Cele două sensuri ale postirii

Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)

Treburile zilnice şi evenimentele din jur m-au împiedicat să termin comentariul meu asupra textului lui Cristi Pantelimon. Voi încerca acum, foarte schematic să pun punct pentru a lăsa să iasă la lumină răspunsul său, care deja aşteaptă în memoria virtuală a calculatorului.
Deci, Cristi, continui pe text:

• Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, faţă cu destinul românilor, foarte sus: alături de Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni.
• Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
• Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi stat reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
• De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
• Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (nu-i aşa?), darmi-te preşedinte de ţară.
• Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa o urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
• Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de cum zici tu: "ceilalţi "acţionari" ai efortului de curăţire a României"; şi nu nici învins de situaţie. Mai întâi pentru că nu ştiu cine aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi. Iar
• Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere: să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
• Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu, crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
•  Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918. 
• Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.

PS: Apropo de linişte:Ana Blandiana: Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunoasteam

Felix, acest Iuda şi Caiafa

Probabil cea mai importantă hotărâre judecătorească din 1990 încoace.
Un moment al adevărului şi al luminii.
Un moment al speranţei.
Un moment care poate fi începutul unui drum.
Un moment al dreptăţii pentru milioanele de victime de tot soiul ale terorismului de stat comunist.

Afirm că este cea mai importantă decizie a justiţiei avându-l în vedere nu numai pe individul Felix, ci tot ceea ce el reprezintă, pe toţi cei care i-au stat şi îi stau alături, de la securişti, miliţieni, turnători, delapidatori ai banilor poporului român cu nume sau fără, cu chip sau fără, profitori de tot soiul, toată gama de paraziţi umani, de indivizi fără morală, fără conştiinţă, fără ţară, până la Antonescu şi Ponta.
Bani, televiziuni, protecţie, prietenii şi cârdăşii politice, totul la cea mai mare putere, la cel mai înalt nivel.  

E prima dată în aceşti 21 de ani când câştigă cei buni, cei drepţi, cei omorâţi sau chinuiţi, cei jefuiţi. 
E prima dată când această coaliţie a răului, care se ocupă cu distrugerea neamului românesc, este înfrântă.
Decizia de astăzi este ca o rupere de blestem, ca o risipire de vrajă întunecată, este un moment în care iadul a gemut.

Şi, probabil că nu întâmplător, această zi este în Postul Mare, în această perioadă în care ne pregătim pentru Învierea Celui ucis de Felicşii din toate timpurile. 
Poate că ziua de azi anunţă şi o înviere a sufletului românesc.
Doamne ajută!

Un moment extraordinar - Voiculescu turnător!

        Mai sunt şi becuri din când în când în tunelul ăsta.
        Decizia Curţii Supreme este un astfel de moment de sclipire, de aprindere a unei luminiţe. Poate fi un moment cu un potenţial nebănuit. E un moment de bucurie - bucuria că s-a făcut, parţial, dreptate. Că întunericul puturos construit de banda de nemernici, din trecut şi din prezent, din care face parte şi acest individ, a fost spart.
        Aşteptăm condamnarea pentru declaraţie mincinoasă.
        Am să revin.

Cu A. Schmemann despre - LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

1. Cele două sensuri ale Sfintei Împărtăşanii

Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într- una din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o

slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite.

Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influenţelor apusene şi latine, aceasta pur şi simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare" sau „de pomenire" — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar şi acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de ascultare formală şi de a înţelege semnificaţia ei duhovnicească, „logica" profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunţit semnificaţia acestei rânduieli care transcende cadrul Postului şi pune în lumină întreaga tradiţie liturgică a Ortodoxiei.

În termeni generali vorbind, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuşi, pentru a înţelege semnificaţia acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiţia ortodoxă, care este profund diferită în această privinţă de teologia şi practica euharistică a catolicismului apusean, Sfânta Euharistie şi-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc şi luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea învierii Sale. Cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada învierii Sale. Bucuria şi „arderea" inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuşi li S-a descoperit la „frângerea pâinii" (Luca, XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veşnic al cunoaşterii sale „experimentale" şi „existenţiale" a Învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuşi apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învăţase aşa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „uşile fiind încuiate" El a apărut printre ei şi a luat parte la masa lor. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (III)

În al patrulea rând, conservatorii se lasă conduși de principiul prudenței. Burke este de aceeași părere cu Platon că, pentru omul de stat, prudența este șefă între virtuți. Fiecare măsură publică trebuie să fie judecată prin prisma probabilelor ei consecințe pe termen lung, și nu numai după trecătoarele avantaje sau popularitate. Conservatorii spun despre liberali și despre radicali că sunt imprudenți: pentru că se aruncă asupra obiectivelor lor fără să acorde atenție riscurilor unor noi abuzuri mai rele decât relele pe care speră să le înlăture. După cum a spus John Randolph of Roanoke, Providenţa divină se mişcă încet, dar diavolul se grăbeşte întotdeauna. Societatea umană fiind complexă, remediile nu pot să fie simple, dacă vrem ca ele să fie şi eficiente. Conservatorul declară că el acţionează numai după suficientă reflecţie, timp în care a cântărit cu grijă consecinţele. Reformele bruşte şi necugetate sunt la fel de periculoase ca tăieturile chirurgicale bruşte şi necugetate.

În al cincilea rând, conservatorii sunt atenţi la principiul varietăţii. Ei se simt legaţi de complexitatea proliferantă a instituţiilor sociale şi modurilor de viaţă stabilite cu mult timp în urmă, atât de deosebite de uniformitatea îngustă şi egalitarismul paralizant al sistemelor radicale. Pentru păstrarea unei diversităţi sănătoase în orice civilizaţie, trebuie să supravieţuiască ordine şi clase, diferenţe de condiţie materială şi multe alte feluri de inegalitate. Singurele forme adevărate de egalitate sunt egalitatea Judecăţii de Apoi şi egalitatea în faţa unui tribunal; toate celelalte încercări de nivelare trebuie să conducă, în cel mai bun caz, la stagnare socială. Societatea are nevoie de o conducere corectă şi capabilă; şi dacă diferenţele naturale şi instituţionale sunt distruse, curând un tiran sau o ceată de mizeri oligarhi vor crea noi forme de inegalitate.

În al şaselea rând, conservatorii sunt disciplinaţi de principiul lor de imperfecţiune. Natura umană suferă în mod iremediabil din cauza unor greşeli grave, conservatorii ştiu acest lucru. Omul fiind imperfect, niciodată nu va putea fi creată o ordine socială perfectă. Din cauza neliniştii omeneşti, omenirea s-ar revolta împoptriva oricărei dominări utopice şi ar izbucni din nou într-o nemulţumire violentă – sau altfel va muri de plictiseală. A urmări Utopia este tot una cu a sfârşi într-un dezastru, spun conservatorii: noi nu suntem făcuţi pentru lucruri perfecte. Tot ceea ce putem aştepta în mod rezonabil este o ordine suportabilă, o societate echitabilă şi liberă, în care vor continua să se ascundă unele rele, nedreptăţi şi suferinţe. Prin atenţia potrivită acordată reformelor prudente, noi putem păstra şi îmbunătăţi această ordine suportabilă. Dar dacă vechile instituţii şi garanţiile morale ale unei naţiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarchic din umanitate se dezlănţuie: “ceremonia inocenţei este stricată”. Ideologii care promit perfecţiunea omului şi a societăţii au transformat o mare parte a lumii secolului douăzeci într-un iad pământean.
 
În al şaptelea rând, conservatorii sunt convinşi că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată şi Leviatanul va deveni stăpân peste toate. Pe fundamentul proprietăţii private s-au construit mari civilizaţii. Cu cât este mai răspândită posesiunea proprietăţii private, cu atât mai stabil şi productiv este poporul. Conservatorii susţin că nivelarea economică nu înseamnă progres economic. A primi şi a cheltui nu sunt idealurile supreme ale existenţei umane; dar o bază economică solidă pentru persoană, pentru familie şi pentru popor este mult de dorit.

Sir Henry Maine, în a sa Comunităţile săteşti, pune cu tărie cazul proprietăţii private ca deosebită de proprietatea colectivă: “Nimeni nu are libertatea de a ataca mai multe prorietăţi şi în acelaşi timnp să afirme că pune preţ pe civilizaţie. Istoriile celor două nu pot să fie desfăcute una de cealaltă.” Pentru că instituţia mai multor proprietăţi – adică, proprietatea privată – a fost un instrument puternic în a-i învăţa pe bărbaţi şi pe femei responsabilitatea, în a le furniza motive de integritate, de a susţine cultura generală, de a ridica omenirea deasupra nivelului unei simple corvoade, de a asigura tihna de a gândi şi libertatea de a acţiona. De a fi în stare să te bucuri de fructele muncii tale; de a fi capabil să vezi munca ta făcută permanent; pentru a putea să-ţi laşi moştenire proprietatea uzrmaşilor tăi; de a fi capabil de ridicare de la starea chinuitoarei sărăcii la siguranţa împlinirii de durată; de a avea ceva care este cu adevărat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaşte că posesia proprietăţii îi stabileşte posesorului anumite îndatoriri; el acceptă aceste obligaţii morale şi juridice cu seninătate.  Va urma.

Traducere: Paul Ghiţiu

Imagini de la Valea Plopului

În pagina de POZOGRAFII găsiți mai multe și mai mari imagini de la Valea Plopului de acum un an.  

Tot ceea ce se vede în aceste imagini  a fost construit din ajutoare, de către Părintele Tănase împreună cu voluntari și cu beneficiarii mai mari ai acestui sat al omeniei, care a ajuns la 400 de suflete. În postarea anterioară, de la Fundația Arsenie Boca, găsiți o listă cu cele necesare pentru cei de acolo.

Pentru a le mări și mai mult dați click pe poză.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (6) - Important, se merge la Valea Plopului la Părintele Tănase cu ajutoare

Dragi prieteni ai fundaţiei,

 

Cu bucurie vă anunţăm că pe data de 19.03.2011 mergem la copiii din Valea Plopului - Valea Screzii! Cu puţin timp în urmă am cerut de la doamna administrator din Valea Screzii şi de la Părintele Tănase o listă cu necesităţi. Astfel, găsiţi lista mai jos:

1. Lapte praf ( Nan 1, 2,3), pampers pentru copii nr. 4
2. Şerveţele umede (tot pentru copii)
3. Pahare de unică folosinţă şi serveţele de masă
4. Soluţii de curăţenie pentru parchet şi gresie + înălbitor pentru rufe
5. Spirt medicinal, soluţii dezinfectate (rivanol, betadina, apă oxigenată)
6. Comprese sterile, plasturi, feşe, nurofen sirop pentru copii şi adulţi – pentru raceală şi gripă, medicamente pentru dureri de gât ( faringosept, strepsils etc.)
7. Conserve de mazăre, fasole verde, ciuperci, zacuscă, bullion, soia (granule), şniţele din soia, margarină, biscuţi de post, napolitane de post, halva, peşte
8. 15 feţe de masă (dimensiuni: 1,80 m cu 2,20 m).

 

La toate acestea se adaugă şi bani pentru materiale de construcţii sau chiar materiale! Venim cu rugămintea ca şi de data acesta să ne ajutaţi să strângem cele necesare! Mulţumim pentru toate eforturile de până acum! În ceea ce priveşte plecarea, ca de obicei, ne-am propus să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 17 martie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am îmbogăţit oferta de cărţi! Găsiţi pe site-ul fundaţiei toate detaliile despre noile titluri gen: Filocalia pentru copii şi tineri ( vol. I), Sfânta Elisabeta - Mare ducesă a Rusiei. Viaţa şi Pătimirea, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă – Părintele Proclu Nicău etc.! Click aici pentru a vizualiza pagina site-ului!

 

Mulţumim! Bucurie!

 

O soră a vieţii

 

„Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două.

Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte. Întâmplările următoare ne pot pune pe cale:

Povestea cineva zicând: „Se făcea că eram un om sărac, cu nevastă şi copii şi n-aveam nicio avere. Lumea se-nrăise şi nimeni nu mă ajuta; drept aceea, m-am gândit să mă fac şi eu la fel şi să merg să fur. Deci într-o noapte am plecat să fac isprava ce o plănuisem. Dar, nefiind un priceput în meserie, mi s-a întâmplat să fiu prins de paznici care m-au legat şi m-au băgat în temniţă. După mai multă vreme m-au chemat la judecată pentru tâlhărie. M-au judecat şi m-au osândit la moarte. Drept aceea, ducându-mă afară din cetate, legat fedeleş cu mâinile la spate, ne-am oprit într-o pădure, unde aveau să mă spânzure de-o cracă. Când îmi strânseră ştreangul de grumaz, tresării de spaimă şi mă trezii din vis. Eram leoarcă de sudoare, dar izbăvit de ştreang.

Ce se întâmplase? Dormisem pe spate şi din tavan, drept de deasupra mea, se dezlipise o bucată de tencuială care-mi căzuse tocmai pe grumaz şi care mă trezise.

Aşadar, eu trăisem o istorie întreagă care cuprindea atâtea lucruri răsfirate pe aşa de multe zile adunate într-o clipă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Cum a descoperit Cetăţeanul Vasileanu dracul naţionalist în Biserica Ortodoxă Română

       Ori pentru că nu-l băga nimeni în seamă şi atunci s-a gândit să atace piaţa cu un subiect care are potenţial de scandal, ori pentru că cineva, "o voce", i-a şoptit o comandă scurtă, ori pentru că amândouă, dl. Vasileanu are treabă de la un timp cu Biserica Ortodoxă Română.
       După ce într-un articol recent avea mai multe griji - poate prea multe pentru un singur articol - cum că i-au scăzut procentele de încredere din partea populaţiei pentru că e dreaptă dar e strâmbă, că e coruptă, că nu ştie să comunice, că nu prea e democrată - după cum spuneam, cam multe şi amestecate diluând astfel efectul - cetăţeanul respectiv revine cu o nouă grijă: 

        "De ce persista delirul pseudo-nationalist in discursurile unor lideri de opinie ai BOR, cunoscuti teologi sau preoti, mari duhovnici, ba chiar unii ierarhi care parca vor sa-l concureze pe tribunul de Butimanu? Cum poate fi atenuat si imbunat acest discurs? Cu alte cuvinte, cata audienta au astazi pozitionarile nationaliste firesti, decente, adecvate inteligent noilor realitati europene si euro-atlantice, dar care nu aluneca in capcanele ideologice, in extremisme defuncte?"

       Neamintindu-mi de nicio astfel de atitudine, ba chiar fiind uşor dezamăgit de un uşor prea la modă internaţionalism al Bisericii noastre, am accesat materialul cu pricina pentru a vedea despre cine e vorba; care sunt duşmanii  noilor realităţi europene şi euro-atlantice, cine sunt imitatorii cruciaţi ai nebunului de la Butimanu. Şi iată cine erau zmei şi căpcăunii:

       La intrebarile de mai sus exista o multitudine de raspunsuri. Era previzibil, de pilda, ca un fost membru al miscarii legionare, precum Pr. Justin Parvu, sa-si promoveze ideologia pana la capat, caci vorbim de un batran de 92 de ani care a suferit indelung pentru convingerile sale. Este insa de neinteles de ce si cum a reusit parintele sa devina astazi un centru de greutate al extremismului crestin ortodox romanesc,manifestat in felurite variante: de la refuzul pasapoartelor biometrice ￢ mai nou, al cardurilor de sanatate, pana la refuzul vaccinurilor, al autoritatii Bisericii si a statului, in ultima instanta.

       Ei erau numai unul, părintele Iustin Pârvu, căci pe nimeni altul nu mai numeşte cetăţeanul Vasileanu într-un material destul de lung, de altfel. Asta ar fi unu.
Doi: Unde se ascunde pseudonaţioalismul de tip Butimanu în refuzul paşapoartelor, al cardurilor de sănătate, al vaccinurilor etc. Fantezie, fantezie, da' să ştim şi noi.
Trei: Unde se ascund elementele ideologiei legionare pe care, pretinde comunardul Vasileanu, bătrânul călugăr o promovează până la capăt, în aceleaşi refuzuri? Căci cu altceva revoluţionarul Vasileanu nu mai vine.
       Dar cine citeşte titlul articolului şi extrasul din şapoul acestuia în care este reluat chiar primul text citat mai sus, înţelege foarte clar că BOR colcăie la toate nivelele de legionari, tribuni, nebuni, extremişti şi, de ce nu, terorişti. Şi pentru ca construcţia imaginară să ţină avem şi un "ce" concret: părintele Pârvu, pe care o întâmplare meşteşugit pusă la cale, probabil, l-a aruncat sub satârul necruţător al internaţionalilor, corecţilor, activiştilor etc (Aşa cum în primul material era amintit Teodosie de la Constanţa; câte o tentă de concret care să facă tot virtualul adevărat).
       Şi pentru că toate astea trebuia să servească unui scop mai perfid iată şi concluzia pe care filosoful post-marxist ne-o serveşte din chiar primul rând al articolului său:

Intoxicati cu delirul pseudo-nationalist, este greu sa mai gandesti astazi Biserica drept vector de securitate.(!!!)
  
        Cum autorul articolului nu e venit nici din munţii din Papua Noua Guinee, nu e nici prost, nici incult, în oricare din variantele de la început, şi în chiar logica textului său, am putea trage şi noi concluzia, pornind numai de la acest unic articol, că: dacă nu ar fi un "îndrăcit" ar fi mai mult ca sigur un "oportunist ticălos". Ar fi corect?

Cu Părintele Teofil Părăian despre Canonul cel Mare

- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.

Mai multe în pagina Ortodoxie.