Criza, usl-ul și Edmund Burke

Lumea noastră pare, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină: omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor.

De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă.

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd.

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel.

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare.

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu.

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.”

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului.

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi. Uneori simt că nu mai am suflu; uneori simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că nu mai am logică; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urâ şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvinte. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei.

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem Cuvântul.

Fericitul, chinuitul și moartea

Nimica nu neliniștește pe cei mai mulți așa de tare ca aceea că bogații cei mai prihăniți (necinstiți, păcătoși – n.n) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepții sau cei îmbunătățiți adeseori suferă cea mai amară sărăcie și mii de alte răni care sunt încă și mai cumplite decât sărăcia. 
Acest început al omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a șasea a postului, ne zugrăvește tabloul realității în care chiar viețuim astăzi și în care șmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alții de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. Și, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar dacă în ceea ce îi priveşte pe semenii lor lucrurile sunt clare, în ceea ce priveşte relaţia cu Dumnezeu chiar au?

Tema reală a acestei omilii este moartea și opțiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în fața acestor două posibilități: crede în moartea veșnică sau viața veșnică. Despre realitatea morții veșnice suntem pe deplin încredințați, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârșit cercul de lumină care e viața pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veșnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noștri pentru că omenirea o poate sfârși oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, fie că moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situația în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viața veșnică e adevărul și procedând greșit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăiești în răspărul lui și pierzi șansa vieții veșnice? Dacă merită să renunți aici și acum la nevoile cărnii tale, destinată oricum putrezirii, pentru a-ți asigura un loc în lumina veșniciei? Acesta este și credința autorului omiliei care ne spune că mai bucuroși trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alții primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; și apoi sunt și din aceia care se pedepsesc și în această lume și în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiți voi cei mai norociți? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăță de păcatele lor, iar acolo se fericesc veșnic.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, și n-o spunem nici noi, că cei bogați sunt răi și cei săraci buni. Sunt, după cum bine știm, amestecați, și doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, așa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primești și nu îl dai îndoit mai departe, devine grea și nesfârșită povară), iar răul e ajutor pentru veșnicie. Suntem păcătoși cu toții pentru că am coborât cu toții de la starea de om la cea de subom, mai jos decât animalul, dar bine va fi în veșnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (și care înțeleg că necazurile pe care le au sunt un plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viața aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viața cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăiește aici fără grijă, în siguranță și în desfătare, cu necumpătare și cu ușurătate de minte. Cine voiește a fi acolo părtaș la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare și osteneală. Și dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi înşine la trântă cu ostenelile (ascunzătoare de atâta neştiută dulceață) ale ascultării Lui. Pentru că altfel….