Jos UE! 14 motive pentru părăsirea grabnică a UE. Alternativa.

12 februarie, minus 7 grade,  70.000 de protestatari din Pţa Victoriei fac un steag uriaş al României.

25 februarie, plus 7 grade, 5000 fac un steag (mult mai puţin) uriaş al UE.

O prezenţă semnificativă pentru „dragostea” faţă de UE vs dragostea faţă de România; şi vorbim despre segmentul de populaţie cel mai „conştient şi vigilent”.

2 martie – Neţinând seama de dragostea de UE a celor 5000, preşedintele Juncker vorbeşte despre scenariul Europei cu două viteze ca fiind cel mai probabil şi scenariul este confirmat după minisumitul de la Paris din 6 martie.

Cele ce urmează nu implică că am vreun cuvânt de preţuire pentru ceea ce au făcut românii cu România în aceşti 27 de ani. Ce îi reproşez însă UE:

1. Decizia manifestă şi acţiunea sistematică a elitei UE şi a celei din statele occidentale de înlocuire/amestecare/ schimbare a structurii de populaţie, prin migraţia musulmană organizată. Agresiunea împotriva specificului cultural şi spiritual al popoarelor europene. Promovarea unor politici pro-migratori şi anti-localnici, discriminarea făţişă a acestora din urmă, ascunderea, nepedepsirea, în final încurajarea activităţii infracţionale a migratorilor. Ajutoarele pentru migratori mai consistente decât pachetele sociale şi de sănătate pentru localnici.

2. Promovarea dictatorială a politicilor socialiste, ideologiilor marxismului cultural, care pun în pericol identitatea persoanei, identitatea etnică şi identitatea naţională. Promovarea individualismului, a unei libertăţi limitate la cea a simţurilor, poftelor şi promovarea invidiei, egoismului, însingurării, a unei culturi a morţii şi reducerea drastică a libertăţii de gândire, de opinie şi de exprimare - legislaţia privind avortul, căsătoriile homosexuale, transgenderismul, experimentele pe embrioni umani, eutanasia, hate-speechh-ul.

3. Infestarea cu socialism, intoleranţă şi distrugerea sistematică prin reducţionism ideologic a sistemelor de educaţie europene.

4. Eludarea, ocolirea, nesocotirea, neconsultarea dezideratelor populare reale. De exemplu, Franţa şi Olanda au nesocotit rezultatele negative ale referendumurilor privind aprobarea Tratatului de la Lisabona, iar celelalate state au anulat organizarea acestor referendumuri.

5. Poziţiile, imixtiunea, ameninţările inacceptabile şi impardoabile ale unor funcţionari/structuri ai/ale Comisiei Europene, plătiţi/bugetate de către statele contribuabile, împotriva opţiunilor unor state sau ale unor popoare, sau pentru impunerea unor măsuri neagreate de acestea cum ar fi acceptarea migratorilor şi implementarea legislaţiei enumerată la punctul 2.

6. Intervenţia statului în viaţa personală, de la cea economică la cea intimă. Tot mai mult, în paralel cu creşterea numărului asistaţilor social, UE devine un stat părinte intruziv şi abuziv. Promovarea agresivă a dreptului de a adopta reglementări intruzive în diverse zone ale vieţii şi comerţului. Urmărirea şi anihilarea criticilor autorităţilor locale şi europene. Supra-reglementarea comerţului şi activităţii economice, luarea de măsuri care au îngreunat accesul la pieţe şi fonduri.

7. EU formulă supercentralizată/birocraţie excesivă, elite politice dezinteresate de soarta populaţiei europene. Politicieni şi funcţionari mediocri, slujbaşi umili ai adevăraţilor şefi din spatele instituţiilor. Excesul de intervenţie birocratică în detalii care ţin de specificul local şi de competenţele statale. Multe, inutile şi agasante agenţii şi instituţii create pentru a gestiona cedările de suveranitate dinspre statele membre catre Bruxelles.

8. Politizarea excesivă a societăţii civile. Ong-urile care sunt dependente de finanţarea europeană promovează agresiv politicile în pregătire, sau pe cale de a fi implementate. Sub pălăria acţiunii pentru democratizare de fapt o agresiune fără precedent în ultimii 50 de ani împotriva democraţiei

9. Degradarea economică atât a unor state componente cât şi a populaţiei acestora, afectarea severă a clasei mijlocii, în special în Vest, adâncirea polarizării averilor, tot mai mulţi săraci, şi bogaţi tot mai bogaţi. Clasa de mijloc s-a redus numeric şi ca prosperitate. Relocarea afacerilor în state cu mâna de lucru ieftină a oprit creşterea economiilor europene şi a prosperităţii europenilor.

10. Lipsa de viziune, de strategie pe termen  mediu şi lung pentru armonizare. Lipsa răspunsurilor adecvate la provocările externe şi interne. Lipsa unei politici externe. Lipsa unei soluţii defensive. Lipsa unei securităţi comune economice, militare: relaţiile diferite ale unor  state UE cu Rusia, critica NATO. Politica anti-SUA preşedintelui Trump.

11. Prăpastia dintre comisia europeană şi statele componente. Aroganţa, suficienţa, dispreţul UE/ state şi state importante/state mici. Discriminarea statelor mai mici, discriminări nord-sud. Aplicarea selectivă a regulilor. Lipsa de încredere, lipsa de solidaritate, relaţii bazate pe ipocrizie. Decizia proastă calitativ. Procesul decizional limitat la 2-3, de obicei 1 singur centru: Berlinul, a alimentat prăpastia dintre elite şi populaţiile care s-au simţit neluate în seamă.

12. Corupţia generalizată, apariţia unor clanuri şi reţele mafiote europene, începând chiar de la Bruxelles şi din capitalele importante – vezi dosarul EADS.

13. Imposibilitatea reformării reale în sensul păstrării identităţii civilizaţionale europene şi al unei prosperităţi acceptabile pentru locuitorii tuturor statelor componente. Europa cu 2 viteze. Sper că nimeni nu-şi imaginează că România va fi în viteza întâi.

14. Prăbuşirea UE. UE va dispărea nu pentru că vreau eu, sau alţi eurosceptici, ci pentru că a fost subminată de chiar organizatorii şi şefii ei, prin felul în care s-au raportat la civilizaţia europeană şi la popoarele europene.

·        Avem, în primul rând problemele fatale ale funcţionării interne prezentate

mai sus. Problema este că, atât timp cât politicienii vor continua pe aceeaşi linie de gândire ca până acum, servind cu prioritate elitele economice şi nu cetăţenii de rând, venind cu “soluţii” în haina strâmtă a modelului economic existent, disoluţia finală a UE va fi inevitabilă, ne spunea în 2016 Radu Crăciun, cu speranţa că Juncker şi ai lui vor veni cu altceva decât formula cu 2 viteze.

·        În al doilea rând, ca urmare a migraţiei. Politic, demografic şi prin teroare

statele occidentale vor fi în scurt timp fie islamizate, fie în războaie civile cu islamul local, cel mai probabil cumulând ambele dezvoltări. Ceea ce, pe lângă problemele enumerate, pune capăt oricărei perspective comune; cel puţin până când şi dacă cei din Vest vor reuşi să supravieţuiască. Căci cu o Europă de Vest islamică nu se va putea „negocia” decât militar.

Motive specifice României

În cazul nostru ar mai fi de adăugat şi asimilarea slabă, greoaie, neregulată a fondurilor europene: e foarte posibil ca dacă am face o socoteală mai amplă cu cât contribuim, cât primim, cât cheltuim pe simpozioane, pliante, broşuri, fluturaşi, pixuri etc. şi cu cât înapoiem ţărilor din vest, în primul rând Germaniei, să ajungem la socoteala că suntem, în relaţia cu UE, pe negativ. Asta în condiţiile în care trebuie să ne păstrăm piaţa deschisă şi avem restricţii majore la subvenţionarea, de exemplu, a agriculturii şi produselor alimentare.

Soluţia

România este profund conectată economic la UE şi deci separarea de aceasta poate fi un şoc greu de absorbit de o economie atât de precară. De aceea, discutarea pe larg a ceea ce poate fi făcut va fi subiectul altui articol. Aici doar câteva sugestii.

Evident, ieşirea din UE nu se poate face mâine. Dar a aştepta până când aceasta moare ar fi fatal pentru România, astăzi cu prea puţin prieteni în jur. Suntem în ceasul 11.30, repoziţionarea trebuie începută imediat. Mai întâi acceptarea ideii dispariţiei UE. Apoi, o distanţare, de tipul celei a statelor Visegrad. Refuzul implementării unor măsuri anti-naţionale, rostirea răspicată a intereselor şi doleanţelor interne, refuzul plătirii contribuţiei în cazul unor măsuri de tăiere de fonduri sau de amendă. Reorientarea către cooperarea multiplă în regiunea central-est europeană din care facem parte şi care se prefigurează deja, dincolo de unitatea în refuzul renunţării la identitate şi al acceptării migraţiei, şi ca o formulă de piaţă economică. 

Şi nu în ultimul rând şi nici în ultima clipă, pregătirea reluării/deschiderii relaţiilor cu state/zone/tratate economice din afara UE şi a Europei, care sunt (sau nu sunt, dar a fost mai comod să băgăm totul într-o singură traistă) în acest moment blocate de reglementările interne ale uniunii.

RĂZBOI CIVIL ÎN GERMANIA - Opinia unei românce din Munchen

Ce îmi scrie o româncă din Germania (habar nu am avut că e româncă atunci când i-am scris) după ce i-am răspuns la cererea de prietenie şi am descoperit pe pagina ei un scurt film nemţesc despre islam, pe care am rugat-o să-l traducă în engleză. Numele ei este  Grace Dorian  şi o puteţi găsi la pagina respectivă. Tot acolo alte materiale interesante, dar, din păcate în germana, care este mai puţin accesibilă publicului românesc.   După cum i-am mărturisit ulterior, iniţial am crezut că este o copiliţă rătăcită, care a ajuns întâmplător la pagina mea de FB şi am stat în cumpănă dacă să îi răspund. Dar se pare că este mult mai mult. Dacă veţi intra pe pagina ei veţi înţelege însă de ce am avut acea impresie.     

 Va multumesc pentru interes. Saptamanile urmatoare nu am timp de nimic, dar mai tarziu pot face traducerea direct in romana. Din pacate, ca romanca ce traieste intens fenomenul de distrugere a civilizatiei europene, direct din Germania, pot confirma ca atat acest film, cat si toate postarile care sunt pe siteul dvs sunt foarte reale. Daca in acest an nu se intampla nimic in Germania, in sensul indepartarii pasnice a actualei clase politice, urmata de expulzarea imediata a acestor invadatori, pot extrapola ca in 2017 va porni un razboi civil in Germania. Cenzura aici este la fel cum a fost la noi in timpul comunismului, dar cetatenii germani nu sunt ca romanii. Ei ori plac pe cineva, ori il urasc. Iar nivelul urii lor la adresa invadatorilor atinge cote de neimaginat. Problema este ca nici invadatorii astia nu au venit numai cu gandul sa violeze femeile si copiii europenilor. Tot milionul care a intrat in Germania anul trecut, cel putin pana in decembrie, a trecut prin granite ca prin paine. Nimeni nu le-a luat amprente, documente li s-au facut pe loc, toti avand data de nastere 01.01 si un an dat la nimereala si cel mai important, nimeni nu le- a controlat bagajele. In momentul in care nemtii vor reactiona, atunci isi vor scoate ei la iveala tot armamentul pe care si l-au adus aici. De aceea va fi razboi. Ei sunt in asteptare acum. Ceea ce s-a intamplat la Koeln a fost un test. S-a urmarit gradul de mobilizare al invadatorilor si modul de reactie al europenilor. Din pacate am esuat lamentabil. Ei stiu acum ca ne pot face orice,fara ca noi sa reactionam. Iar dimensiunea discriminarii cetatenilor germani in fata acestor invadatori atinge absurdul in Germania.

Califatul Europei de Vest? (II) Imigraţie, violuri, incendii şi dictatură în Suedia.

Vi se pare uneori că România este puţin cam zgomotoasă?

V-aţi dorit adesea liniştea şi consensul, predicate până de curând (şi încă nu ştim ce ne mai rezervă viitorul) de nişte politicieni de prin mai toate partidele şi de jurnalişti, analişti, comentatori de bine? Vă pare unora, din această cauză, rău că trăiţi aici? Vă cred. Îndemnul meu este să priviţi în jur şi în viitor; s-ar putea să vă reconsideraţi poziţia.

În episodul de astăzi, în continuarea analizei situaţiei Islamului în Europa, vă voi prezenta un caz extrem, unic la nivel mondial, dar perfect pentru un studiu de caz, despre încotro poate duce actuala politică multiculturalistă şi corectă Europa. Şi atenţie: ceea ce în acest caz se poate petrece într-o perioadă de timp mică, în tot restul, dacă acest rest nu se va trezi, se va împlini într-una puţin mai mare. Dar nu mult mai mare. Deci:

V-aţi fi închipuit vreodată că Suedia va ajunge pe locul doi în lume la violuri, după Lesotho?

V-aţi putea imagina vreodată că Suedia este pe locul 1 în lume la şcoli incendiate premeditat?

V-ar fi trecut cumva prin minte că în Suedia s-ar putea ajunge la dictatură?

Eu recunosc: până la recentele cercetări pe tema Islamului în Europa, care m-au dus şi în acest stat al Europei, nu l-aş fi crezut pe cel care ar fi venit să mi le spună. Sau, mă rog, le-aş fi pus sub semnul îndoielii. 

Consecinţele imigraţiei masive fără politici de integrare

Suedia este ţara cu cea mai permisivă politică de imigraţie. Imigraţia per capita (adică pe cap de suedez) este mai mare decât a fost vreodată în America şi nu are egal în istoria Vestului. Pe săptămână, Suedia primeşte mai mulţi refugiaţi din Siria decât Statele Unite, Canada şi Australia împreună primesc într-un an întreg. (conform articolului: Suedia, un rai pentru terorişti şi traficanţi, apărut în Dispatch International, pe 29.09.2014). Statele Unite primesc cca 70.000 refugiaţi pe an, Canada 20.000 şi Australia cca 15.00. Suedia nu are nicio limitare şi primeşte cam acelaşi număr de refugiaţi din lumea a treia ca şi aceste trei ţări la un loc. Suedia este singurul stat care acordă automat rezidenţă permanentă sirienilor care o solicită, fără a cere documente care să dovedească originea celor care pretind că vin din Siria. S-au format astfel reţele foarte bine organizate, care sporesc traficul cu fiinţe umane. Dacă nu există control al celor care intră, problemele de Securitate sunt enorme: teroriştii capătă fără problemă rezidenţă şi cetăţenie şi apoi pot călători oriunde în lume – chiar şi în SUA, cu care Suedia are un acord de tip visa waiver. Dar, până la terorism, din cauza unei imigraţii mult prea mari pentru posibilităţile sale, Suedia trebuie deja să facă faţă unui număr de probleme importante.

Sistemul de învăţământ, în trecut unul dintre cele mai solide din lume, a ajuns acum pe ultimele locuri între statele din OECD (Organizaţia pentru cooperare economică şi dezvoltare). Fostul prim ministru Fredrik Reinfeldt a recunoscut, după pierderea alegerilor, că, din cauza imigraţiei, nu mai sunt resurse pentru reforme.

Integrarea imigranţilor a eşuat, astfel că din nou Suedia este pe ultimele locuri în OECD. Imigranţii nu au locuri de muncă, trăiesc din programe de stat şi din ajutoare sociale, adesea întreaga viaţă, se izolează de suedezii nativi, au rezultate mai slabe în şcoală, iar şcolile cu mulţi imigranţi au performanţe tot mai scăzute.

De altfel şi în evaluările  ONU privind “Indicele de dezvoltare umană”, Suedia cade de pe locul 6 în lume în 2007, pe locul 12 în 2014.

În suburbiile locuite de imigranţi au loc revolte regulate (vezi revolta Husby din 2013, cunoscută în întreaga lume),

Suedia se găseşte pe locul doi în lume (după Lesotho) la violuri, şi pe locul întâi în lume la incendieri premeditate ale şcolilor.

Între 2000 şi 20913 numărul locuitorilor străini a crescut cu 713.000 în timp ce cel al sudezilor nativi cu numai 50.000. La o populaţie totală de aproape 10 milioane, sunt deja peste 10 % imigranţi (peste 80 %, dintre ei, musulmani) ceea ce ne arată că este pe cale o masivă schimbare demografică. Atât de mulţi imigranţi aduc şi costuri mari: în present de circa 14 miliarde de dolari anual.

Motivaţia acestor costuri uriaşe este aceeaşi cu cea pentru care, dincolo de primirea neselectivă, este asaltată Suedia de imigranţi:  ajutor social care acoperă atît chiria locuinţei cât şi cheltuielile iminente de masă şi transport ale familiilor în şomaj (cazul majorităţii celor nou-veniţi dar şi al multora dintre cei vechi, alocaţie pentru copii generoasă,  asigurare medicală a tuturor locuitorilor săi şi învăţămînt de toate gradele gratuit (probabil ca mai puţin atractivă facilitate).

În cazul în care vor fi acordate vize de reşedinţă permanentă pentru un număr mediu de 80.000 de imigranţi pe an, pentru următorii ani s-ar aduna circa 640000 de nou sosiţi. În general, fiecare resident permanent din lumea a treia trage după sine cel puţin alţi 2-3 membri ai familiei, ceea ce ar însemna peste 2 milioane de nou sosiţi în 8 ani. (De ce 8 ani? Veţi afla în curând.) Împreună cu cei deja stabiliţi şi luând în calcul şi nou-născuţii pe teren suedez se ajunge la o cifră optimistă de 4 milioane şi una pesimistă de 5, populaţie alogenă susţinută în cea mai mare parte, de partea active dintre cei cca 8 milioane de suedezi nativi .

În Suedia de astăzi, cel puţin în ceea ce priveşte imigraţia, avem de a face cu o dictatură. Părerile contrare sunt sever amendate. Persoanele şi organizaţiile care fac comentarii în acest sens sunt acuzate de media principală şi de liderii politici de rasism, fascism, nazism, xenofobie. Oamenii sunt etichetaţi public şi devin nişte proscrişi, îşi pierd locurile de muncă, asistenţa social, sau chiar libertatea, pe motiv de “hate speech” (discursul urii). Şi nu pentru că au spus ceva rău despre imigranţi, ci pur şi simplu pentru că au criticat politica guvernului referitor la imigraţia fără limite, fără o strategie şi fără mijloace de integrare a nou-veniţilor.

Lovitura de stat din decembrie 2014

Politic, la nivelul partidelor parlamentare, există două poziţii:

1.      Imigraţia fără reserve, sprijinită de 7 dintre cele 8 partide parlamentare, care consideră că aceasta este o binefacere pentru Suedia.

2.      Imigraţia controlată, aşezată pe politici clare de integrare, funcţie de posibilităţile statului şi societăţii şi de prezervarea celor două, susţinută de Partidul Democrat de orientare national-conservatoare.

După alegerile din septembrie 2014, Partidul Democrat, înfiinţat în 1996, ca reacţie la acest tip de politică imigraţională, a ajuns al treilea partid parlamentar cu 49 de locuri (14 %) după social-democraţi, cu 113 mandate, şi moderaţi, cu 84. În propaganda de stânga, care domină presa şi politica europeană actuală, partidul democrat este asimilat partidelor de extremă dreapta, alături de UKIP britanic sau Frontul Naţional francez, deşi atât criticile cât şi propunerile lui ţin  de un elementar bun simţ şi pragmatism politic naţional şi statal. Şi chiar European.

În decembrie 2014 proiectul de buget, propus de cabinetul condus de fostul lider sindical Stefan Löfven, a fost respins în parlament. În prima fază, primul ministru a decis ţinerea de noi alegeri în 22 martie 2015. Dar după ce sondajele de opinie au arătat că democraţii sunt în creştere accelerată, fiind situaţi deja la 18 %, astfel că nici alianţa social-democraţi-verzi-comunişti, nici cea de centru dreapta nu ar fi avut posibilitatea de a face majoritatea în parlament, şase partide au semnat un protocol de guvernare comună şi pe 27 decembrie au anunţat că nu se vor mai ţine alegeri în 2015. Acordul din decembrie, după cum a fost el denumit, se întinde până în 2022 (de aceea făceam acele calcule privind evoluţia demografică pe 8 ani), ceea ce înseamnă că, în afara cazului că democraţii obţin peste 50 % în 2018 (ceea ce nu ar fi chiar imposibil, data fiind înrăutăţirea accelerată a situaţiei, dar nici foarte uşor data fiind posibilitatea  Puterii de a manevra), actuala largă coaliţie şi-a asigurat 8 ani de guvernare fără Opoziţie; în realitate, după cum a fost şi etichetat  de criticii săi, Acordul din decembrie este o veritabilă lovitură de stat soft, care, spun aceştia, a pavat drumul Suediei către deces.

Un parlament de faţadă şi un partid (în curând) unic

În afara existenţei unei Opoziţii reale, care să poată amenda politicile guvernului, instituţiile democratice din Suedia sunt intacte, dar ele devin o carcasă lipsită de conţinut. În fapt apare un sistem parlamentar dublu: parlamentul oficial continuă să existe, dar în spatele acestuia va funcţiona adevăratul centru de putere format din liderii celor 7 partide (cele 6 de la guvernare şi comuniştii care le susţin), unde, departe de ochii publicului, se vor lua deciziile, care vor fi prezentate parlamentului. Aici cei 300 de parlamentari (din 349) evident că vor fi de accord cu tot ceea ce s-a decis.

Noul sistem mai este descris, de către criticii săi, şi ca o dictatură consensuală, dat fiind faptul că oricare ar fi guvernul pe care îl va avea Suedia în următorii 8 ani, acesta va avea în realitate puteri dictatoriale. De exemplu, bugetele anuale vor trece de acum încolo fără nicio problemă. Adică politicile economice, sociale, culturale nu vor mai putea fi amendate în niciun fel.

În declaraţiile lor, liderii celor 6 partide au susţinut că Acordul din decembrie a fost necesar pentru a asigura Suediei o guvernare “ordonată” şi “responsabilă”. Totuşi, Jan Björklund, liderul Partidului Poporului a dezvăluit adevărata intenţie: ţinerea în afara puterii a “partidelor resentimentare”.

Deformarea presei aliată regimului după calapodul ideologiilor marximului cultural este atât de avansată, iar dictatura acestora este atât de puternică în Suedia, încât, după cum afirmă Ingrid Carlqvist şi Lars Hedegaard în articolul lor - Sweden: From "Humanitarian Superpower" to Failed State “niciunul dintre jurnaliştii prezenţi la conferinţa de presă a primului ministru, în care acesta a anunţat noua ordine politică nu a pus  evidenta întrebare: Nu este obligaţia Opoziţiei politice să se opună politicilor guvernamentale?  Pentru că, dacă nu, la ce mai este bună Opoziţia? Şi de ce să mai organizăm alegeri democratice dacă toatepartidele “responsabile” sunt în acelaşi glas?”

Şi, ne mai întrebăm-amintim noi:

Nu pe un asemănător fundal de dictatură ideologică, în statele din Estul comunist, în jurul partidelor comuniste, s-au strâns formaţiuni “neresimentare”, vorbind într-un singur glas, şi formând, până la urmă, un singur partid?

Problema reală în Suedia acestui moment nu este larga alianţă politică, ci scopul pentru care ea a fost realizată. Nimic de reproşat, dacă ea ar fi avut numai scopul ieşirii dintr-o situaţie de instabilitate politică – aşa cum se întâmplă în Germania, de exemplu . Dar cu totul de acuzat atunci când ea se suprapune peste o deja existent ă dictatură ideologică şi are ca scop eliminarea de la decizie a unui partid,  care reprezintă un anume procent din populaţie, deci, de fapt, eliminarea de la libertatea de expresie şi de la decizie a persoanelor care formează acel procent: 14, 18 sau mai mult la sută. Aceasta nu mai este alianţă responsabilă, ci o dictatură politică pe fundament ideologic.

(Va urma)