Carte despre cum să ajungă copiii posedaţi de demoni, secvenţă dintr-o campanie masivă pentru atragerea copiilor către adorarea diavolului

Roma — Asociația Internațională a Exorciștilor (AIE) a emis un comunicat prin care avertizează părinții cu privire la pericolele unei cărți pentru copii editată în 2019, care oferă instrucțiuni cu privire la modalitatea de a invoca demoni.

Declarația se referă la  A Children’s Book of Demons, o carte care se adresează unor copii cu vârsta de 5-10 de ani, concepută de Aaron Leighton, un ilustrator și „fan” al practicilor oculte. Cartea invita copiii sa cheme demoni ca pe un mod de a face fata unor probleme neplacute, cum ar fi treburi casnice, teme, neplăceri stomacale.

„Invocarea demonilor nu a fost niciodată atât de amuzață!” ne propune ea.

Cartea, publicată de  Koyama Press, prezintă o serie de demoni, fiecare insotit de un semn demonic personal, care să fie desenat de copii ca mijloc de a-i chema pe demoni pentru binele lor personal.

“Reprezentările lui Leighton de demonii înarmaţi cu dinți cu o mulţime de dinți ascuțiţi, sunt stranii fără a fi sinistre, iar conceptul creativ va inspira probabil pe unii cititori să creeze demoni proprii”, declară Publishers Weekly în cronica cărții.

Nu toată lumea este atât de optimistă în evaluarea impactului potențial al cărții lui Leighton asupra cititorilor copii.

Autorul prezintă chemarea demonilor ca ceva „obișnuit și recomandat”, spune președintele AIE, părintele Francesco Bamonte, „invitându-i pe copii să se alieze cu ei, să profite de ei”.

Preotul remarcă faptul că Leighton îi învață pe copii să cheme demoni prin desenarea însemnelor demonice care îi reprezintă. “Astfel, copiii reproduc simboluri foarte asemănătoare cu cele prezentate în grimoare (cărţi de vrăjitorie), manuale de vrăji care învață, cu detalii meticuloase, procedurile necesare pentru a contacta spiritele rele”, a spus el.

Potrivit Părintelui Bamonte, cartea face parte dintr-o tendință mai largă de a propune satanismul ca „o alternativă normală la alte religii”, meritând de același respect și aceeaşi libertate.

Instruirea copiilor copiilor pentru a invoca demoni este ca şi cum aceștia primesc ajutor de la un criminal, sugerează Bamonte, avertizând că o astfel de activitate poate dăuna unui copil „moral, psihologic și spiritual”.

„Nu vă încurcătați cu demonii. Cine invita un copil sa cheme un demon e ca o persoana care-i pune o grenada în mina sa se joace cu ea. Mai devreme sau mai târziu, copilul va trage cuiul și bomba va exploda în mâini”, a afirmat IAE în comunicatul său, postat săptămâna trecută.

În declarația lor, exorciștii avertizează că o carte ca cea a lui Leighton subminează total „discernământul dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău”.

 Cartea, au spus ei, este una dintre multele noi forme de ocultism mascate sub forma unui joc pentru a-i ademeni în tineri prin prezentarea ca un lucru pozitiv, dar care, în cele din urmă, duce la o adorație a diavolului.

Sursa https://www.breitbart.com/faith/2019/12/17/exorcists-condemn-childrens-book-on-summoning-demons/

Despre dispariţia românilor şi braţele lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi nevoia de adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca, pentru foarte mulţi/prea mulţi, viitorul să fie precum cel al tâlharului al doilea, care, pe cruce fiind - ca noi acum - a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel pierdut, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este admirat şi lăudat de noi aici şi răsfăţat în Împărăţia lui Dumnezeu.
            Instituţiile statului, de la cel mai înalt pînă la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Iar dintre cei din afara lor, din mase, care ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un exerciţiu de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu mai suntem aşa departe - de la care întoarcerea va fi imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
            Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul (şi sunt sigur de asta, ştim asta atât de clar acum când ne sufocăm sub bocancul democratic) şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim asta), şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim deja asta) aceştia aproape că pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei (ceea ce, vedem, nu fac, pentru că nu mai au răbdare, pentru că ne ştiu slăbiciunea şi ştiu că e momentul să ne joace în picioare).

Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul - cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii -, stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el. Şi spunând aceste lucruri nu mă gândesc numai la români: alţii, pe alte căi, au ajuns mai departe decât noi în drumul spre disoluţie ca fiinţe umane şi ca neam.
            Şi totuşi, oricât de potrivnice ne-ar părea vremurile, oricât de nemulţumiţi, dezamăgiţi, dezorientaţi am fi nu trebuie să abdicăm, fiecare dintre noi, de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu a ne îndreptăţi, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, avem, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele, oricât de grozave, trebuie să rămână nesemnificative în raport cu ceea ce urmărim, trebuie să fie depăşite repede, căci la orizont avem cerul albastru al victoriei Binelui, al triumfului lui Dumnezeu. Alături de care trebuie să ne găsim în acel moment. Căci asta (trebuie să) urmărim.
       Să avem, deci, ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi.
       Şi, oricât de potrivnic ar părea totul, să avem şi speranţa că, împotriva analizei logice şi statisticii seci, unii dintre noi, după noi, purtaţi pe braţele Domnului, vor reuşi să rămână Români!

PS: Faţă de anul 2010, când am scris textul acesta (căruia i-am adus câteva mici modificări) situaţia de azi este mult mai evident şi mai amplu dezastruoasă: am rămas între timp mai puţini şi mai bătrâni; am aflat că caracatiţa mafiei interne a cuprins toate instituţiile, inclusiv pe cele de forţă, de bază, justiţie, servicii; am aflat că serviciile de informaţii sunt şi de represiune; am aflat că au fost şi sunt chiar capul intern al acestei mafii anti-umane aflat total la ordinele mafiei financiar-bancare globaliste; am aflat şi astfel că suntem o jalnică colonie; am aflat că generaţiile care vin vor fi decimate spiritual şi sufleteşte prin ideologizare încă de când sunt în pamperşi; am aflat că nu există şi nici nu pare a mai fi posibil să se ridice o forţă internă care să salveze România. Am aflat că suntem trataţi ca nişte viermi şi că multora dintre noi le place starea de vierme.

Şi totuşi (şi acesta este adâncul şi minunatul înţeles al existenţei noastre) tot ceea ce am spus în finalul de mai sus rămâne perfect valabil.

DIAVOLUL ÎN ISTORIE ŞI ÎN POLITICĂ. ADAM ŞI EVA, PALEO-COMUNIŞTI?

Există un soi de filme, zise fantastice, în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică, care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării puterilor în locuri ascunse: văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau chiar într-o fiinţă omenească.

Comunismul, în formula terorism de stat, pornit să schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea, prin 1990, că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant, Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?

Cum a intrat diavolul a intrat în istorie

Cei mai mulţi confundă comunismul, ca ideologie de natură demonică cu forma exterioară sub care s-a manifestat între 1917 şi 1990, în principal în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din păcate, se înşeală.

Pe de o parte, comunismul nu înseamnă povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi cei buni, cei ce suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor”  avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate, când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu obiectivul său final, şi în România şi în toate celelalte state socialiste am avut comunism  “de cea mai bună calitate”.

Pe de altă parte,  atunci când vorbim despre comunism vorbim despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie, după îndelungata perioadă a păgânismului universal scur-circuitat timp de 2000 de ani de creştinism, de o asemenea complexitate, cu o religie (ideologia), cu organizare şi cu forţe impresionante desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski, mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură, teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte.

La Universitatea Templeton, în 1980, Alexander Soljeniţîn a spus că “în cadrul sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, la baza psihologiei acestora, forţa principală era ură împotriva lui Dumnezeu – o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice”. Şi în cine altul nu mai poate intra nimic altceva decât ură împotriva lui Dumnezeu, şi creaţiei Lui, dacă nu în diavol?

Adam şi Eva, paleo-comunişti?

Dar are Leszek dreptate? Atunci a intrat diavolul în istorie? Sau de fapt comunismul este numai o nouă lucrare a diavolului, deci a intrat mai demult în istorie? Şi una şi alta.

Despre comunism, ca invenţie ideologică a ultimilor 300 de ani, s-a mai spus şi că ar fi un creştinism fără Dumnezeu. Dar unde am mai avut noi o lume fără Dumnezeu (acelaşi lucru cu ignorarea lui Dumnezeu)? În Rai, atunci când perechea strămoşilor noştri a acceptat ideea că ei ar putea fi la fel cu Dumnezeu, deci ar putea exista, s-ar putea descurca, chiar mai bine, căci nu ar mai fi niciun fel de oprelişti. Şi atunci, ca şi acum, după “revelaţia diavolească” a urmat trezirea într-o lume a păgânismului, a dictaturii acelor părţi ale sufletului şi trupului nostru care intră uşor şi mereu în rezonanţă cu diavolul: slăbiciunile, neputinţele, patimile noastre lumeşti. E, în acelaşi timp adevărat, că atunci eram, Adam şi Eva erau înainte de istorie, adică în veşnicie. Istoria a început odată cu acceptarea ispitei şi alungarea din Rai. Şi nu numai că atunci a intrat diavolul în istorie, ci el este, în proporţie de 50 %, autorul ei.  

Atenţie! Diavolul este real şi contează pe noi!

Diavolul este real, de aceea el nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale, cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau, în curând, va înceta să existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de extratereştri; ea este ameninţată, pe o parte de uneltele răului, de slugile sale, de mercenarii săi, adică, pentru perioada modernă şi contemporană de cei care au finanţat şi impus comunismul sub toate formele sale, de la Revoluţia Franceză până la neo-marxismul de astăzi, pentru a aduce pe lume supunerea  noua ordine mondială. Pe de altă parte de noi înşine, de pactizarea cu el, de agrearea lui, de încântarea şi grabnica cedare în faţa ispitelor lui.

Politica demonică nu dispare ca urmare a unor legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide, a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un parlament plin cu slugile mafiei bancare globaliste este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a unei constituţii. Transformările făcute în societatea actuală sunt prea profunde, sunt operate în chiar fundamentul persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru mulţi dintre noi, poate (Dumnezeu ştie) ireversibile.

Să ne uităm în jurul nostru la transformările diabolice pe care le suferă omul/lumea. La ura generalizată, la refuzul raţiunii, la înrobirea în slujba instinctelor dezlănţuite, la ceaţa tot mai groasă a ignoranţei, la sinuciderea programată şi asistată a speciei umane prin holocaustul nenăscuţilor, prin războaie pustiitoare, prin revoluţii sexuale şi prin multe alte pulsiuni demonice cărora ne aliniem. Şi atunci, dacă partea răului din noi nu dispare, ci ea se amplifică, dacă morala, respectul, iubirea, bunăvoinţa, jertfirea, curajul, credinţa devin păsări tot rare, cum ar putea să dispară demonismul din politică şi din societate?