se întoarce la Mercedes. Se întoarce adică să lucreze la Mercedes? Au nevoie nemţii de el? Incredibil?
      Dar poate adevărat. Şi poate doar ca manechin în încercările de rezistenţă la "buşirea" maşinilor de perete, din lateral şi din spate. Cel puţin asta e concluzia la care putem ajunge rememorând traseul de circa 3 luni al acestui fost ministru, iepuraşul acar al lui Ponta şi Antonescu, care a dat-o în bară şi pentru că nu a organizat furtul cum trebuie şi pentru că, luat poate din somn, a apucat să dea pe gură cifre care le frigeau celor doi dosul.
        Si aşa vor păţi - şi veţi vedea că ei vor fi tot mai mulţi - cei care nu ascultă de ordinele lu' nenea Felix transmise prin această, din punct de vedere al meritelor şi realizărilor intelectuale, cea mai jalnică echipă de conducători politici ai României.  Că de meritele şi realizările morale nu are rost să vorbim atât timp cât ele nu sunt scoasela lumină din hăul care, se aude prin târg, a depăşit deja adâncimea gropii Marianelor.
      Şi să vedeţi ce "cea mai cinstită şi competentă" echipă guvernamentală vom avea în curând, ca aia din mai va părea una de îngeraşi.

Emil Constantinescu, omul lui Vântu.

         A intrat din nou în scenă, ori la comanda șefilor săi, ori la cea a orgoliului nemăsurat, cu siguranță şi una şi cealaltă, cu aplombul binecunoscut de lider mondial neînţeles, şi preşedintele Milică, cel care, prin toată activitatea sa ca preşedinte, şi prin toată prezenţa sa ca fost preşedinte, nu merită să fie numit altfel. Ba, Milică e poate prea blând, are un aer familiar, prietenos; e ca ăla cu coniacu din clipuri. Băiat simpatic, cu prieteni răi.
       Ei bine, Milică, cunoscut uneori şi ca Emil Constantinescu, a fost urcat în scaun la Cotroceni cu banii lui Vântu. Era prin vara lui 1996 când cei doi au fost puşi în legătură şi a pornit finanţarea. Realaţiile lor erau, în acel moment, în cel mai pus stil mafiot, ca de la Vântu la un finanţat faţă de care nu avea niciun respect, dar de care avea nevoie. Şi care  trebuia să întoarcă într-o zi serviciul. Cel care le-a făcut "lipeala" era chiar Vosganian, preşedintele PAR (Partidul Alternativa României), care la rândul lui fusese acroşat, din spusele sale, nu cu mult timp în urmă de vizionarul SOV.
        E adevărat, în 1996 SOV era un tip cu bani, tupeu, extravaganţe, dar încă nimic penal nu plutea deasupra lui. În acea vreme, eu eram secretar general al PAR și am trăit toate aceste lucruri foarte de aproape.

Amice, eşti idiot!

Evenimentele fără precedent din ultima vreme cer răspunsuri pe măsură. Propun instituirea premiilor "Amice, eşti idiot!" pentru comentarii publice ale persoanelor noastre publice. Pentru început propun următorul clasament:

Locul 1 - Ioan Rus pentru implicarea prietenilor domniei sale Platon şi Aristotel pentru un Ponta mititel. Un comentariu demn de un plutonier de miliţie din vremurile către care cu atâta nostalgie se întoarce guvernarea usl.

Locul 2 - Liviu Pop pentru sacul de nerozii cu care a îmbâcsit spaţiul public românesc de când s-a văzut pus caporal de miliţie peste învăţământul românesc.

Locul 3 - Puiu Haşoti pentru remarcile privindu-i pe cei care au decis plagiatul şi mai ales la adresa adresa "impostorului" de faimă internaţională Marius Andruh.

Ponta prin duşmanii lui

Avem prilejul, de circa două luni, să desluşim tot mai bine persoana, până acum, oarecum ceţoasă şi slab exprimată prin informaţii, a distinsului nostru prim ministru. Mai corect, avem prilejul de a ne confirma nişte bănuieli şi certitudini anterioare şi de a le completa cu multe alte certitudini. Se spune, astfel, că pe un om îl cunoşti şi după duşmanii lui. Unii oameni par a  nu avea duşmani; alţii au puţini şi/sau nesemnificativi  pentru o caracterizare. Cazul lui Victor Ponta este însă unul aparte: la cei câţiva duşmani pe care ni-i dezvăluise anterior manadatului său de premier, a reuşit să adauge o listă impresionantă în timpul acestuia. Să vedem care ar fi aceşti duşmani:

Duşmani fundamentali:

Adevărul – o entitate cu totul străină şefului usl. Victor Ponta a reuşit performanţa uluitoare de furniza numai minciuni şi deziceri de ziceri anterioare.

Bunul simţ – dacă a existat vreodată, el a fost eradicat în totalitateprin tratementul psd , astfel că nu s-a reuşit detectarea acestuia în comportamentul celui mai tânăr prim ministru.

Buna creştere (educaţia) – asemenea.

Munca – nu avem date despre actul de a munci al lui VP – el pare a nu fi existat vreodată. Avem însă despre acela de a copia şi de a lăsa pe alţii să-i facă lucrările.

Cultura – ca pentru orice bun comunist-nazist, cultura trebuie redusă, strivită, eliminată. Trebuie promovată însă incultura, falsa cultură, produsele sub-culturale, dominate de linia politică impusă de lupta împotriva celorlalţi duşmani principali din această listă.

Ştiinţa – dă activiştilor prea multă bătaie de cap. Cercetarea şi scrierea unei teze de doctorat, sau a unor cărţi, ca muncă, sunt doar pentru plebei. Şi apoi, ştiinţa nu prea acceptă să se plieze pe linia politică. E adevărat că în faţa camerelor de televiziune VP ne demostrează că 1 plus 1 face şapte, dar, de fiecare dată când ecanul schimbă imaginea, 1 plus 1 fac în continuare 2, aşa cum ştim de la aritmetică (aritmetica – o altă aservită lui Băsescu). 

Informaţia – pentru că nu vrea să fie numai cea produsă în laboratoarele USL.

Cinstea, Dreptatea, Responsabilitatea – pentru că sunt aliaţi direcţi ai adevărului, bunului simţ, bunei creşteri şi muncii.

Competenţa, Profesionalismul – sunt istovitoare, consumă inutil timpul în care poţi fura, distruge sau măcar omorî (chiar dacă şi numai indirect), dăunează lăcomiei şi înavuţirii personale şi a echipei; la ceilalţi sunt periculoase pentru că pun în pericol fraudele, tâlhăriile, politica bunului plac.

Justiţia – atunci când nu ascultă comanda politică şi se trezeşte să fie independentă.

Societatea civilă – pentru că este nesupusă, nelinguşitoare şi netransmiţătoare a politicii usl; evident cu excepţia ong-urilor create chiar de usl.

Interesul naţional – pentru că se opune interesului personal şi uslist.

Poporul român -  pentru că, cel puţin parţial are altă agendă decât cea usl. Chiar dacă el este invocat permanent ca „adrisantul” politicii usl-iste.

Duşmani conjuncturali:

Parlamentul – ilegitim atunci când are altă majoritate;

Curtea Constituţională atunci când dă decizii contrare intereselor usl;

Presa independentă politic sau de altă orientare decât usl;

Academia  României, ÎCCJ, Procuratura generală, DNA, ANI, Universitatea Bucureşti, ICR-ul, TVR-ul, Hidroelectrica, Ministerul Educaţiei etc. etc. etc.

Proştii lor (adică, ei) sunt mai proşti decât ai noştri (adică, noi)

Tuturor celor care se întreabă: Voi ne credeţi proşti? sau Ei ne cred proşti? le răspund:

Da, ei ne cred proşti.
Dar ... ei da, există şi un dar salvator.
Deci: 
Dar cât de prost trebuie să fii (şi fudul, că e mare cheltuială cu această "virtute") ca să crezi că ceilalţi (duşmanii, în concepţia lor) sunt mai proşti decât sunt ei cu adevărat (şi, hai să o recunoaştem, adesea suntem destul de proşti) şi mult mai proşti decât tine?
Proşti, comunişti declasaţi, nazişti reşapaţi, infractori deghizaţi în politicieni.

Lovitura de stat a comunism-hitlerismului în straie democrate.

 Vă propun în cele ce urmează, nesistematizat şi incomplet, pe baza situaţiei actuale dar şi a textelor şi amintirilor despre instaurarea bolşevismului şi a comunismului, pe de o parte, şi a nazismului, pe de altă parte, un mic ghid pentru desluşirea realităţii groteşti, aproape inimaginabile, în care ne găsim în România Europei anului 2012.

Statul suntem noi! - contestarea statului de drept sub argumentul prezenţei în instituţiile lui a oamenilor puşi de opoziţie, adică de duşmanii poporului.

Constituţia mamei lor de criminali sau Lovitura de stat în manieră democrată - modificarea Constituţiei pe calea forţei unei majorităţi parlamentare relative şi necalificate, în afara cadrul legal prevăzut pentru o astfel de modificare.

Legea e bună atât timp cât ne foloseşte nouă; dacă nu o schimbăm – legea e dispreţuită, considerată doar un mijloc pentru a-şi atinge scopurile.

Ura distrugătoare, insulta, invectiva, linşajul public (mediatic), înfierarea cu mânie populară – principalele mijloace pentru a cuceri, întări şi extinde puterea absolută asupra societăţii.

Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine – calificarea oricărei critici, care li se adresează, drept rea-voinţă, ură viscerală, atentat la democraţie şi la popor.

Democraţia e la noi, voi sunteţi nişte ciocoi – orice fac ei este democratic şi numai democratic, şi oricum mult mai democratic decât orice altceva făcut de ceilalţi.

Opoziţia e necesară moartă, închisă sau afară din ţară -  ce altceva ar mai fi de spus.

Noi suntem poporul, voi duşmanii lui – tot ceea ce fac ei este 
indubitabil, dincolo de orice bănuială şi raţiune, pentru binele poporului, al cărui glas şi voinţă este, pe care a venit să îl slujească (chiar dacă acesta nu înţelege, nu ştie, nu vrea sau chiar refuză; în acest ultim caz poporul însuşi devine duşmanul poporului).

Noi acuzăm, nu gândim – acuzarea fără dovezi, căci acestea, se sugerează, sunt subînţelese acuzaţiei şi integrate acesteia fără a mai fi nevoie să fie probate practic – mai ales că ele sunt aduse de cei mai integri, mai devotaţi, mai inteligenţi, mai competenţi, mai responsabili fii (şi fiice) ai poporului.

Lupta permanentă, necruţătoare, cu toate mijloacele, împotriva terorismului – de exemplu, a securismului: vor acuza întotdeauna la ceilalţi presupuse practici şi acţiuni teroriste (securiste), mai cu seamă în momentele în care ei înşişi pun în operă astfel de practici, adică permanent.

Dreptatea e cu noi – ceea ce fac ei este întotdeuna drept, necesar, bun; ceea ce fac ceilalţi, opusul şi chiar mult mai rău.

Adevărul ne aparţine – iar atunci când îl schimbă de la o zi la alta o fac întotdeauna în numele lui şi pentru mai-binele poporului.

Ba pe-a mătii – răspunsul standard la orice altă idee, posibilitate, propunere, observaţie, critică.

Ai lor sunt îngeri, ceilalţi sunt demoni – greşelile lor, dacă totuşi sunt dovedite, sunt normale şi înduioşătoare erori umane, inerente unei lupte neîntrerupte pentru binele poporului; ale celorlalţi sunt grave păcate capitale pentru care nu merită niciun pic de înţelegere sau milă. Dovedirea unor greşeli este, totuşi, improbabilă, natura lor oarecum divină fiind mai presus de această slăbiciune omenească, iar cei care ar încerca o astfel de demonstraţie fiind, evident, nişte javre rău-intenţionate.

Miniuna - adevăr, neruşinarea - bună purtare, nesimţirea - bun simţ, hoţia – cinste, incompetenţa – profesionalism, incultura – doctorate şi lucrări ştiinţifice, ticăloşia – iubirea aproapelui – în virtutea acestor principii, hoţii sunt puşi paznici, mafioţii fac justiţia, criminalii devin victime ale umantarismului lor şi cu toţii sunt cel puţin eroii neamului.

Noi nu vrem puterea, noi ne jertfim pentru binele şi viitorul luminos al poporului.

Cine nu e cu noi e împotriva poporului!

Ceilalţi (opoziţia) sunt răi doar când sunt ceilalţi, când devin ei sunt buni.

Ciocu mic!

Rămâne să adăugaţi ceea ce credeţi că lipseşte, sau să îmbunătăţiţi ceea ce nu e prea fericit exprimat.

Victor Ponta - Curiozitate 1

Oare ce ştia VP despre moartea procurorului Panait şi nu putea să ne spună în acel moment şi nu ne-a mai spus niciodată? Ar putea să ne spună acum că tot a scăpat de umbra lui Năstase la psd? Sau nu? De ce?

Adrian Năstase - Curiozitate 1

       O curiozitate pe care, ca să nu fiu acuzat de plagiat, mărturisesc că am întâlnit-o, încercând să aflu cam caţi avocaţi a avut AN, şi la câţiva comentatori ai altor articole:

      Câţi avocaţi a avut Adrian Năstase, şi cât şi de unde i-a plătit în cei 6 - 7 ani, ştiind că, cel puţin numele vehiculate te costă sute de euro ora de consultaţie şi că reprezentarea gratuită nu se admite?

Ministru (poezie urbană)

Sunt ministru
şi mă distrez
şi mă distrez,
toată ziua croşetez;
fac biluţe,
prind muscuţe,
şi le las în trei lăbuţe.
Primesc telefoane,
umflu baloane
şi conturi  babane,
şi sar pe cucoane.


Ce viaţă, măi Fane!
SUNT LA BUTOANE!

ICR-ul din stradă

        Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. În trecut, prin prisma textelor scrise de el, l-am privit mai curând critic. Am polemizat pe tema lui cu diverşi prieteni care îl susţineau înflăcărat, posedaţi de magnificenţa geniului său. Sau care îl purtau prin societate ca pe nişte sfinte moaşte. Personal l-am găsit, deşi cu multe lucruri interesante, mult prea trufaş intelectualist. Ca un prinţ autoasumat al ideilor.
       Timpul a dovedit că mai curând variantă cu moaştele era cea adevărată. Când Patapievici l-a susţinut pe Băsescu în textele sale, unii dintre adulatori, în timp tot mai mulţi, l-au aruncat oripilaţi pe marginea drumului constatând că nu sunt sfinte moaşte, ci rămăşiţele unui vampir. Şi, care cum a putut, i-a înfipt şi un ţăruş în inimă ca să-l termine pe vecie.
     
       În ceea ce mă priveşte, am constatat, din scrierile scurte sau mai scurte ale ultimilor ani, fie ele politice fie de altă natură, o oarecare evoluţie (şi folosesc corect aici termenul) a gânditorului, coborât mai aproape de praful şi de noroiul cetăţii, mirosindu-le, gustându-le şi înţelegându-le altfel, dar şi ridicat mai aproape de cer, chiar dacă încă trufaş.
       M-am întâlnit cu Patapievici indirect, pe internet, cu vreo 3 luni în urmă pe când organizam festivalul filmului evreiesc, iar ICR-ul ne ajuta cu premiile pentru competiţia de film. A fost o întîlnire oarecum neplăcută, cu un Patepievici, pornit pesemne de nişte subordonaţi zeloşi şi săpători contra altora, care nu greşiseră cu nimic. Am remarcat încă o dată, dar acum legat de un HRP în interacţiune cu ceilalţi, acelaşi ton seniorial, trufaş, aceeaşi poziţionare agasantă de prinţ, de data aceasta, al oamenilor.
     
       Am aflat însă în toată această perioadă şi despre ridicarea de sub pământ a ICR-ului. I-am văzut produsele, am ascultat opiniile despre activitatea lui. Lăsând deoparte unele  episoade mult discutate , mai ales aici în ţară - poate că episoade în mod real neinspirate, poate probleme de invidie, dar în mod sigur încercări de a lovi în Băsescu - este pentru prima oară după multe zeci de ani când România începe să conteze afară cultural, să fie percepută ca un producător de cultură, nu numai ca o colonie imundă şi tâmpă. Lăsând deoparte prezenţa interbelică a unor personalităţi în diverse ţări europene, care se reprezentau mai ales pe ele, este pentru prima dată în istoria statului român când cultura iese în afară masiv, organizat, constant, inteligent; este de altfel opinia majorităţii străinilor cu care am stat de vorbă, fie din institutele culturale străine din Bucureşti, fie din corpul diplomatic, fie veniţi din afară. Produsele noastre culturale şi producătorii lor sunt în sfârşit prezentate şi prezentaţi în ton cu vremurile dar şi cu valoarea lor. Evident, se poate discuta pe multe din dimensiunile interne ale activiţii ICR-ului; pe artiştii, pe evenimentele, manifestările organizate sau numai susţinute. Există, vor exista, păreri pro şi contra. Dar un lucru e clar: aici este unul din puţinele locuri în care şi din care, după 23 de ani, s-a construit ceva.
     
       Nu l-am întâlnit niciodată pe Patapievici. Dacă l-aş fi cunoscut direct, poate l-aş fi plăcut mai mult, poate mai puţin. Dar oricât l-ar respinge cineva pe omul din lume, sau pe gânditorul, sau şi pe unul şi pe celălalt, cât de ticălos, de troglodit, de lipsit de Dumnezeu trebuie să fie acel cineva, personaj singular sau/şi colectiv, pentru a distruge o construcţie valoroasă numai pentru că nu-i place arhitectul ei? Sau de fapt nu-i place ce face respectiva construcţie? Nu-i place că ridică valori, că le dă o dimensiune internaţională, că începe să se nască mândria de a fi român raportată la acestea? Nu-i place că scoate oamenii din amoţeală, că produce modele, că îi reduce lui controlul?
     
         După cum o spun mulţi, după cum am spus-o şi eu, comunismul nu a murit; el doar s-a "mutantizat". S-a îmbrăcat, în piele de oaie democrată. Dar e uşor de descoperit. Pentru că chiar dacă îşi schimbă blana nu-şi poate schimba şi năravul. Şi miroase: a sânge, a hoit, a moarte, a neant.      
       Acţiunea împotriva ICR este una pur comunistă. De aceea ea trebuie împiedicată, iar organizatorii ei demascaţi ca turbaţi câini roşii. De aceea trebuie să ni se audă glasul. De aceea trebuie să fim în stradă. Pentru a arăta că ICR-ul este şi în stradă. Ce altă mai bună recunoaştere a meritelor acestei echipe?