Jurnal de filosofie creştină: Cu Nicolae Steinhardt despre OMUL POLITIC - DEMNITARUL şi ..

Omul politic – el poartă grija orânduirii pe cât se poate de mai bună a celor lumeşti – nu i se cere numai bunătate, ci şi multa inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

Baltazar Grácian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi primejdiile le ştiu de frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar ursita se potriveşte după firea lor.”

Când o enthelie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobândeşte caracter de monopol, demenţa e aproape. Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decât punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

 Ar vedea oricine că  proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.

Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şi probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea. Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) – teza lui Severing; ori sub cuvânt de creştinism, (foarte greşit înţeles) – teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Religia creştină nu poare fi confundată cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştina, poate – şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupa o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a ramâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticălosilor….Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu ca să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o pazeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.

            

         (Când nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii.)

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace desigur de vreme ce li se răpeste principala însuşire a duhului: libertatea.

 

În plan profan există, paralel, formula regelui Frederic al II-lea al Prusiei: „Nu sunt decât primul slujitor al statului.” Osanalelor şi temenelelor le răspundea cu dispreţ: n-avea ce face cu ele. Nu suferea să fie preamărit. Îşi făcuse despre slujirea Statului o idee înaltă, socotind-o a-i fi datorie absolută care se cere a fi pusă în practică zi de zi. Urma aşadar, în domeniul activităţii statale, învăţătura lui Hristos. Cel ce n-a pregetat să  spele picioarele ucenicilor spre a statornici  principiul că mai marele unei obşti va fi să fie în primul rând slujitorul ei.

... din nou despre SUBOAMENI 

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la  nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

            Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au oblligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi să avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă purtăm, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale sinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui peacemaker menit a nu reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

            Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Anonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit dar mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale….

            Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa  lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru…..

            Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecintele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui; scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat de un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…

            Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu este decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvărşire de a se socoti singurul Stapânitor  şi Domn al ei.

            De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism, vedetism.

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii, suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu eu….Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întrutotul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bunăvoie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său…..

Jurnal sentimental - Cade Blaga sau se face băiat cuminte?

Căci chiar dacă nu ne ducem cu gândul că o astfel de curăţenie tip promoţie de iarnă spre primăvară a fost montată împotriva lui - e prea groasă, zău aşa - nu putem să nu constatăm că ministrul miliţienilor supăraţi pe chipie este pe punctul de deveni victimă colaterală.
Și chiar dacă "regele" se va dovedi că este altcineva, o ceaţă năclăită tot va pluti pentru eternitate deasupra celui alintat "buldogul". Pentru că, după cum remarcă chiar şi mediile sau analiştii relativ neutri, toţi cei arestaţi au fost acolo pe timpul lui. Şi, aş mai adăuga eu, capii ministerului demişi de curând pentru fraude de angajare erau acolo de pe vremea lui, chiar şi prostănacul fudul de la Piatra Neamţ şi şefii lui erau acolo de pe vreamea lui. Ba mai mult, ne spun ştirile care vin avalanşă peste noi, diverse personaje implicate în mânării la Oradea dar şi pe frontiera cu sârbii erau chiar dintre foşti colegi -subordonaţi - prieteni, colaboratori.
Şi încă nu e totul. Sunt pe ţeavă mai multe alte întâmplări care îi vor durea rău pe mulţi şi, colateral, nu îi vor cădea de loc bine nici numitului fost ministru. Şi atunci, merită să mai mârâi în front şi să dai să muşti mâna care te-a îngrijit? Poţi să mai candidezi cu un aer de frondă la preşedinţia unui partid, când chiar dacă nu ai nicio legătură, sau nu se dovedeşte nimic, ca în vorba cu calomnia, tot rămâne ceva care îţi poate fi amintit oricând?

Jurnal sentimental

SĂPUNARU DIXIT - Sau gura păcătosului

În legătură cu iureşul şi arestările din vămile româneşti, a simţit nevoia să se bage în seamă şi Nini Săpunaru cu o zicere de o noutate absolută: adică, cum că banii ajungeau şi la factorul politic: Chiar dacă pare complet neverosimil, totuşi, vă rog să-l credem. Doar a fost şeful vămilor în guvernul CDR-PD-UDMR şi presupun că ştie omul ce vorbeşte. Propun deci DNA să-l întrebe cum ajung banii de la vamă la partid.

PDL vs. BĂSESCU

Tare îi mai încurcă Băsescu pe o mulţime de pedelişti; mai ales pe cei orientaţi, pe cei din Familie, din Cooperativă, din Organizaţie. Le cere să facă reforma statului , să lupte cu corupţia, să reformeze partidul, să se lase anchetaţi... Procentele scad, punţile către tovarăşii lor din celelate partide se rup, dacă pierd s-ar putea să fie oarece răzbunări (nu prea multe, căci comunarzii lui P&A n-au niciun chef să dea ghes justiţiei să funcţioneze altfel de cum vor ai)...
Nu-i aşa că Băsescu pare copt numai bine ca să cadă?
Ce te faci însă, dacă după aia se întâmplă din cele neîntâmplate: adică USL-ului i se rupe repede oiştea celor 68 de procente cu care se laudă acum- după cum este de prevăzut dat fiind faptul că perioada în care oamenii te citesc şi se nemulţumesc a scăzut de la ani la luni -  iar lui Băse îi cresc acţiunile (dacă e cineva curios cum se pot întâmpla cele două să mă întrebe, îl pot lămuri) şi ai nevoie de el aşa cum nu mai credeai să ai? Iar el, ca marinaru supărat, sprijină pe alţii?

INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT

Tot despre vămi, dar şi despre alte, tot mai multe, arestări.
Ceea ce mi se pare absolut incredibil şi de o valoare extraordinară este că în acţiuni de o amploare neobişnuită până acum, cu zice-se peste o mie de procurori, poliţişti, jandarmi, sri-işti şi cine o mai fi pe acolo, nu a transpirat nimic; nu s-a scurs către interlopi nici o informaţie care să-i ajute să distrugă dovezile şi să şteargă urmele sau chiar să fugă. Deci, se poate.
Şi, se pare, se pot obţine (mare minune!) probe incriminante clare.
Pe piaţă, orătăniile şi jivinele aruncă tot felul de interpretări horor, care nu merită însă nicio atenţie, ele venind de la nişte lighioane cu spume şi sânge la gură.
Dar e posibil, cred şi sper eu, să putem citi aceste evenimente astfel: cumva, încet şi chinuit, însă mai în linişte şi siguranţă în aceşti ultimi ani, s-a închegat un nucleu important, decis şi pregătit să atace cu mafia în toate cele patru sectoare ale ei: politic, adminsitrativ, economic, crimă organizată.
E posibil să se fi depăşit un punct o masă critică de la care bulgărele să se rostogolească mai repede şi după cum pare, tot mai repede. D-aia e şi atât de multă agitaţie.
Până unde? Ei nu, pentru că-mi cunosc semenii, de aici şi de aiurea, nu am chiar aşa iluzii. Doar satisfacţia că  nişte ticăloşi o iau peste bot şi că alţii se vor gândi în viitor de două ori înainte să ne fure.
Şi mai ales că mai avem şi noi dreptate din când în când.


L-AU ÎNECAT PE VÂNTU

Ceva mă deranjează totuşi la vânzoleala de acum: Nu mai ştiu ce face domnu Vântu? De ce mai suferă? Ce şi-a mai rupt? Ce medic veterinar a mai găsit ca să-i dea scutire sau motivare? Unde se mai află? Cum îi mai pune el la punct pe ziariştii care fac presupuneri despre cum fiind tot mai bolnav n-o să prea poată să ajungă la trebonal? Da' poate se mai calmează agitaţia (Doamne fereşte!) şi mai apare şi el.
Pe de altă parte, io ştiu? O mierlă care stătea pe viţa de la mine din curte zicea că vom mai avea totuşi nişte suprize în ceea ce priveşte inculparea lui SOV.

Însemnări despre om - cu Charles Peguy şi Leon Bloy
(Jurnal de filosofie creştină)

Toate doctrinele sunt frumoase în mistica lor şi urâte în politica lor.

Creştinismul nu este făcut pentru cei care vor să aibă dovezi, ci pentru cei care vor să aibă încercări.
 
Automatismul intelectual are o forţă incredibilă. Îmbătrânite înainte de vreme în cultura falsă, spiritele automatice nu mai răspund...


Duşmăniile intelectuale moderne au adoptat, au împrumutat întregul arsenal ale duşmăniilor politice, vechi şi moderne, şi mai ales ale duşmăniilor politice moderne, care sunt deosebit de bine utilate.
Lumea modernă se grozăveşte cu faptul de a fi introdus în lume metodele, ceea ce ea a numit metodele stiinţifice, şi mai general, metoda.
Ea nu a minţit de loc în ceea ce priveşte această metodă care pretinde o organizare metodică, generală a urii, şi în special a urii şi boicotului intelectual.
De acolo vine în mare parte această mare sărăcie intelectuală a timpurilor moderne.
Cel puţin vechile sancţiuni nu erau ipocrite.
Ele îl desemnau pe cel pe care voiau să-l lovească.             Charles Peguy

Oare de ce, un om care a trăit ca un porc îşi doreşte să nu moară ca un câine?
 
Înfricoşătoarea tranziţie de "la uter la groapă" pe care am convenit să o numim viaţa. 

Să ne ferească Dumnezeu de foc, de cuţit şi de literatura contemporană.   


DUMNEZEU NU CERE ATÂT! .. Nu e oare o ocazie de uimire să te gândeşti că acest lucru este spus, de mai multe milioane de ori pe zi, în faţa hulită a unui Dumnezeu care "cere" mai ales să fie mâncat! Această permanentă tocmeală implicată prin acest loc comun are acest lucru tulburător de a face evidentă lipsa de poftă de mâncare a unei lumi...
Nu e deci o îndrăzneală să conchidem că imprecisa "cerere" a lui Dumnezeu este echivalentă cu nimic, şi acest Dumnezeu nemaiavând nimic de cerut, la urma urmei,  unor adoratori care pot să-şi micşoreze la nesfârşit zelul lor...
Dacă Dumnezeu nu cere atât, El este forţat, ca o consecinţă de neînvins, să ceară din ce în ce mai puţin... şi în final să refuze totul....         Leon Bloy

(Traducere: Paul Ghiţiu)

 

Jurnal sentimental

Tot marţi, da' 8

Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut că suntem în 7 februarie, deşi chiar deasupa postării mele, acum am văzut, scria mare 8. Prima pornire a fost aceea de a edita textele din nou şi de modifica cifra. De ce? Ca să ies bine. Să nu se zică despre mine una sau alta. Să nu trezesc zâmbete ironice. Sau alte d-astea... Adică să mistific, să ascund, să lustruiesc, să fiu şmecher, ca băieţii aia de mai jos. Ca mulţi alţi băieţi.
Ei bine, nu! Mi-am venit în fire şi am ales repede să mărturisesc şi să scriu un text în care să arăt cum: Toată ziua am scris - şi probabil am şi crezut....
Ca să nu mai spun că (asta mi-a venit în timp ce o scriam) cunoscute fiind virtuţile cifrei 7, cred că pentru un jurnal sentimental - şi de ce nu? pentru orice fel de jurnal sau de nouă întreprindere făcută cu sufletul - e de bine.
Si iată, prima minune: nici nu am început şi deja am o zi, în aceeaşi zi. Să-mi fie de bine.

Jurnal sentimental - IN ATENŢIA: PONTA ŞI ANTONESCU

Tot marti 7



Aflu că a ieşit din puşcărie celebrul luptător pentru drepturile omului: Severin Tcaciuc. Prieten cu celebrul frate al românului Hrebenciuc - tot un "ciuc", adică ceva ucrainean. Omul e bine şi bine (sau bune) îi sunt şi afacerile. A stat jumătate dintr-o pedeapsă mică şi nimeni nu s-a gândit să recupereze prejudiciul din averea care, zice-se s-a înmulţit sub privirea atentă a prietenilor săi. Dar despre asta ştie nea' Hrebe mai bine.
Aşa că îmi vine ideea: Măi băieţi, măi Ponta, măi Antonescule luaţi-l repede până nu-l iau pdl-iştii. E o comoară la casa omului, exact profilul vostru. Şi pe urmă, Familia trebuie reîntregită.

Jurnal sentimental

Tot marţi 7

CU "GENERALUL" VOSGANIAN DESPRE CUM SE TRATEAZĂ GREAŢA

       Mă tot batea de un timp gândul să scriu un text despre "generalul" Vosganian - o să mă explic altă dată ce e cu chestia asta. Şi mai ales de când pnl-ul a luat-o pe arătură. M-a oprit însă mişcarea lui în front de la unirea cu voiculeştii şi am aşteptat cu ceva speranţă ca mârâiala să continue şi să înceapă să şi latre la golani. Dar a trecut şi unirea cu iliesceniştii şi nimic; la vot a lătrat doar Orban.
       Şi Vosganian? - m-am întrebat, dezamăgit din nou de cum nivelează viaţa aspiraţiile noastre către dreptate şi adevăr.  Aşa că plin de mâhnire eram gata să mă aşez la scris când mi-am dat seama că, totuşi, înainte de a-l expune în piaţa publică pe vechiul meu prieten de literatură şi politică, trebuia să-l sun ca să aflu de la el ce s-a întîmplat, ce se întâmplă..
       Aşa că l-am sunat astăzi, pe la două şi jumătate
       - Aaa, Paul...
       - Ce faci?
       - Uite sunt la Ierusalim...
       - Şi ce-ai făcut la vot la unirea cu iliescu
       - A, păi n-am votat, că nu eram. D-aia am şi plecat. De greaţă.
       - Bină măi, vorbim când te întorci.
       Am răsuflat uşurat: Vosganian nu m-a dezamăgit, el nu s-a opus pentru că nu a votat şi nu a spus nimic pentru că, în definitiv, cui să spună şi cine să-l audă la Ierusalim unde s-a dus ca să se trateze de greaţă. E, totuşi, băiat bun, de-al nostru, din Cartier.

Jurnal sentimental - marţi 7 februarie 2011

ANTONESCU PREŞEDINTE

L-am văzut azi pe Antonescu. M-a aşteptat la stop. Eu veneam de la pâine şi eram îmbrăcat mai de casă. El nu ştiu de unde venea. Adică venea pe Plevnei dinspre centru şi se ducea pe Plevnei către .. (m-am gândit eu) Grant, poate, să iasă la Arcul de Triumf şi de acolo la fratele lui, nu de cruce, Doamne fereşte, ci de cravată roşie: nu Ponta, n-aţi ghicit, Iliescu. (Na, că l-am scris din nou cu literă mare, dar fiţi liniştiţi, încă nu-mi revenise respectul.)
Eu treceam strada, el era în maşină, aşteptându-mă - să trec, fireşte. Când l-am văzut mi-a fost necaz că, plecat în fugă de la traducerile mele şi nu mi-am schimbat pantalonii de trening cu alţii mai de lume. Dacă m-a recunoscut? Ce-o fi zis? Ia uite cum a ajuns şi prăpăditu asta? Cum naiba îl chema? Sau poate că nici nu mă vedea şi privea doar în zare, în viitor... Poate m-a văzut doar şoferul, care, poate, că nu mă cunoştea...
Antonescu era într-un super BMW, super tare, super nou, super strălucitor şi cu geamurile super heliomate şi cum stătea întins în scaunul lui părea şi el un super. Avea aşa ceva de preşedinte, ceva care părea că e al lui de-o viaţă. Şi nu cred că era de la maşină. (Care maşină de unde-o fi având-o? De la partid? De la Patriciu? De la Vântu? De la .... Cred că au scris ăştia prin presă, dar nu am fost atent. O fi ieşit el odată să spună: Multumesc partidului sau lui cutare pentru că "poa să ningă poa să plouă am primit maşină nouă". Praf îl fac pe Băse!)
 Da, sincer, tare arăta Antonescu a preşedinte şi, pentru o  clipă, cerul mi s-a părut ca la Bogota. Iar Felix, Vântu, Iliescu, Costin, Năstase, Luca, Hrebenciuc, Vanghelie, Voiculescu, Dragnea, Adomniţei, Oprişan, Niţă, Fenechiu şi toţi ceilalţi băieţi de ispravă ai cooperativei trebuie că sunt mulţumiţi, chiar încântaţi de el.
Şi de situaţie. E chiar extraordinar cum nişte legături vechi de decenii nu s-au rupt, cum alături de cei mai hârşiţi, au venit cei mai tineri, cum au reuşit ca împreună să păstreze Organizaţia şi să o întărească!
Şi ce minune, ce înălţător, ce încurajator, ce folositor, ce asigurator să ajungi preşedintele României împreună cu Familia ta, alături de Tovarăşii tăi, strâns unit cu Fraţii tăi.
Pe măsură ce mă gândeam mă simţeam tot mai copleşit de toate aceste  - şi multe alte - gânduri care... (dar o putere mare s-a lăsat peste mine şi am pătruns în el şi în ei şi mi-am dat seama,  ca şi ei, că)  nu sunt pentru prostime, iar România mi s-a părut deodată, mică, urâtă, neînsemnată.
Şi, în acea clipă l-am înţeles.

DUMINICILE DE DUPĂ RUSALII

Duminica a 17 – A cananeencei

Trăia în vremurile acelea în Fenicia, prin părţile Tirului şi ale Sidonului, o familie canaaneancă, care ar fi avut toate motivele să fie mulţumită de viaţa ei dacă nu ar fi avut în acelaşi timp cu multe bune, şi un mare chin. Era o perioadă relativ liniştită: sub stăpânire romană luptele locale încetaseră, comerţul înflorea, recoltele erau îmbelşugate, duşmanii departe. Şi cu toate impozitele datorate celor ai locului şi romanilor, bărbatul reuşea să câştige suficient cât să asigure un trai îndestulat nevestei şi celor cinci copii, ba să mai ţină pe lângă casă o servitoare şi două ajutoare pentru atelierul de tâmplărie. Pentru că muncea mult, nu-i mai prea rămânea timp pentru cele religioase, aşa că îşi împlinea conştiincios, dar fără pasiune, datoria. Femeia sa însă, doritoare de a ştii şi cu aplecare pentru a despărţi cele bune de cele rele, trezită şi împinsă în parte şi de marele lor necaz, se arătase, în sinea ei, tot mai atrasă de credinţa israeliţilor până când se lăsase cucerită cu totul.

Problema celor doi soţi, durerea care îi măcina pe amândoi, dar mai cu seamă îi sfâşia femeii lumina zilelor şi pacea nopţilor, era fata cea mică, frumoasă, isteaţă şi îndemânatică, dar teribil chinuită de diavolul care se înstăpânise asupra ei. Şi atunci când acesta urla înfricoşător dinăuntrul fetei, o arunca pe copilă de pereţi ori de pământ, ori o făcea să-şi rupă veşmintele şi carnea, femeia îşi dorise de multe ori să moară, să nu mai vadă atâta suferinţă. În loc să moară, învăţase să se roage după ce aflase despre Dumnezeu de la iudeii care străbăteau cu negoţ ţinuturile ei şi de la alţii canaanei care încă mai de mult îi părăsiseră pe idoli. Şi chiar dacă starea fetei rămânea aceeaşi, după rugăciune femeia se simţea altfel, căci speranţa reînviase şi îi lumina sufletul.  (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Cele care nu există

        Multe sunt cele pe care omul raţionalisto-tehnico-ştiinţifico-fantastico-capitalist le contestă pentru că, zice el, nu pot să fie dovedite; între ele, Dumnezeu, viaţa veşnică, Împărăţia lui Dumnezeu, diavolul şi iadul. Viaţa însă, dacă suntem atenţi la ea, ne oferă necontenit, la tot pasul şi sub o infinitate de varietăţi, îndemnuri la o altfel de înţelegere a lumii. Iată, unul care, într-o dezvoltare activistă, este la modă - handicapul. Din nefericire, în condiţii de pace şi de, măcar, minimă prosperitate cei cu handicap sunt prezenţi printre noi într-un număr tot mai mare. Şi nu vorbesc despre escrocii care, cel puţin în România, se folosesc de această portiţă pentru a trăi ca nişte căpuşe pe spatele celorlalţi. Mă gândesc la cei cu adevărat nenorociţi (norociţi - după perspectiva creştină a mântuirii). Nu vreau să analizez acum cauzele acestei amplificări a fenomenului, ci să mă refer la faptul că handicapul fizic, îndrăznesc eu să cred, este nu numai pentru ajutorarea spirituală a celor care îl au, cât şi pentru trezirea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care nu îl au.
     Pentru a fi mai uşor înţeles am să operez o amplă reducere şi să mă opresc numai la orbi şi surzi (cu atât mai mult la cei care sunt şi orbi şi surzi). De ce? Pentru că mi se pare că orbii şi surzii ne arată extrem de clar, de evident pentru oricine, că dacă nu poţi cunoaşte direct ceva nu înseamnă că acel ceva nu există.
     Mai precis, dacă nu vezi lumea luminii, culorilor, peisajelor, sau nu auzi lumea sunetelor, anume aceea  a vorbelor şi a muzicii dar şi a gânguritului pruncului, şoaptelor de iubire, viersului păsărilor, nu înseamnă că toate acestea nu există, ci că, pentru că nu ai acces la ele, eşti lipsit de, în termeni de comparaţie lumeşti, o nemăsurată şi inexprimabilă realitate, care poate să fie de o nemăsurată şi inexprimabilă frumuseţe.
     Tot astfel, ar trebui să înţelegem şi să acceptăm, ca un prim pas, că dacă suntem "orbi şi surzi" şi nu putem cunoaşte lumea ascunsă după simţurile care ne stau la îndemână şi dincolo de puterea raţiunii noastre, dacă, din motive care ne privesc, avem handicapul de a nu-l vedea şi de a nu-l auzi pe Dumnezeu în direct asta nu înseamnă că El şi Împărăţia Lui nu există.
     Acelaşi raţionament de bun simţ se poate aplica apoi şi în ceea ce-l priveşte pe diavol şi iadul.