Viciile particulare aduc beneficii publice - ideea de bază a liberalismului. Norma lui: monstruosul!

După momentul unipolar, după incoerenţă; un studiu de colapsologie cognitivă

Lucien Cerise

Dragi prieteni,

Voi începe prin a descrie sistemul globalizat în ansamblul său înainte de a trece la nuanţele interioare. Lumea întreagă este lovită de o incorenţă generală şi crescândă. Este principalul efect al mondializării căreia nimeni nu-i scapă. Mondializarea este accelerarea comunicaţiilor şi reducerea distanţelor ca urmare a progresului tehnic. După definiţia carteziană, spaţiul este « partes extra partes », dar el devine acum « partes intra partes », părţile pătrund unele în interiorul celorlalte, ceea ce provoacă o mare confuzie la scara întregului glob. Toate distincţiile, toate frontierele, limitele, diferenţele şi identităţile sunt atacate, fiinţele şi culturile, înainte separate, sunt astăzi fuzionate, amestecate, metisate, transformate în noi forme hibride, compozite, complexe, ambivalente, ambigue, androgine, utopice. E posibil ca toate acestea să fie dorite şi să se urmărească accelerarea în continuare a acestei unificări mondiale incoerente : acesta este proiectul unipolar şi post-naţional, susţinut de lobiurile mondialiste de tot felul. Dar este posibil şi să rămânem neîncrezători şi vigilenţi faţă de pericolele acestei unificări mondiale incoerente şi să căutăm să o organizăm într-o modalitate multipolară şi coerentă, respectând un minim de distanţe între fiinţe şi identităţi, deci, de asemenea, respectând naţiunile ; este proiectul multipolar antiglobalist pe care vrem să-l apărăm la Chişinău.

Noua paradigmă geopolitică care se naşte este fondată pe un conflict între coerenţă şi incoerenţă care supradetermină tot restul. Atlantismul unipolar, care ajunge a asocia, după cum se vede în Ucraina, supremacismul alb cu sionismul, jihadismul şi LGBTismul, este o renunţare totală la coerenţă, o cultură a « nu contează ce », care caută să antreneze întreaga lume în delirul său prin violenţă oarbă. La polul opus, puterile euroasiatice (Rusia, China, Iran etc.) se caracterizează printr-un realism grijuliu în a păstra controlul asupra dezvoltării lor, de a gâtui efectele destructurante ale mondializării şi de a restabili un minim de coerenţă în această lume global incoerentă. Natura regimului politic este secundară. Dacă atlantismul câştigă, dacă incoerenţa câştigă, vom asista la extincţia oricărei forme de civilizaţie. Cum să reacţionăm în faţa acestei ameninţări ? Atacul este inutil, ajunge o bună apărare. Căci proiectul atlantist unipolar nu este viabil şi el se autodistruge prăbuşindu-se sub greutatea contradicţiilor sale. Aici, abordarea mea se apropie de colapsologie, studiul prăbuşirii civilizaţiilor. Dimitri Orlov distinge 5 stadii ale prăbuşirii : financiar, comercial, politic, social, cultural, la care putem adăuga prăbuşirea psihologică şi probuşirea cognitivă.

O prăbuşire psihologică în masă este vizibilă în occidentul capitalist începând din anii ’70, care s-a tradus printr-o veritabilă explozie a maladiilor mentale de tot soiul. Astăzi, s-a depăşit o nouă etapă, abolirea în gândirea obişnuită a diferenţei dintre normal şi patologic, şi, mai pe larg, între ceea ce este normal şi ceea ce nu este, într-un relativism general din care se naşte o nouă ierarhie în care anormalul este chiar afirmat ca superior normalului.

Până în secolul al 18-lea, norma socială, regula de urmat, era definită printr-un consens majoritar şi toată lumea trebuia să i se conformeze. Colectivul era mai important decât individul. De la Bernard Mandeville şi cartea sa « Faible des abeilles » (Fabulele albinelor) publicată în 1714, sub-titrată « Viciile particulare aduc beneficii publice », liberalismul răstoarnă acest echilibru al consensului majoritar – denunţat ca o opresiunea a individului şi minorităţilor – apoi inversează definiţia normei. Nu mai este regulă normativă impusă individului şi minorităţii, fiecare individ, fiecare minoritate are dreptul de a se emancipa şi de a-şi defini propria sa normă, şi toată lumea trebuie să accepte această nouă regulă a jocului, şi anume că fiecare poate urma propria regulă a jocului. După societatea lichidă, intrăm într-o societate în stare gazoasă în care toate normele comune sunt evaporate. Noua normă, este cea care se îndepărtează cel mai departe de consens : este excepţia, cazul unic, invalidul, transgresivul, monstruosul. Este evident că acest sistem centrifug şi entropic nu poate funcţiona, iar corectitudinea politică agravează şi mai mult situaţia. In numele egalităţii, al toleranţei şi al diversităţii, sunt duse politici publice şi particulare care valorizează şi avatajează sistematic  tot ceea ce este minoritar, ceea ce include de asemenea handicapul mental : autismul, trisomia, bulimia şi diversele adicţii, transexualismul şi problemele de identitate de tot soiul, redenumite « identităţi fluide », etc. Tulburările mentale devin astfel alegeri de viaţă pe care trebuie să învăţăm să le respectăm şi care au devenit chiar modele prin discriminarea pozitivă. In Occident, antipsihiatria, acest curent filosofic anti-freudian, care refuză să distingă între sănătate mentală şi maladie mentală, a câştigat.

În Franţa, consecinţele aceste inversiuni de valori sunt dramatice. Tot mai mulţi oameni au intervenţii incoerente, tot mai mulţi oameni nu se mai comportă normal, ceea ce dă impresia că sunt tot mai mulţi nebuni. Evident, nu toată lumea devine nebună în sens clinic, dar capacitatea de a face un raţionament logic pe baza faptelor este în curs de dispariţie. Răbdarea şi capacitatea de a păstra concentrarea pe termen lung sunt în regres. Tulburările de atenţie şi de hiperactivitate se împrăştie în întreaga societate. Din acest modiv vă vorbesc de prăbuşire cognitivă, dincolo de cea psihologică. Gândirea raţională este copleşită de principiul plăcerii, fuga toxicomană după senzaţii tari, impulsivitatea, hiper-sensibilitatea, hiper-narcisismul, imaturitatea emoţională şi fuga în virtualul mediatic, realitatea post-factuală şi lumea post-adevăr. Stăpânirea limbii, scrise şi orale, se pierde şi se tinde spre un abandon progresiv al limbajului uman şi al gândirii articulate. Capacităţile intelectuale ale populaţiei sunt în cădere liberă, inclusiv în cele mai înalte sfere ezoterice ale puterii, care nu este o oligarhie ci o idiocraţie, compusă din cretini incapabili de a înţelege că guvernarea lor prin haos (Ordo Ab Chao) este de asemenea dăunătoare şi pentru ei. Puterea îşi trece timpul fragmentând societatea, dar ea însăşi pierde unitatea sa şi se descompune. Toate etajele piramidei sociale fără excepţie se scufundă încet în anarhie şi dezordine. Insecuritatea este în creştere constantă şi loveşte tot mai mult cartierele burgheze. Imigraţia are partea sa de responsabilitate în această prăbuşire civilizaţională, dar francezii locali, încă majoritari demografic, l-au ajutat pe Macron să câştige în 2017 şi vor reîncepe în 2022. Dereglajul complet al creierului francez dereglează de asemenea instinctul de conservare şi conduce la alegeri politice contra naturii şi sinucigaşe.

Occidentul liberal şi proiectul său unipolar sunt pe cale de a se scufunda în iraţional. Ce să faci în faţa unui astfel de sistem bolnav şi mândru de a fi aşa ? În Franţa, oamenii încă lucizi cheamă alte ţări în ajutor, în special grupul Visegrad şi Rusia. Protejată de liberalism până în anii 1990, Rusia a dezvoltat o viziune politică şi geopolitică fondată pe realpolitik. In faţa atlantismului, Kremlinul aplică o strategie defensivă, constând din a « gestiona bolnavul ». fără atacuri frontale, căci opoziţia declarată întăreşte instabilitatea sistemului şi incoerenţa sa. Fără a fi alimentat delirul. Mondialismul este un trol : « Nu alimenta trolul ! »

Pentru a înţelege geopolitica rusă – şi, de asemenea, pe cea chineză – trebuie să abandonăm această deviere cognitivă liberală care se numeşte individualism, a cărei versiune filosofică este esenţialismul, şi care conduce la a vedea lucrurile în termeni de opoziţie între esenţele individuale, monade substanţiale. Or, sistemul este mai important decât individul. Trebuie deci să se adopte o abordare sistemică, sau cibernetică, care conduce la a vedea lucrurile în termeni de interdependenţă între părţile sistemului, până la şi inclusiv în conflict. Rusia are o mare şcoală de cibernetică încă din epoca sovietică, care lucrează pe modelarea şi previzibilitatea fenomenelor sociale, mai ales prin această disciplină derivată din teorie jocurilor şi care se numeşte « control reflexiv » (Рефлексивное управление).

Această abordare deschide spre o viziune sistemică a conflictului : pentru a neutraliza duşmanul, nu te mai situezi în opoziţie frontală, ci în integrare şi crearea de interdependenţă între el şi mine, multiplicând buclele de reacţie inversă (feedback) astfel încât el să se lovească şi pe sine atunci când mă loveşte pe mine, ceea ce în cibernetică se numeşte întoarcerea şocului (blow-back), dar, se asemenea, el îşi face bine atunci când îmi face bine, principiu al « cercului virtuos ». Un specialist în războiul hibrid, Andrew Korybko, subliniază în articolele sale că Rusia caută să se poziţioneze ca un factor de echilibru general între toate părţile, deci un soi de actor imparţial pe poziţia arbitrului şi ocupând astfel centrul eşichierului politic. Korybko ia ca exemplu relaţiile diplomatice dintre Rusia, Israel şi Iran, şi mai ales procesul de integrare eurasiatică în care Moscova vrea să aducă Israeul, dar şi Iranul. Strategia rusă constă în acest caz de a face să intre Israelul şi Iranul într-un sistem de interdependenţă care îi va obliga în mod mecanic să-şi pacifice relaţiile dintre ei. Se discută cu toată lumea, se rămâne în contact cu toată lumea, inclusiv cu Netanyahu, mai alespentru că Netanyahu nu vrea ! Această producţie intenţionată de interdependenţă între toţi actorii geopolitici este cheia înţelegerii marii strategii ruse, care trebuie să devină marea strategie eurasiatică, de la Lisabona la Vladivostok, sub numele de lumea multipolară.

Pentru a împiedica războiul, trebuie să împiedici crearea de tabere duşmane bine demarcate. Petru aceasta, trebuie creat un maxim de interdependenţă între taberele adverse pentru ca ele să fie mai cât mai puţin distincte şi separate posibil. De milenii, strategii chinezi vorbesc despre a câştiga războiul fără a lupta. Asta nu înseamnă a nu face nimic, ci este vorba de o inacţiune activă care acţionează înaintea unui conflict declarat pentru ca acesta să nu se declare. A câştiga războiul fără a te bate însemană a împiedica naşterea taberelor clare care să se înfrunte direct, deci de a rămâne în contact cu toată lumea, de a păstra o interdependenţă a tuturor actorilor pentru ca înfrunarea să nu aibă loc, sau ca ea să nu poată să fie directă, sau să aibă consecinţe asupra tuturor, inclusiv asupra agresorului, dacă în final, cu toate acestea, ea are loc.

În felul acesta putem câştiga războiul împotriva atlantismului şi globalismului unipolar. Trebuie să ne protejăm împotriva diavolului, dar nu trebuie să-l lovim. Lovirea diavulului îi face acestuia bine şi îl întăreşte. Lovirea diavolului creşte nivelul de violenţă generală, creşte deci instabilitatea şi incoerenţa generală, adică tocmai ceea ce urmăreşte diavolul. Pentru a-i face cu adevărat rău diavolului, trebuie să-l iertăm că este ceea ce este şi să-l integrăm într-un sistem mai vast. Unii vor zice că această abordare rece strategică seamănă pe plan structural cu generozitatea creştină, mai ales în interpretarea pe care i-a dat-o Rene Girard. Este exact ceea ce gândesc. Voi concluziona astfel cu un appel la bunăvoinţă înainte de a deschide un nou capitol de studii eurasiatice care va trata această convergenţă între înţelepciunea creştină, înţelepciunile asiatice şi cibernetica socială în ceea ce ar putea fi denumită o artă marţială geopolitică.  

Acest text a fost prezentat în cadrul FORUMULUI CHIŞINĂU 2019 de către 

Lucien Cerise, cercetător în ştiinţe umaniste şi sociale, Franţa

V-am dat bani! DISPĂREŢI! MURIŢI!

Adică, dispăreţi ca naţiuni, popoare, creştini, albi, heterosexuali. Şi, dacă nu se poate altfel, chiar muriţi.

Cam asta e teza articolului „Ce se ascunde in spatele dispretului Europei Centrale fata de UE” de pe ziare.ro, un site de propagandă şi militantism pro-UE  (vezi anunţurile sale despre ce se va întâmpla la proteste, de exemplu, cum se va face un  uriaş steag UE), chiar cu nuanţe de direcţionare a protestelor.  

Articolul, o traducere-relatare, este prost, primitiv, lipsit de inteligenţă (nu e vina ziaristului român, aşa este şi originalul) şi penibil de grosier manipulator chiar din titlu, intenţie concentrată într-un singur cuvând: DISPREŢ.

Se pot spune multe despre opoziţia statelor central europene faţă de dictatura şi arbitrariul din UE, dar că este rezultatul „dispreţului” lor faţă de UE (când cel mai adesea dispreţul este invers) este o gogomănie fără seamăn, un soi de „bagă mai mult” românesc. De unde provine ea? Ar fi două posibilităţi.

Prima, că traducătorul articolului, nepriceput în ale politicii şi necunoscând situaţia despre care se vorbeşte în articolul original al lui John Lloyd de pe Reuters, Behind Central Europe’s growing contempt for the EU, a luat primul cuvânt românesc pe care l-a găsit în dicţionar, pentru englezescul „contempt”, adică „dispreţ”. Dar, după acest înţeles avem, în aceleaşi dicţionare, şi „insubordonare”, „nesupunere”,  sau „sfidare”, care definesc mult mai exact realitatea relaţiei amintite. 

A doua însă, mult mai gravă, ar putea fi stimularea unei reacţii de condamnare şi de respingere a modelului Europei Centrale şi blocarea urmării lui de către România.Adică, a fost folosit intenţionat acest înţeles pentru ca bunii membri ai societăţii civile progresiste să-i instige pe protestarii ne- şi dezinformaţi, dar posibil indignaţi de atâta nerecunoştinţă.

După cum am spus, nici articolul original nu e mai breaz: o însăilare de şabloane şi câteva informaţii despre evoluţia politică „populistă” din statele respective. În principiu, genul care trece fără ca cineva să-şi amintească vreodată de el; sau care nici nu este citit până la capăt.

Există însă două paragrafe cheie în acest articol asupra cărora merită să ne oprim, căci împreună construiesc teza dezvăluită într-o formă mai brutală în titlu şi vorbesc despre dispreţul veninos, real de data aceasta. Este vorba de dispreţul faţă de viaţă, de libertate, de identitate, faţă de toţi vechii europeni, faţă de toate popoarele şi etniile (mai puţin, dar doar conjunctural, cea musulmană), faţă de toate identităţile rămase în picioare.

Cele două sunt:

Se observa astfel un dispret general fata de UE, chiar daca aceste state au primit ajutoare financiare uriase din partea sa. Doar Polonia ar trebui sa primeasca peste 82 de miliarde de euro intre 2014 si 2020.

şi (mai ales partea finală boldată de mine):

"Spectrele populismului, nationalismului, militantismului extremei drepte si autoritarimului, eliberate din congelatoarele lor istorice" dau tarcoale regiunii, scrie autoarea Ellen Hinsey in cartea "Mastering the Past". Deocamdata, acestea isi consolideaza pozitiile, prin punerea lor în mişcare (nu „retragerea lor” cum a fost greşit şi evident fără sens tradus în ziare.ro) într-o Europa care a dorit sa fie promotorul unei noi ordini, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine in societatile civile cele mai avansate din lume”, incheie Llyod.

Ce ne spune pe şleau acest articol?

În primul rând. că am primit bani ca să „murim” ca persoane cu identitate. Să dispărem ca slovaci, cehi, polonezi, unguri, români, bulgari etc., pentru a deveni cetăţenii unei Europe uniforme, standardizate, în care, probabil, şi muzeele ar fi desfiinţate pentru a nu ne obosi sau, Doamne fereşte, a ne da idei. Unii la fel peste tot. Conform modelului promovat prin asta îţi este permis, aşa trebuie să gândeşti, asta trebuie să spui, aşa trebuie să te comporţi, stai cuminte la viol, participă ca victimă voluntară la un atentat terorist.

A doua descoperire este legată de societate. Din articolul despre care vorbim aflăm că în modelul oferit de UE  cetăţenii şi-ar putea amesteca şi şi-ar putea uni culturile în cele mai civile societăţi din lume.

Rezultă că o societate este de admirat cu cât este mai „civilă”, adică are mai multe ong-uri. Dar, atenţie, ce nu se spune aici, dar se subînţelege,  nu orice fel de ong-uri, ci doar acelea care promovează NOUA ORDINE, unde natiunile, grupurile etnice, granitele si vechile conflicte sa nu mai conteze, iar culturile cetatenilor sa se imbine armonios...

Deci societatea pe stil vechi, nu e în regulă, aşa cum, aflăm tot mai des, că democraţia nu mai stă pe votul liber exprimat (valabil doar dacă are ca rezultat ceea ce vor globaliştii progresişti). De exemplu, dacă ne înfundă în mai mult LGBTism+avortionism+migraţionism, adică sclavagism. Este o direcţie tot mai răspicat afirmată în ultimii ani şi anume că poporul e prost (d’aia şi trebuie desfiinţat) şi doar elitele (dar nu oricare, cele progresist-globaliste) pot şi trebuie să decidă pentru el.

Concluzie: Ca şi în cazul binomului popor-elită, din vechea societate e valabilă doar partea ei cea mai luminată, societatea civilă progresistă: activiştii şi militanţii din ong-urile finanţate copios de la bugete naţionale, internaţionale, ale companiilor globaliste şi de către filantropi precum Soros baci’. Oamenii neafiliaţi acestora (adică marea masă, „prostimea”) şi curentului de supunere promovat de ele, ong-urile pro-viaţă şi pro-identitate şi membrii lor sunt reziduu rasist, fascist, nazist, fundamentalist, extremist. Şi, probabil, celor din urmă, care încurcă lucrurile ca în Europa Centrală, bine le-ar sta în nişte cuptoare tăcute, cu flăcări vesele şi fum mirosind a carne arsă.

Mark Zuckerberg se visează împărat. Nerecunoscători, „supuşii” din Hawai se revoltă.

Şi vor să-i dărâme zidul. Tocmai lui care de-abia ce se luă de zidul lui Trump. Ruşine, nemernicilor!

Îmi propun să vă prezint, cât de des pot, adevărata faţă a stângii pentru a vă ajuta să înţelegeţi cât de ticăloasă poate să fie. Pentru că stânga nu este, aşa cum am fost lăsaţi să credem, o doctrină, nişte partide, un tip de politică, ci un mod de a fi. Şi cum poţi face acest lucru mai bine decât pe studii de caz. Adică pe situaţii reale şi pe oameni concreţi. Azi despre Mark Zuckerberg (MZ), tatăl minune al feisbucului (FB).

„Caesar Markus Zuckerbergus”

Zuck, spun unii dintre cei care îl cunosc de mai mult timp, are vise de mărire. Îşi doreşte să fie împărat! este o frază care a devenit comună printre aceştia. Dar nu oricum: mai întâi preşedinte al Americii. Şi, după cum menţionează The Hill recentele remarci ale lui Zuckerberg asupra măsurilor lui Trump vin să alimenteze speculaţiile privind viitoarea sa candidatură. Despre „imperialitatea” lui Zuck vorbesc în primul rând apropiaţii lui şi cei din staful FB, care povestesc că acesta este fascinat de legendele Greciei antice, că li le povesteşte ori de câte ori are ocazia şi că „vrea să fie împărat”.  La o adunare le-a citat chiar replici din filmul „Troia”.

În numărul său din 13 ianuarie 2013, în articolul „Va fi MZ viitorul nostru preşedinte”,  Vanity Fair face o lungă incursiune în biografia lui şi citează câţiva prieteni care spun că acesta este foarte potrivit pentru politică şi că are planuri în acest sens.

Orice căutare pe net despre MZ emperor vă va duce către o mulţime de analize şi comentarii despre visele de mărire ale lui Zuck.

In principiu, MZ are tot ce trebuie pentru acest vis: bani, cea mai globală, mai insidioasă, mai controlantă şi mai intruzivă afacere, o vârstă excelentă (32), ambiţie, calcul, faimă, relaţii, arată bine. Şi, mai ales, este omul potrivit pentru cei care urmăresc o lume globală, condusă de un guvern global şi controlată, de exemplu, şi prin intermediul FB.

Mărturiile despre fascinaţia lui Zuck pentru postura de cuceritor şi stăpân al lumii sunt multe. Semnificative sunt cele despre jocurile preferate. În New York Times, Nick Bilton, care semnase în 2012 un profil alături de două colege, revine într-un alt articol cu detalii despre fascinaţia lui Zuck, încă din copilărie, faţă de jocurile de strategie şi război care implicau cucerirea unor lumi virtuale, printre care „Civilization” – cu deviza „construieşte un imperiu şi fă-l să reziste”. Astăzi joacă „Risc” – joc de strategie despre cucerirea întregii lumi, “Imperium Romanum” – „Cum să-ţi conduci oamenii către mărire, securitate şi prosperitate”, Lux Delux – „Jocul dominării universale”.

MZ a aplicat tot ceea ce a învăţat din aceste jocuri în construcţia şi politica companiei sale, în relaţiile sale cu angajaţii şi cu lumea înconjurătoare. Şi, până acum, le-a aplicat bine, căci a reuşit să-şi un imperiu de sute de milioane de supuşi printre utilizatorii FB.

Intenţiile sale sunt clare, ne spune Bloomberg, şi din modul în care a început să-şi administreze imaginea şi să treacă de la „tânărul miliardar inept care apărea peste tot în tricou” către un personaj sofisticat, rafinat, atent la cele in jurul său, la curent cu toate, stăpânind detaliile, priceput în multe domenii. Chiar renunţând la ateismul militant, declarat anterior pentru poziţia „religia este un lucru important” (lucru pe care, până acum, trebuia să-l afirme orice candidat la preşedinţia Americii) şi trecând de la „nici mort nu aş mânca carne” la interesul faţă de acţiunile filantropice.

Zuck îl ceartă pentru zidul mexican şi îi cere lui Trump frontiere deschise pentru SUA

După cum vă spuneam, în calitate aproape sigur viitor candidat cu mari şanse, Zuck a început să-şi dea cu părerea şi în politică. Şi să-şi facă cunoscute (Foarte bine! Aşa ne lămurim şi noi) convingerile. Care sunt, evident progresiste şi globaliste. Şi cum, dacă eşti progresist şi globalist şi nu eşti autist, oligofreen, orb, surd şi mut, trebuie să dai în Trump (care îţi dă atâtea motive), nici Zuck nu a putut să stea liniştit şi l-a criticat pe Trump pentru zidul mexican şi limitarea intrării migratorilor în SUA. Într-o postare pe FB, mai sus numitul a spus că „este îngrijorat de impactul recentelor ordine semnate de preşedintele Trump” şi că „noi trebuie să menţinem deschise uşile pentru refugiaţi şi pentru aceia care au nevoie de ajutor”.

Zuck îşi hărţuieşte vecinii prin tribunale pentru a le lua pământul. Vecinii protestează împotriva zidului.

Dar uitase de mortul din casă. Sau îl credea îngropat. Din nefericire pentru Zuck, ştirile încă circulă şi pe trasee libere şi oricât şi-ar pune unii în scenă personalităţi atractive (dar false), dacă nu azi, mâine tot se află detaliile, care reduc la ridicol toate eforturile de cosmetizare a imaginii. Aşa cum s-a întâmplat şi cu sinistra Hillary şi cu violatorul Bill.

Una dintre căile de a afla adevăratul caracter al oamenilor este şi celebra ”follow the money”, de data asta în varianta „vezi ce face persoana cu banii”. Aşa ajungem la „mortul din casă, care pute rău”, hărţuirea localnicilor şi zidul de pe proprietatea de 700 de acri a lui Zuck de pe insula Kauai, cumpărată cu 100 milioane dolari.

Dezgolită de draperii, realitatea arată astfel: măreţul Zuck, strategul, războinicul, viitorul preşedinte al SUA  şi viitorul împărat mondial, enervat de obrăznicia şi nesimţirea unor supuşi localnici ce nu voiau să-i cedeze de bună voie terenurile lor, i-a dat în judecată pe câteva zeci dintre ei pentru a le lua micile parcele (în total 8,4 acri) aflate în interiorul terenului cumpărat de el şi pe care l-a închis cu un zid masiv din piatră.

Cum legal lucrurile nu erau chiar atât de simple, iar povestea începuse să se rostogolească tot mai mult, în 17 ianuarie 2017, sesizând potenţialul negativ al acestei poveşti pentru noua sa imagine aflată în construcţie, Zuck a anunţat în The Garden Island că a renunţat la procese, şi-a prezentat regretele şi şi-a declarat dragostea pentru Kauai şi sprijinul pentru comunitate.

Din nefericire pentru el, după cum ne anunţa în 19 ianuarie McClatchey şi în 26  Business Insider, sătui de atâta personalitate binevoitoare şi de zidul care blochează priveliştea către mare şi accesul la propriile parcele, localnicii se vor aduna ca să protesteze împotriva zidului hawaian al lui Zuck.

MZ este un miliardar, un globalist şi, după cum am arătat în textul de faţă dar şi aici, un stîlp al stângii americane şi internaţionale.

Zuck e progresist (stângist) pentru că gândeşte progresist şi se comportă progresist: migraţia, frontierele deschise, guvernul mondial, lgbtismul sunt direcţiile de acţiune. Stânga înseamnă minciună, fals, butaforie. Imagini fabricate, care nu corespund absolut de loc cu personajele reale. O lume răsturnată de pe temeiurile normale. Un coşmar.

Zuck e un globalist pentru că are o afacere globală şi un vis de stăpânire globală. El îi ajută pe cei care vor acelaşi lucru, care, la rândul lor având nevoie de el, îl ajută. După cum spune poporul (prost, evident): Cei ce aseamănă se adună.