Mândria stearpă şi indiferenţa condamnabilă a celor care refuză politica

Dragă prietene,

Tu, un om cu bun simţ, onest, educat, cu valori şi norme morale corecte, cu împliniri profesionale, cu deschideri spirituale, cu opţiuni şi acţiuni guvernate, cel puţin parţial, de interesul pentru binele aproapelui, care spui:

„Nu ştiu ce e în politică. Habar nu am cine sunt unii sau alţii, ce vor ei, ce fac. Toţi sunt la fel. Nu mă interesează pentru că politica e murdară, coruptă şi corupătoare, distructivă. Dacă te atingi de ea, te îmbolnăveşti.”

Sau tu, care eşti cu aceleaşi calităţi şi, în plus, eşti şi informat asupra curenţilor (majoritar) distructivi din societate induşi prin intermediul celor în acest moment în politică, dar spui:

„Nu vreau să fac politică, e calea spre pierzanie, lupt din afara ei pentru că politica e o murdărie. Nu ai nicio şansă să scapi. Facem organizaţii, să facem o mişcare de mase să schimbăm lucrurile, să schimbăm clasa politică.” (Cu cine? Cum?)

Sau tu, care declari cu mândrie că refuzi orice contact, chiar şi unul de informare, cu politica. Care te crezi, astfel, dintr-o altă clasă, special şi comunici lucrul acesta cu aplombul celui care se ştie deosebit. Sau tu, care te crezi protejat de efectele ei nocive, chiar dacă comentezi nemulţumit unele şi altele.

Ţie mă adresez astăzi prin acest text.

(Nu mă adresez însă acelora, foarte mulţi, din păcate, poate cei mai mulţi, interesaţi doar de propria persoană, indiferenţii, mulţumiţi (foarte rar, căci întotdeauna ceea ce ar merita ei este mult mai mult decât ceea ce primesc, sau îşi însuşesc fără probleme morale), sau nemulţumiţi de ce se întâmplă în politică funcţie de propriile beneficii. Sau celor care sunt interesaţi, oricum s-ar schimba guvernele, consiliile judeţene sau primăriile, doar pentru a avea oameni de legături cu care să-şi facă interesele. Nu mă adresez lor căci acelora nu am ce să le spun. Îi las în seama lui Dumnezeu (căci numai El îi poate aduce la luminare), Care are grijă de noi toţi, adică şi de ei.)

Poziţiile celor cărora mă adresez sunt croite de o neînţelegere a ceea ce este politica, pe care o văd doar prin prisma (concretă, reală, ca acţiune, dar falsă atunci când este folosită cu multă perfidie ca mijloc de propagan pentru a pune o ştampilă degradantă pe actul politic în sine) a celor care se folosesc de politică pentru motive personale. Dar politica nu este altceva decât administrarea vieţii comune a unui grup: comună, sau ţară, uniune de state, federaţie. Adică administrarea şi a vieţii fiecăruia dintre noi parte a acelui grup. Politica nu a fost inventată ieri; nouă este doar forma ei de administrare actuală a treburilor publice prin partidele, care reprezintă, în final (imensa lor majoritate), interesele unui segment redus de oameni (asta nu înseamnă că nu pot fi şi partide dedicate binelui celor mulţi). Partide pe care mafia banca-financiară globalistă, cea care lucrează cu mult spor la noua ordine mondială bazată pe tipul de societate fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, le-a inventat în urmă cu câteva sute de ani şi care au înlocuit treptat vechile sisteme de conducere şi administrare de extracţie aristocratică, regatele. Pentru a justifica schimbarea, prin oamenii plătiţi de această mafie, s-a construit şi baza teoretică necesară: ideologiile, doctrinele, aş-zisele ştiinţe politice. Şi tot mafia anticreştină a construit încă o componentă esenţială scopurilor sale, şi prin care face schimbări şi conduce astăzi lumea în mod difuz, dar deosebit de concentrat, după cum vom vedea în următoarea analiză: aşa-zisa societate civilă.

Procedând aşa, dezertând de pe câmpul de luptă, faci exact voia celor care organizează şi reorganizează lumea „după pohta ce-o pohtesc”. Care vor să conducă cât mai din umbră, cât mai difuz, cât mai din spatele vălurilor magice coborâte peste lume. Care vor să ne taie speranţa, implicarea, să ne dilueze până la anihilare voinţa, spiritul de sacrificiu pentru aproapele, pentru cei care vor veni după noi.

Politica ne croieşte viaţa socială şi ne afectează grav viaţa interioară; spune-mi că nu e aşa! Şi dacă nu ne interesează prea mult viaţa personală, măcar să ne gândim, cei ce ne considerăm creştini, că politica croieşte viaţa aproapelui nostru, şi că noi, urcaţi pe piedestalul perfecţiunii noastre refuzăm să ne implicăm, iar anticriştii din mafia bancar-financiară globalistă sunt foarte mulţumiţi. Au, carevasăzică, un profit social-politic maxim. Noi ne dăm deoparte de pe câmpul de luptă, ei nu.

Avem deci următoarea situaţie: pe tine nu te interesează politica, o refuzi, o excluzi dintre preocupările tale, chiar şi dintre cele periferice, ai blamat-o definitiv şi ai scos-o definitiv din viaţa ta. Dar tu numai crezi, te amăgeşti, te droghezi cu gândul că ai scos-o. Pentru că dacă pe tine nu te interesează o politică, perfect posibilă, pentru oameni şi nu împotriva lor, pe ea (pe cei pe care îi laşi să o facă) o interesează persoana ta;  ea este de fapt în afara ta tot ceea ce trăieşti în societate zi de zi, ceas de ceas. Politica mafioţilor anticrişti este interesată de tine: ea e interesată de cum gândeşti, de ce vrei, de cum te poate mulţumi mai ieftin şi folosi mai complet, de cum să stoarcă din tine energiile şi posibilităţile tale de prelucrare a informaţiilor fără să te opui, de cum să te mintă, amăgească, iluzioneze, hipnotizeze ca să facă cu tine ce vor făptuitorii ei. Pentru că în spatele politicii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna oameni.

Politica nu este un joc murdar, o punere hidoasă în scenă, un produs al iadului definitiv şi revocabil putred şi putrefiant, decât dacă acesta este sensul pe care îl primeşte. În sine, politica este, reiau că să fie clar, administrarea vieţii tale în comunitate. Dacă nu te implici tu, se implică cei care întotdeauna dau din coate; cei care vor să profite de ceilalţi; cei fără „prejudecăţi morale”; cei mistuiţi de patima puterii; cei care se aliniază şi fac lucrarea răului şi nu a Binelui; cei care au dus la abatoare sute de milioane de semeni cu rânjete de satisfacţie şi de dispreţ; cei care nu dau niciun scuipat de pielea ta, pe viaţa ta; cei care te vor prost, neimplicat, neinformat, dezinformat, manipulat, sclav pe vecie, fiinţă umană decăzută sub orice nivel comparabil din lumea înconjurătoare; cei care te mint, te amăgesc, te aşează sub magie, te folosesc fără niciun scrupul.

Şi iarăşi reiau: poate că nu eşti interesat pentru tine, poate că consideri un efort prea mare, o pierdere de demnitate şi de strălucire prea mare să te implici pentru tine: ca să nu mai bombăni, să nu mai fii nemulţumit, să nu mai fii pus în situaţia de a-i judeca pe „unii” care fac politică doar atunci când ceva te atinge pe tine; să nu mai judeci nediferenţiat, la grămadă, să ştii care sunt – dacă sunt – aliaţii, prietenii de acolo şi care duşmanii feroci, gata să-ţi ia şi ultima bătaie de puls şi ultima licărire de lumină din sufletul tău pentru interesele lor.

Dar ce sens are viaţa asta dacă nu este trăită pentru ceilalţi; cum îţi poţi câştiga mântuirea dacă nu prin ceilalţi; cum poţi da mărturie pentru Dumnezeu dacă nu prin jertfă. Dacă nu pentru tine, merită să fii interesat şi să te implici pentru ceilalţi: ai tăi din familie, pe care nu vei putea să-i aperi dincolo de sacrificiile pe care le faci pentru ca ei să se simtă bine; pentru prietenii tăi; pentru acei oameni necăjiţi, suferinzi, dezorientaţi, pierduţi, eşuaţi prematur în lupta pentru existenţă; pentru copiii nenăscuţi care au tot mai puţine şanse de a se naşte, pentru copiii născuţi care au tot mai puţine şanse de a avea o copilărie şi nu o lungă perioadă de angoase, coşmaruri, tragedii sexuale; pentru copiii, bătrânii, bolnavii aşa-zis incurabili, oameni care nu vor să moară dar sunt eutanasiaţi cu forţa pentru a nu fi lăsaţi să sufere; pentru toate lucrurile bune, frumoase, încântătoare care sunt posibile, dar care ne sunt interzise tot mai mult, căci trebuie definitivată construcţia unei lumi a iadului.

Te rog, în primul rând, să ai în vedere implicarea conştientă şi luminată în politică pentru a-ţi susţine valorile şi principiile în favoarea semenilor tăi. Partidele nu sunt numai rele, ele pot să fie şi bune, curate, jertfelnice pentru oameni, căci ele din oameni sunt făcute. Dacă sunt numai oamenii anticriştilor, nu e nicio speranţă; dacă sunt din oameni ca tine, totul e posibil.

Asta nu înseamnă că e musai să fii participant direct la politică (deşi nu ar fi rău de loc), ci măcar să accepţi să fii interesat, să cauţi informaţii, să încerci să le judeci şi să te limpezeşti. Să încerci să ai imaginea de ansamblu, căci dacă ai tabloul întreg înţelegerea ţi se luminează şi poţi să-ţi explici orice detaliu; este şi sfera ta de protecţie împotriva manipulării.

Dacă chiar nu ai timp, caută-ţi o călăuză, un personaj cunoscător în materie, judecă-l după ceea ce spune şi susţine în comparaţie cu ceea ce face, cu ceea se întâmplă în jurul nostru, după felul în care este schimbată lumea, şi dacă îl găseşti de încredere, consultă-l aşa cum ai consulta pe probleme de sănătate un medic, sau pe cele spirituale un duhovnic.

Şi dacă după toate astea nu te-am convins, nu te-am deplasat nici cu un milimetru, să ştii că nu am să renunţ. Nu am să tac. Voi reveni. Voi continua să strig la tine poate mă vei auzi şi vei fi de acord să te opreşti, să faci apel la dumnezeiasca raţiune din tine şi să accepţi, să înţelegi, apoi să te deschizi şi să te implici.

Şi nu uita: Cu noi este Dumnezeu!

MAI AVEM NEVOIE DE PARLAMENT? DAR DE PARTIDE?

Din moment ce descoperim, zi de zi că sunt putrede, ineficiente, distructive? Adică, defecte? Că mai mult ne încurcă decât ne ajută? Şi nici nu avem încredere în ele?

Ce facem când ni se strică ceva pe acasă? Dacă nu prea avem bani, sau dacă ţinem la obiectul respectiv, încercăm să-l reparăm. O dată, de mai multe ori. Până când constatăm că deja reparatul ne costă mai mult decât cumpărarea unuia nou. Sau, cumpărăm direct altul. Îl înlocuim. Şi nu neapărat cu acelaşi tip. De ce nu, cu unul mai performant.

De 25 de ani constatăm că parlamentul nu merge. Că ne costă prea mult, că ne încurcă, că ne împiedică. Şi ce facem? Încercăm să-l reparăm. Dar tot nu merge. Ba, dimpotrivă, merge încă şi mai prost. Ca o atestare a calităţii activităţii sale, de la o încredere care urca la 70 % în 1990, parlamentul a ajuns în 1992-1993 la 20 % şi a evoluat de atunci între 10 şi ocazional, 2008 – 20 %, 2009, după alegeri, 30 %, pentru a reveni în 2010 la 10 %. După parlament vin partidele. Înaintea lui, cu doar câteva procente în plus, guvernul expresia executivă a partidelor. Ultimele sondaje evaluează încrederea în parlament la 10-12 %. Mult sub cota de avarie.

Descoperim în ultimii ani, dacă cumva eram naivi, că parlamentul este plin de corupţi, de hoţi, de mincinoşi, de oameni cu două feţe, de incompetenţi şi că aşa autonumita “clasă politică” este putredă de la un capăt la celălalt. Şi mai descoperim, după ce mulţi ani am fost tămâiaţi cu aşteptarea tinerei generaţii de politicieni că aceasta este încă şi mai analfabetă, mai coruptă şi mai agresivă decât cea veche. Ghinion, ar zice cineva. Dar, de fapt, oare ce se întâmplă?

Partidele se construiesc tot mai mult din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică, adică ascultarea şefilor, aptitudinile spre furt şi cv-ul cât mai tulbure posibil – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

Cele trei puteri în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, sunt de fapt numai două: partidică şi judecătorească  (Atunci când ultima chiar există, aşa cum se întâmplă în ultimii ani în România. În realitate, până prin 2009 am avut o reală dictatură a partidelor.). Cea executivă, guvernul, şi cea legislativă, parlamentul, funcţionează pe aceeaşi curea de transmisie a deciziei luate în sediul de partid. Nici nu s-ar putea altfel în actuala formulare a vieţii politice şi a instituţiilor statului.

Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – pe ansamblu partidele s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic distorsionându-i funcţionarea, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl parazitează pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, aceasta fiind un alt aspect al statutului lor real.

În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului  (de ex. parlamentele) deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii (fie la Putere, fie în Opoziţie) partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, intens mediatizate şi prin spectacolul politic – politicienii interpretează roluri, în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă cu mai mult succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului şi societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

Parlamentele, aceste clamate foruri ale suveranităţii şi libertăţii populare, nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor, iar mişcările acestora se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare legislatură.

Puterea reală o deţine cu adevărat, aşa cum vedem tot mai mult în ultima vreme, aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, a afacerilor, politică, a mass-media, culturală, sindicală. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor.  

            Caracteristici, costuri şi beneficii

Politic – În îndeplinirea funcţiei sale, parlamentul nu este, după cum arătam, decât un tampon între centrul de decizie politică şi popor, astfel încât, pe de o parte, să se poată afirma că, prin intermediul reprezentanţilor săi, acesta din urmă este cel care are puterea (adică, în ultimă instanţă, poporul e de vină, după cum se şi spune că aleşii nu pot fi mai buni decât cei care îi aleg).

Pe de altă parte, parlamentul se constituie într-o zonă de protecţie pentru partide, adică pentru liderii acestora şi elitele puterii despre care vorbeam mai sus, diluând, atenuând sau direcţionând spre o ţintă falsă – parlamentul - acuzaţiile societăţii nemulţumite de politica (în mod real a) partidelor.

De fapt, de la selectarea parlamentarilor până la activitatea lor, totul depinde de conducerea partidului din care fac parte. Nimic nu trece, sau nu cade, în parlament dacă nu este vorba de o decizie a liderilor de partide. Legislaţia blochează intenţionat formarea unor partide noi, sau alegerea unor reali parlamentari independenţi şi activitatea acestora (în afara alipirii la un grup un parlamentar independent este aproape un nimeni).

Administrativ – Interfaţa parlamentului, în afară că maschează adevăraţii vinovaţi şi disipează acuzaţiile într-un spaţiu cu vinovăţie confuză (parlamentarii, partidele, poporul?), îngreunează şi întârzie mult luarea deciziei, lucru important mai ales în cazul puţinelor legi folositoare. Pretextul discutării şi modificării în parlament nu stă în picioare pentru că nicio modificare nu se admite în formula finală fără a trece prin filtrul deciziei de partid. Mai mult încă, parlamentul este încă odată întrebuinţat pe post de tampon acreditând minciuna suveranităţii şi supremaţiei lui asupra guvernului atunci când acesta din urmă, identificabil altfel imediat cu un partid (sau o coaliţie), îşi maschează intenţiile reale nepopulare sub argumentul că parlamentul e suveran. Vezi, de exemplu, bipolaritatea lui Ponta, în aceeaşi problemă pe de o parte prim-ministru, pe de alta deputat.

Economic – funcţionarea parlamentului implică costuri mari, banii respectivi putând fi suficienţi pentru acoperirea nevoilor din diverse sectoare ale societăţii. De exemplu, pentru anul 2015 bugetul parlamentului se aşează undeva în zona a 350 milioane lei – circa 80 milioane euro. Dar acestea nu sunt singurele costuri. Nu numai că nu-şi face treaba pentru care ne consumă banii, ci el mai consumă şi alte energii şi resurse importante, inclusive timpul şi nervii fiecăruia dintre noi, pentru supravegherea lui şi pentru corijarea derapajelor sale. Vezi lovitura de stat din 2012, nenumăratele legi strâmbe trecute la vedere sau pe ascuns, protejarea membrilor săi în faţa justiţiei.

Cultural – Aduce grave deservicii societăţii prin modelul cultural - incultul imoral - pe care îl promovează: personajul slab instruit sau chiar neinstruit, şmecher, mincinos, prefăcut, arogant, agresiv, tupeist, corupt, devenit peste noapte puternic şi avut datorită tocmai acestor caracteristici ale sale. Este un îndemn afişat zi cu zi pentru tinerele generaţii, ceea  ce se şi întâmplă în realitate după cum vedem în şcoli, în facultăţi, sau din nivelul intelectual şi din instruirea tot mai precare ale noilor parlamentari.

În aceste condiţii de nerentabilitate pe toate planurile ce ar trebui să facem? Nu ar fi cazul, oare, să prospectăm mai cu responsabilitate viitorul şi să vedem dacă nu putem găsi formule mai viabile?

Soluţii exemplu

Un exemplu: De ce ne trebuie 600, 400, 300 sau 100 de parlamentari (în afară de motivele şmechereşti şi ipocrite pe care le-am prezentat) şi nu sunt suficienţi 4, 5, 6, 7… persoane, liderii sau reprezentanţii partidelor care trec un anumit prag de susţinere populară, din moment ce  în parlament se votează după cum se decide la partid?

 Un soi de consiliu de administraţie politică a ţării, asemănător celor din companii, în care fiecare are atâtea voturi câte procente. O renunţare la ipocrizie şi revenirea la realitate: cine conduce, răspunde. Deciziile s-ar lua repede, mai transparent, cu costuri mult mai mici şi, poate, mai responsabil dat fiind contactul direct cu publicul interesat.

Mi s-ar putea răspunde invocându-se posibilitatea (iluzorie) ca parlamentarii mânaţi de responsabilitate să se unească pentru a se opune iniţiativelor dăunătoare şi pentru a le susţine pe cele benefice pentru ţară. Cunoaştem vreo astfel de situaţie în cei 25 de ani? Eu nu-mi amintesc.

Sau, să ne gândim cum ar putea concura partidele cu un segment consistent de parlamentari în mod real independenţi? Sau cum ar fi cu un parlament numai din independenţi? Sau cum să asigurăm accesul unor partide noi, care să nu fie obligate de corsetul sufocant al limitărilor legislative actuale să se acomodeze încă de la început, pentru a putea exista, cu frauda semnăturilor şi clientelismul financiar? Dar pentru asta ar trebui schimbată din temelii filosofia formării unui partid sau a candidaturii unui independent (pe toate palierele, nu numai la parlament) şi legile aferente.

Adăugaţi aceste întrebări celor din titlu şi veniţi cu comentariile dumneavoastră dar, mai ales, cu propunerile pe care voi încerca să le discut în articolele viitoare – evident, în măsura în care nu contravin bunului simţ şi normelor morale şi au valoare inventivă reală.

Politica în Occident şi politica Occidentului.Un nou partid (III).

Sunt implicat în construcţia unui nou partid. Dar ca să faci un partid pentru oameni trebuie să cunoşti lumea în care acei oameni trăiesc. Astăzi despre politica şi ideologia apuseană.

Partidele – stat

Peste tot, partidele se construiesc din oameni mediocri, fără aptitudini deosebite – nu este importantă competenţa într-un domeniu, ci competenţa în „profesia” politică – fără limitări morale, ipocriţi, demagogi, predispuşi la manevre oculte, la încălcarea legilor şi a normelor. Dacă acestea sunt trăsăturile necesare, fundamentul pe care se poate construi o carieră politică cere resurse materiale personale, relaţii politice şi de alte tipuri, investitori dispuşi să cheltuiască bani astăzi pentru a-i înmulţi mâine.

Chiar dacă deocamdată partidismul rămâne sub umbrela pluralismului – fie pentru că încă nu s-a ajuns la nivelul necesar de integrare cu statul, fie pentru că încă nu s-a extras totul din această găselniţă care le asigură liniştea – partidele apusene s-au aşezat în structura statului aproape în acelaşi mod în care partidele comuniste şi activiştii lor erau un element al statalităţii în comunism. Şi ele îşi trimit activiştii în structurile şi instituţiile statului, controlează prin oamenii lor instituţiile puterii, fuzionează cu mediul economic, controlează alături de alţii mecanismul ideologic, transformă cultura într-un instrument al ideologiei alterându-i grav calitatea. În fapt, partidele au confiscat statul, pe care îl conduc  pentru bunăstarea proprie prin activiştii de frunte de la nivel central şi local. Mai mult, partidele sunt finanţate de stat, acesta fiind un alt aspect al statutului lor real.

În plan politic, partidele şi nu instituţiile statului – de ex. parlamentele – deţin puterea. Mai mult ca niciodată, astăzi, pentru administrarea puterii – fie la putere, fie în opoziţie – partidele atrag voturile prin programe de conjunctură (cel mai adesea uitate după alegeri), prin lozinci, spectacolul politic intens mediatizate – politicienii interpretează roluri în care sunt alţii decât cei din realitate, orice mişcare este atent pusă în scenă şi transmisă mai cu succes decât programele clasice de divertisment. Ce contează că nu-şi îndeplinesc promisiunile, că nu au o concepţie coerentă asupra omului, societăţii umane, sau – dincolo de vorbe – un sistem de valori şi principii morale.

Parlamentele nu sunt, în final, nimic altceva decât oamenii pe care partidele îi trimit acolo. Ele nu pot şi nu vor funcţiona altfel decât o cer interesele acestora, pentru că membrii lor sunt mai întâi membrii partidelor ale căror mişcări se aranjează în culisele în care se face trecerea dinspre structurile politice spre centrele de putere reală. Lamentările pe care le ascultăm astăzi privitoare la proasta funcţionare a parlamentelor, discuţiile nesfârşite privind îmbunătăţirea activităţii lor, reforma clasei politice etc. pot fi găsite şi în presa şi literatura de acum 150 de ani, de acum 100 de ani şi din fiecare an de parlamentarism.

Puterea reală o deţine aşa-numita „elită a puterii” formată din personajele cele mai influente din societate, ale căror nume sunt adesea necunoscute opiniei publice, personaje din lumea financiar-bancară, industrială, politică, mass-media, cultură, sindicate. Aceste carteluri iau toate hotărârile importante exercitând controlul asupra întregii societăţi  repartizând la nivel central şi local oamenii pe posturi, avantajele şi privilegiile, distribuind conform înţelegerilor veniturile statului care a devenit prada lor. Chiar şi în plan vizibil are loc o regrupare a deciziei şi decidenţilor dinspre structurile politice spre centrele de putere financiar-economică.

Democraţia: de la puterea poporului la tirania minorităţilor

Democraţia, ni se spune, este valoarea supremă a omului (e adevărat, şi libertatea era cândva una, înainte să fie înlocuită de democraţie): etalon absolut, criteriu infailibil, judecată ultimă. În utilizarea actuală, termenul a suferit o deplasare masivă, statuată şi de unele dicţionare, de la înţelesul de regim politic în care puterea aparţine poporului, la cel de super-doctrină politică, supra-ideologie, acoperiş a tot ceea ce e bun politic. Tot ceea ce este democratic este bun, iar ceea ce este nedemocratic este rău. Dar ceea ce este astăzi rău este adesea în opoziţie cu înţelesul iniţial. De exemplu, impunerea valorilor, dorinţelor, ideilor, elanurilor care la un moment dat animă majoritatea, adică esenţa democraţiei moderne, este regăsită astăzi, sub titulatura tirania majorităţii, nedemocratică şi deci rea. Invers, impunerea aceluiaşi ansamblu aparţinând minorităţilor este democratică, deci bună.

Corupţia, minciuna politică, jaful practicat de marile corporaţii, înţelegerile oneroase dintre politicieni, afacerişti şi mafioţi, cârdăşia din spatele culiselor, manipularea, opresiunea ideologică mascată, înşelarea alegătorilor şi multe altele asemănătoare nu sunt amintite în definiţiile democraţiei. Unele sunt însă prezentate în discuţiile politice  ca fiind tocmai o garanţie a democraţiei, o dovadă a sănătăţii ei, a faptului că e vie şi reuşeşte să depăşească micile neajunsuri.

Cei care votează îşi formează opiniile prin intermediul mass-media, într-un proces în care, chiar şi ceea ce ei refuză să accepte, le este impus de aceasta. Votul alegătorului depinde de opţiunea mass-media, iar aceasta de interesele proprietarilor şi managerilor ei. Eşti – de exemplu – împotriva căsătoriei homosexualilor – o campanie dusă cu mijloace de la cele mai insesizabile, la cele mai făţişe, în care eşti acuzat de gândire şi comportament nedemocratic, te va convinge după un timp ca măcar să nu comentezi sau să nu protestezi. Mai ales că ştii, din diverse exemple furnizate tot de mass-media, sau de la propriul tău loc de muncă, ori din grupul de prieteni, ce repercusiuni serioase poate avea listarea ta ca reacţionar. În acelaşi sens, un exemplu de un absurd desăvârşit îl formează acuzaţiile de  antisemitism  aduse de către neoconservatori americani grupului de conservatori clasici din jurul revistei Chronicles, grup care includea şi intelectuali evrei; de fapt o etichetă politică folosită, după cum îi scria Buchanan lui Rosenthal, pentru a-i compromite şi a le închide gura celor care nu agreau politica americană în Orientul Mijlociu.

Şi astfel ajungem la poate cea mai surprinzătoare dimensiune a democraţiei: transformarea ei într-un mijloc de constrângere, de agresiune pentru supunerea atât a persoanelor individuale cât şi statelor. Educaţia democratică, pentru unii, exportul de democraţie, pentru celelalte, sunt argumentele unor vieţi distruse sau mutilate, sau ale conflictelor militare, loviturilor de stat, războaielor antiteroriste.

Drepturile omului în faţa omului şi a lui Dumnezeu

După cum spune cunoscutul disident  Alexandr Zinoviev, faptul că drepturile omului sunt prezentate ca înnăscute şi inalienabile este o prostie atât din punct de vedere logic cât şi practic.

Faţă de cine, în faţa cui se pretinde acest lucru? Tot a omului? Adică, dreptul ca oricând unii să aibă drepturi mai multe decât alţii. De exemplu, de a stabili care sunt drepturile celorlalţi şi limitările lor. Şi astfel, în mod real, aceste mult aclamate drepturi să fie tot timpul răpite omului. 

În faţa naturii? Poate pentru că natura reacţionară şi-a decimat pădurile, şi-a infectat apele şi otrăvit aerul!!!

Sau în faţa lui Dumnezeu, căruia nu mai vrem nici să-i pronunţăm numele şi de aceea nici nu spunem formula completă: Drepturile omului în faţa lui Dumnezeu? Nu şi-au propus iluminişti şi progresişti schimbarea lumii prin eliberarea omului de legătura cu Dumnezeu, şi, deci, nu sunt ele o afirmare a condiţiei umane libere, independente, supreme în faţa Acestuia (sau, mă rog, în faţa ideii retrograde de Dumnezeu, care a terorizat mii de ani omenirea)?

Dar, nimic din ceea ce reglementează viaţa socială nu este înnăscut, ci creat. Faimoasa declaraţie a drepturilor omului şi corpul acestora nu sunt altceva  decât un construct al minţii umane, nişte norme juridice, un mijloc artificial de a organiza viaţa socială, care au apărut după ce omenirea parcursese deja mii de ani de existenţă, unii dintre ei în forme de civilizaţie surprinzător de elevate.

Prezente în toate constituţiile progresiste, drepturile şi libertăţile omului sunt un izvor de paradoxuri: de exemplu, dreptul la libera exprimare este anulat de condiţia exprimării a ceea ce este corect democratic, altfel, propagarea unor idei nedemocratice te poate lipsi de multe alte drepturi, chiar şi de libertate. Drepturile înscrise pe hârtie rămâne să fie şi statuate de alte documente oficiale. Dreptul la vot este universal, dar în Elveţia femeile nu au votat până de curând.

Mai mult chiar, într-un proces firesc oricărui astfel de construct, drepturile şi libertăţile declarate s-au modificat cu rapiditate în ultimii treizeci de ani în sensul alterării lor sub diverse pretexte: lupta împotriva capitalismului, a comunismului, a terorismului. Şi România Anei Pauker şi America lui Mc Carthy erau semnatare ale aceleiaşi declaraţii universale. Sau, astăzi, America lui „Patriotic Act”.

Componente majore ale democraţiei, drepturile omului şi libertăţile cetăţeneşti, au asigurat uciderea a milioane de oameni începând cu zecile de mii de victime ale abatorului umna care a fost Revoluţia Franceză. Şi continuă să fie, ca armă ideologică, un pretext, din cadrul mai larg al exportului de democraţie, pentru intervenţia în state din afara sferei occidentale.

Comunismul a murit, trăiască marxismul

Dacã vom compara doctrina corectitudinii politice cu marxismul clasic, asemãnãrile sunt frapante. În primul rând, ambele sunt ideologii totalitare. Natura totalitarã a corectitudinii politice nu se dezvãluie nicãieri cu mai multã claritate decât în campusurile studenţeşti, multe dintre acestea fiind, din acest punct de vedere, mici Corei de Nord cu ziduri acoperite de iederã, în care, studentul sau reprezentantul facultãţii care îndrãzneşte sã depãşeascã limita stabilitã de feministe, de activiştii în favoarea drepturilor homosexualilor, de grupul hispanic sau de cel al populaţiei de culoare sau de orice alte grupuri sanctificate ca „victime” de corectitudinea politicã, poate avea serioase probleme juridice. În interiorul sistemului închis al facultãţii vor suporta acuzaţii categorice – un fel de judecatã secretã – şi pedepse. Aceasta nu este decât o privire sumarã asupra viitorului pe care corectitudinea politicã îl pregãteşte societãţii în ansamblu. Într-adevãr, toate ideologiile sunt totalitare pentru cã esenţa unei ideologii (atrag atenţia cã, înţeles în mod corect, conservatorismul nu este o ideologie!) este sã preia o filozofie şi sã spunã, pe baza acesteia, cã anumite lucruri trebuie sã fie adevãrate – de pildã, cã întreaga istorie a culturii noastre este istoria opresiunii femeii. Întrucât realitatea contrazice aceastã afirmaţie, realitatea trebuie interzisã. Trebuie interzisã cunoaşterea propriei noastre istorii! Oamenii trebuie obligaţi sã trãiascã în minciunã, dar, pentru cã oamenii refuzã în mod natural sã trãiascã astfel, ei vor asculta, vor privi şi vor spune: „Stai puţin. Nu e adevãrat! Vãd cã nu e adevãrat!” În acest caz, puterea statalã trebuie sã fie în spatele pretenţiei de a trãi în minciunã. Tocmai din acest motiv ideologia creeazã în mod invariabil un stat totalitar.

În al doilea rând, marxismul cultural al corectitudinii politice, la fel ca marxismul economic, are o singurã explicaţie asupra istoriei. Marxismul economic susţine cã întreaga istorie este determinatã de proprietatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural, sau corectitudinea politicã, afirmã cã istoria în ansamblul ei este determinatã de raporturile de putere, prin care grupuri definite în termeni de rasã, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri. Nimic altceva nu mai conteazã. Întreaga literaturã, la drept vorbind, este despre aceste raporturi de putere. Tot ceea ce aparţine trecutului se referã doar la acest subiect. În al treilea rând, la fel ca şi în marxismul economic clasic, anumite grupuri, adicã muncitorii şi ţãranii, sunt a priori bune, în timp ce altele, adicã burghezia şi deţinãtorii de capital, sunt rele. În marxismul cultural al corectitudinii politice, anumite grupuri sunt bune – feministele (doar femeile feministe, femeile nefeministe se socoteşte cã nici nu existã), negrii, hispanicii, homosexualii. Aceste grupuri se hotãrãşte cã sunt „victime” şi, prin urmare, automat „bune”, indiferent de ceea ce fac (…). Şi, în final, ambele au o metodã de analizã care oferã automat rãspunsurile dorite. Pentru marxistul clasic, este economia marxistã. Pentru marxistul cultural, este deconstrucţia. (William S. Lind – Originile corectitudinii politice)

Din întâmplare – sau nu! –, la începutul secolului al XX-lea, propaganda capitalistă primea cadoul de care avea nevoie pentru a livra omenirii modelul societăţii occidentale învelit în ambalajul „Edenului vestic” – statul bolşevic, apoi sistemul comunist mondial. La sfârşitul aceluiaşi secol, comunismul cădea, iar mulţi gânditori apuseni, puternic şi pozitiv mediatizaţi, au proclamat: sfârşitul istoriei; capitalismul şi democraţia ca finalitate a istoriei omenirii; instaurarea unei epoci fără ideologie sau post-ideologică, în care conflictele sociale dispar şi în care ne îndreptăm către o lume a armoniei intereselor. Ba, mai mult, imperativul actual este acela al escamotării cu orice preţ a diferenţelor identitare de orice fel şi la orice nivel, pentru o armonie a mulţimii formate din indivizi standardizaţi.

Respectivii gânditori fie n-au înţeles nimic, fie sunt goarne conştiente prin care acţionează adevăraţii formatori de opinie – liderii din elita puterii. Pentru că departe de a asista la o dezideologizare, suntem puternic prelucraţi de cel mai formidabil mecanism ideologic pe care l-a cunoscut omenirea. Nu s-a mai întâmplat niciodată în istorie ca elita conducătoare să posede capacitatea de a-şi îndoctrina supuşii şi de a le controla viaţa continuu şi în timp real. Astăzi, se pot cunoaşte cu o mare precizie gândurile şi sentimentele fiecăruia şi se poate acţiona cu eficienţă asupra lor, pentru a le aduce, de exemplu, la supunere faţă de reglementările oficiale şi la exacerbarea instinctelor care să-l transforme în sclavul stăpânit de drogul confortului. Comunismul – aşa cum ne-a fost el livrat acum aproape o sută de ani – poate că a eşuat; dar nouă nu ni se pare că a şi murit, ci mai degrabă că a fost pregătit din timp pentru noile condiţii.  Şi acest lucru s-a întâmplat acum optzeci de ani când exista doar Uniunea Sovietică. Marxismul economic a fost – deocamdată – abandonat, dar marxismul cultural - produs la Şcoala de la Frankfurt şi finisat în SUA – funcţionează mai puternic decât oricând ca suport al creerii unei noi ordini, într-o nouă lume.

Povestea 3D a bunului sclav democrat universal

În acest scop, promotorii Noii Ordini Mondiale (NOM) au produs proiectul profund ideologic al globalismului. În punerea în aplicare a acestuia, de fapt un proiect neocolonial – exportarea unei concepţii despre viaţă, a unui sistem de idei politice şi a unui reţetar economic - NOM se bazează pe un braţ ideologico-cultural – ideologiile corectitudinii politice – şi pe un braţ economic – piaţa mondială liberă.

Prin ideologiile sale NOM urmăreşte obţinerea la scară mondială a unui număr suficient de soldaţi credincioşi care să gândeasă şi să acţioneze în sensul urmărit, obiectiv destul de uşor de atins ţinând cont de acţiunea de spălare a identităţii şi amputare sufletească desfăşurată în ultimele câteva sute de ani. Cunoscând priceperea stângii în ceea ce priveşte disciplinarea socială a individului liber, nu e de mirare că ideologiile la care face apel corectitudinea politică sunt tot mai mult stângiste: multirasialitatea, multiculturalismul, feminismul, ideologiile drepturilor victimelor (homosexuali, handicapaţi), ecologismul radical, pacifismul, ecumenismul.

Dacă până de curând, drepturile omului au fost modalitatea de definire a omului ca individ izolat sau ca umanitate (şi nu o individualitate spiritualizată, ca mai demult), în viziunea acestor ideologii ale corectitudinii politice drepturile omului semnifică azi mai ales drepturi de grup, grupul fiind o sumă de victime desemnate printr-un aşa-zis consens politic şi ideologic. Definirea individului fiind dată de calitatea lui de victimă, grupul nu poate fi decât omogen şi omogenizant. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este pe cale de a fi înlocuită cu cea a drepturilor grupurilor; mai mult chiar, ea nu mai este respectată chiar de către garanţii ei internaţionali: opinia a devenit, în măsura în care se pronunţă împotriva curentului, un delict. Dreptul la opinie are un singur sens: cel statuat ca democratic.

Omul occidental pare a fi lăsat de voia lui, numai că nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu mediul în care trăieşte şi care este riguros format de către mecanismul ideologic. La rândul său, mediul îl formează pe om într-un proces deja cunoscut din alte ştiinţe ca adaptare a vieţii (în cazul nostru, a omului) la mediu

După cum spune şi Zinoviev, cunoscător al ambelor sisteme: Dacă e să folosim cuvântul “prostire”, aplicat, de obicei, ţărilor comuniste, se poate constata indubitabil, că, în Occident, sistemul “prostirii” este incomensurabil mai puternic decât cel care a existat în Uniunea Sovietică. Iar aceasta este valabilă nu numai pentru cetăţenii de rând, cu totul învăluiţi în sfera acţiunii ideologice, ci şi pentru mediul profesionist, care se ocupă de studiul fenomenelor sociale. Universitari, profesori, funcţionari, oameni de ştiinţă şi cultură, cei din mass-media, politicienii, personalul şi colaboratorii instituţiilor de propagandă şi serviciilor secrete etc. îndeplinesc aici rolul ideologilor comunişti.

Ideologia nu mai este vârâtă cu polonicul pe gâtul omului ţinut forţat cu gura deschisă, pentru că ea nu mai este produsul unui aparat ideologic centralizat, ci al unuia implantat în întreaga societate. Omul se crede liber din punct de vedere ideologic pentru că, i se spune, timpul ideologiei a apus, acum fiecare crede ce vrea. Numai că astfel ascunsă, difuzată în fiecare moleculă de informaţie şi de viaţă pe care o respirăm, ideologia occidentală actuală este mult mai eficientă decât cea comunistă.

Iată un exemplu: Există pe piaţă filme care prezintă o parte din adevărul despre zonele crepusculare ale societăţii occidentale, lucruri despre care se şi scrie, şi care sunt mai mult sau mai puţin bănuite.

Varianta 1, pentru cei nervoşi: După cum ne asigură producţiile culturale, oricât de corupte, tenebroase, mârşave şi criminale ar fi aceste structuri politico-financiare, eroul american – de obicei unul singur, uneori o echipă de doi-trei - reuşeşte întotdeauna să le facă vizibile, să le încurce planurile şi să le învingă. Fiţi liniştiţi, sistemul e imperfect, dar el se apără singur printr-un erou de benzi desenate. Viaţa voastră, deşi ameninţată în chiar bazele ei, merge mai departe pe aceleaşi coordonate pozitive.

Varianta 2, pentru indivizii mai slabi: Cei ce se opun sunt înfrânţi de diabolica maşinărie a puterii oculte. Nu aveţi nicio speranţă. Nu vă opuneţi.  Nu puteţi face nimic. Iar oamenii, mai isteţi sau mai puţin isteţi, conştient sau instinctiv, înţeleg şi îşi acceptă viaţa gri de sclav umflat cu produse fast-food alimentare, cinematografice, de televiziune  şi de computer. Pentru că, odată ce Dumnezeu a fost exilat din Occident ei nu mai au altă opţiune. (Va urma)