Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească.
Există, într-adevăr, două căi sau feluri de postire, înrădăcinate deopotrivă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, şi care corespund cu două nevoi sau stări distinctive ale omului. Prima modalitate poate fi aceea a unui post deplin, pentru că acesta constă într-o abţinere totală de la mâncare şi băutură. Cea de-a doua modalitate poate fi definită ca un post de asceză, pentru că rezidă în principal în abţinerea de la anumite mâncăruri şi în reducerea substanţială a regimului alimentar. Postul deplin, prin însăşi structura sa, este de scurtă durată şi este de obicei limitat la o zi sau chiar la o anumită parte a zilei. De la începuturile creştinismului, acest post deplin a fost înţeles ca o stare de pregătire şi aşteptare — starea de meditaţie duhovnicească asupra a ceea ce va să vină. Foamea fizică corespunde aici aşteptării duhovniceşti a plinirii, „deschiderea" întregii fiinţe umane către bucuria ce va să vină. Astfel, în tradiţia liturgică a Bisericii, găsim acest post deplin ca ultima şi cea mai de seamă pregătire pentru un mare praznic, pentru un eveniment duhovnicesc major. De exemplu, îl descoperim în ajunul Crăciunului şi Bobotezei, dar mai presus de orice el este Postul Euharistie, modul esenţial al pregătirii noastre pentru ospăţul mesianic la masa lui Hristos, în împărăţia Sa. Sfânta Euharistie este precedată întotdeauna de acest post deplin, care poate varia ca durată, dar care, în Biserică, constituie o condiţie necesară pentru Sfânta Împărtăşanie. Mulţi înţeleg greşit această rânduială, nevăzând în ea altceva decât o rânduială arhaică, şi se întreabă cum un stomac gol ar putea constitui o condiţie obligatorie pentru primirea Tainei. Redusă rudimentar la o asemenea înţelegere fizică şi „fiziologică", văzută ca simplă disciplină, această rânduială îşi pierde desigur semnificaţia. Atunci nu ne mai mirăm de ce Romano-Catolicismul, care cu mult timp în urmă a înlocuit înţelegerea duhovnicească a postirii cu una juridică şi disciplinară (de exemplu, puterea de a „da dispensă" pentru post ca şi cum Dumnezeu şi nu omul ar avea nevoie de postire!) astăzi, practic a abolit postul „euharistic". Totuşi, în adevăratul său sens, postul deplin este principala expresie a acelui ritm de pregătire şi plinire prin care Biserica trăieşte, pentru că el reprezintă deopotrivă aşteptarea lui Hristos în „această lume" şi venirea acestei lumi în „lumea ce va să vină". Putem adăuga aici că în Biserica primară acest post deplin avea un nume luat din vocabularul militar; se numea statio, ceea ce înseamnă o garnizoană în starea de alarmă şi mobilizare. Biserica este trează — ea aşteaptă Mirele, iar pe Acesta îl aşteaptă întru bucurie şi lumină. Astfel, postul deplin nu este numai un post al membrilor Bisericii; el este Biserica însăşi ca stare de postire, ca aşteptare a lui Hristos, Care se apropie de ea în Sfânta Euharistie, Care va veni cu slavă la sfârşitul veacurilor.
Foarte diferite sunt însă conotaţiile duhovniceşti ale celui de-al doilea mod de postire, pe care l-am definit ca ascetic. Aici, scopul postirii este acela de a elibera omul de sub stăpânirea nefirească a cărnii, de această supunere a duhului către trup şi poftele sale, ceea ce reprezintă rezultatul tragic al păcatului şi căderii primordiale a omului. Numai printr-un efort îndelung şi stăruitor, omul descoperă că „nu se hrăneşte numai cu pâine" — că poate reface întâietatea duhului. Această întâietate presupune prin structura sa intimă un lung şi susţinut efort. Timpul este esenţial întrucât este nevoie de acesta pentru a dezrădăcina şi vindeca boala generalizată pe care oamenii au ajuns să o considere ca pe stare a lor „normală". Iscusinţa postirii ascetice a fost cultivată şi desăvârşită în tradiţia monastică, fiind apoi acceptată de întreaga Biserică. Este experimentarea de către om a cuvintelor lui Hristos cum că puterile diavoleşti care au înrobit omul nu pot fi biruite decât prin „post şi rugăciune". Ea îşi are originea în exemplul lui Hristos însuşi care a postit patruzeci de zile, apoi 1-a întâlnit pe Satana faţă în faţă şi această ciocnire a schimbat înclinaţia omului „nu numai către pâine", inaugurând astfel eliberarea acestuia. Biserica a stabilit patru perioade pentru acest post ascetic: perioadele dinainte de Paşte şi Crăciun, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel şi Adormirea Maicii Domnului. De patru ori pe an ea ne invită să ne curăţim şi să ne eliberăm de sub stăpânirea cărnii prin terapia sfântă a postirii şi, de fiecare dată, succesul terapiei depinde, cu siguranţă, de aplicarea anumitor reguli de bază, dintre care „neîntreruperea" postirii, continuitatea acesteia în timp, este una dintre cele mai importante.
Această diferenţă dintre cele două moduri de postire ne ajută să înţelegem aparenta contradicţie dintre canoanele care reglementează postul. Canonul care interzice postirea în zi de Duminică înseamnă din punct de vedere literal că în acea zi postirea este „întreruptă" în primul rând de Sfânta Euharistie însăşi, care plineşte aşteptarea, nădejdea şi care, fiind scopul întregii postiri, este de asemenea şi sfârşitul ei. Cu alte cuvinte aceasta înseamnă că Duminica, Ziua împărăţiei, nu aparţine acelui timp a cărui semnificaţie ca pelerinaj sau călătorie este exprimată specific în Postul Mare. Duminica rămâne astfel nu ziua postirii ci a bucuriei duhovniceşti.
Dar în timp ce întrerupe postul deplin, Sfânta Euharistie nu întrerupe postul „ascetic" care, aşa cum am explicat, are nevoie de continuitatea efortului duhovnicesc, prin însăşi natura sa. Aceasta înseamnă că rânduielile alimentare care guvernează postirea ascetică rămân valabile în Duminicile Postului. Mai concret, cărnurile şi grăsimile sunt interzise, dar numai din cauza caracterului „psiho-somatic" al postirii ascetice, pentru că Biserica ştie că trupul, dacă va fi „supus", trebuie să suporte o disciplină îndelungată şi stăruitoare a abstinenţei. De exemplu, în Rusia, călugării nu au mâncat niciodată carne, dar asta nu înseamnă că ei au postit de Paşte sau cu ocazia altei mari sărbători. Se poate spune că o oarecare măsură a postirii ascetice aparţine vieţii creştine ca atare şi că ar trebui ţinută de către creştini. Dar semnificaţia Paştelui, atât de comună din păcate, ca o obligaţie de a bea şi de a mânca peste măsură este o tristă şi urâtă caricatură a adevăratului duh al Paştelui! Este într-adevăr tragic că în unele biserici oamenii sunt descurajaţi de la împărtăşirea cu Sfânta Euharistie de Paşte iar frumoasele cuvinte ale Predicii de Paşte a Sfântului Ioan Hrisostom — „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este din belşug, nimeni să nu iasă flămând" — sunt probabil înţelese ca referindu-se exclusiv la conţinutul bogat al coşurilor cu prinoasele de Paşte. Praznicul este o realitate duhovnicească, iar pentru a fi păstrat aşa cum se cuvine are nevoie de tot atât de multă sobrietate şi meditaţie duhovnicească ca şi postul.
Deci, trebuie să se înţeleagă clar că nu există contradicţie între insistenţa Bisericii ca să menţinem abstinenţa de la anumite mâncăruri în timpul Duminicilor din Post şi interzicerea postirii în ziua Sfintei Euharistii. De asemenea, este limpede că numai urmând cele două rânduieli ale Bisericii, păstrând simultan ritmul euharistic al nevoinţei şi desăvârşirii şi ostenelile neîncetate ale celor „patruzeci de zile spre mântuirea sufletului" putem cu adevărat să împlinim scopurile duhovniceşti ale Postului Mare. Toate acestea ne conduc acum către locul deosebit pe care îl ocupă în rândul slujbelor Postului Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite.
Alexander Schmemenn - POSTUL CEL MARE
