Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.

Societatea civilă, „calul troian” al mafiei anticreştine globaliste în cetatea normalităţii. Monarhia absolută "democratică" globală.

Cea mai mare excrocherie, minciună, fundătură, în care ne-a înghesuit mafia financiar-bancară globalistă, este conceptul de societate civilă, combinat cu cel de „power to the people”. Mai precis, aşa-zisul transfer al puterii către cetăţean. Desigur, după cum vom vedea, nu către orice cetăţean, deşi principiile frumoase aşa grăiesc, ci către cei aflaţi de partea bună a baricadei. Adică către cei aflaţi în slujba mafiei anticristice amintite mai sus. Azi se mai spune de partea „sistemului”. Sau a statului ascuns, paralel, a puterii reale, nu a celei afişate, care nu e altceva decât o proiecţie pe ecranul pe care se desfăşoară filmul unei realităţi contrafăcute 100 %.

Ce este sau cine este societatea civilă (SC)

Atunci când se vorbeşte despre SC, mulţi cred că este vorba numai despre ong-uri. În realitate, din SC fac parte formulele de asociere cu personalitate juridică sau fără, altele decât structurile guvernamentale, plus cetăţeanul activ (un alt concept introdus pornind de la cel de societate civilă). În principiu, tot ce mişcă şi are o implicare civică (adică cetăţenească), adică tot cetăţeanul implicat într-o formă organizată, sau spontan, într-o cauză care are efecte şi asupra altora.

Tot aici găsiţi şi partidele politice şi media. În cazul ultimei, prezenţa este oarecum paradoxală atât timp cât asocierile economice nu sunt parte a SC. Iar media, în afara celei dezvoltate în ultimii ani pe net, este, pentru patronii din sector, o activitate economică ca toate celelalte. E adevărat, cu ceva în plus: calitatea de instrument de lobby, propagandă, manipulare, condiţionare, albire a creierului cetăţeanului.

Nu fac parte din SC, structurile statului – în care găsim însă membrii diverselor forme de SC, de la cetăţeanul activ la partide.

În final, conceptul este o deplină şi voită aiureală făcută cu un scop precis despre care vom vorbi mai jos.

Despre societate civilă începe să se vorbească cam de pe la Revoluţia Franceză, conceptul fiind inventat, dezvoltat şi livrat, egalitarist şi uniformizator, la pachet cu toate celelalte ingrediente ale „societăţii cetăţenilor”, destinate a fi uneltele teoretice, apoi practice, ale înlocuirii societăţii ierarhice de tip medieval, cu cea orizontală de astăzi. Dacă ne uităm că printre teoreticienii săi ulteriori au fost, alături de Hegel, Marx şi Gramsci, două personaje odioase ale construcţiei vechiului şi actualului stat totalitar global (de nuanţă zisă comunistă, o altă perdea de fum), ne lămurim repede că societatea civilă nu este nimic altceva decât un instrument al acestei transformări şi construcţii.

Trăiască, deci, societatea civilă. "Bună"!

Cea care a împlinit visul milenar al omului: l-a făcut cetăţean şi i-a dat statul pe mână. „Power to the people!” E adevărat, cu o clauză scrisă mic în subsolul actului de donaţie: nu oricui cetăţean, ci numai unora dintre cei activi, şi nu oricărei societăţi civile. Pentru că sunt două feluri de cetăţeni : cetăţenii activi „buni” şi cetăţenii activi „răi”. Între ei mai sunt şi cei neutri, dar aceştia vor sfârşi, mai devreme sau mai târziu, într-o tabără sau alta. Asemenea, avem o societate civilă bună, cea care duce la îndeplinire ordinele mafiei bancare globasliste şi o societate civilă rea, care se opune acestor planuri. Şi o societate civilă neutră cu acelaşi destin. Calificativele, pedepsele şi recompensele le oferă mafia globalistă direct şi prin intermediul agenţilor săi de influenţă din politică şi din societatea civilă bună. De aceea, invers de cum ne-am aştepta, oficial, cei buni sunt cei care lucrează la distrugerea lumii vechi şi reconfigurarea ei într-o lume de zombi, iar cei răi sunt cei care se opun acestui proces global de transformare.

În acest moment, chiar dacă se constată o trezire din somn a unora dintre semenii noştri, fluxul masiv este de fapt pe direcţia oficială, pentru că oamenii mafiei anticristice au ocupat masiv sectoarele educaţiei, culturii, economiei, politicii, media şi civismului în tot Occidentul şi un fenomen asemănător are loc în fostele state comuniste, în statele sud-americane sau în cele asiatice. Şi unde nu avea chef să aibă loc, s-au aranjat tot felul de revoluţii colorate, care să ne bage cheful în cap.

Agenţii de influenţă ai mafiei anticreştine globaliste

Aşa că nu toată lumea are statul pe mână, ci numai cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”. Care, de fapt, nici nu sunt cetăţeni activi, sau societate civilă, ci agenţi de influenţă fără personalitate juridică – cetăţenii „buni” - şi cu personalitate juridică –ong-urile „bune”. Deci nu ar avea că căuta în SC.

Aici este şi marea escrocherie: promotorii globalizării sclavagismului contemporan şi-au dublat pârghiile prin care controlează tot ceea ce se face şi tot ce mişcă la nivelul administraţiilor centrale – guverne – şi al administraţiilor locale. Adică, au pe terenul în care se joacă meciul vieţilor noastre două echipe, care sunt în acelaşi timp şi arbitri centrali Recte: cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”, prin care promovează de ani buni politicile la zi în toate domeniile, şi politicienii din partidele care îi slujesc, care aprobă aceste politici şi fac astfel, pe ocolite, politica mafiei financiar-bancare globaliste.

Dar staţi. Asta nu e totul. La rândul ei, societatea civilă „bună”, care pretinde că înglobează şi media (aflată covârşitor în slujba aceleiaşi mafii), se face că nu mai ştie acest lucru atunci când trebuie pornită o campanie pentru o cauză mafiotă sau alta. Aşa că apare pe teren şi echipa media, pe post de arbitru de tuşă, care validează terorismul civic al societăţii civile bune pentru a fi preluat în poarta societăţii de sectorul politic.

În felul acesta, în ultimii 70 de ani aproape tot ceea ce s-a decis în politică este rezultatul presiunilor, lobiului, şantajului public, dezinformării, manipulării, propagandei, minciunilor ridicate la rang de adevăr, programelor şi proiectelor făcute de specialişti inventaţi şi mai ales de funcţionarii îmbrăcaţi în blăni de oaie civică, dar plătiţi de mafie, aparţinând societăţii civile bune şi media. Actul final îl joacă partidele de la guvernare şi din opoziţie (de fapt, iarăşi două echipe aflate în slujba aceleiaşi mafii, care bat în cuie dorinţele mahărilor mafioţi).

Spre această societate civilă „bună” sunt pompate zeci de miliarde de dolari, care se întorc sub forma a zeci de mii de miliarde. În bugetul ong-urilor „bune” vin bani de la alte ong-uri „bune”, care sunt finanţate de alte ong-uri „bune”, la rândul lor alimentate de fundaţiile mafioţilor globalişti. Pe tot acest traseu apar şi îmbelşugatele finanţări de la bugetele de stat – adică mafioţii, dirijează spre agenţii lor de influenţă banii popoarelor subjugate.

În acest timp, cetăţeanul activ „rău” şi societatea civilă „rea” sunt neglijaţi, descurajaţi, nu primesc finanţări, nu au parte decât de o mediatizare generalizatoare extrem de negativă, primesc şuturi în gură, uşi care le strivesc feţele, ameninţări, desfiinţări şi nu reuşesc să fie văzuţi şi auziţi decât periferic în spaţiul public. De aici şi impactul lor redus, astfel că lumea se schimbă după politicile dorite şi impuse de mafie prin reţeaua ei planetară de ong-uri şi personalităţi servitoare.

Puterea difuză = putere concentrată

Avantele acestei scheme piramidale cred că deja le-aţi intuit:

- Mafia are mai multe echipe cu care să-şi impună politicile şi în final politica.

- Treptat, politicul s-a compromis şi a fost compromis, astfel că astăzi credibilitatea o are societatea civilă; evident, cea „bună”.

- Este tot mai mare presiunea ca să apară guverne şi administraţii locale alcătuite din membri ai societăţii civile. Şi tot mai multe guverne cooptează membri ai societăţii civile. Din nou evident, „bune”.

- În urma consultărilor cu societatea civilă „bună”, preşedinţi, prim-miniştri, parlamente şi guverne iau decizii fundamentale. În aceste consultări – cum au fost cele pe justiţie organizate de preşedintele Iohannis – nici măcar nu participă organizaţiile celor din domeniul respectiv, ci cele care au voie, sunt plătite şi „îndreptăţite” să-şi dea cu părerea pe teme pe care în fapt nu le stăpânesc.

- Prin mutarea accentului către cetăţeanul activ „bun” şi societatea civilă „bună”, puterea reală concentrată în mâna mafiei oligarhice reuşeşte să se mascheze ca şi când nici nu ar exista; iar pentru daune există la îndemână cei din politică gata oricând să se jerfească ca „vinovaţi de serviciu” pentru mascarea stăpânilor lor.

- Deşi apolitice prin statut, ongurile „bune” sunt tot mai agresive în plan politic, organizează manifestaţii, lovituri de stat, revoluţii, devenind parte activă a politicii. Finanţarea şi filiaţia acestora sunt adesea destul de transparente, dar propaganda şi manipularea reuşesc să inducă pe tot parcursul ideea că de fapt noi cetăţenii ne-am revoltat, am dărâmat, înlocuit.

- La nivelul vizibil, palpabil, puterea devine tot mai difuză, tot mai greu de tras la răspundere:  Pe cine, pe cetăţeni? Păi nu ăsta e democraţia? Nu e ideal ca cetăţeanul să conducă? Dezgustate, ameţite, sufocate de consumism şi hedonism, şi cu un complex de vinovăţie tot mai accentuat, chiar dacă refuzat la nivel conştient, masele devin dezinteresate de ceea ce li se întâmplă, gata să cedeze, să abdice, să renunţe la valorile şi principiile moştenite, cele care le asigură identitatea.

În realitate, puterea a atins un grad de concentrare similar celor din monarhiile absolutiste în care un rege şi echipa apropiaţilor lui (de exemplu, un Rothschild şi gaşca) deţin toată puterea. La ei însă nu se ajunge; puţin sunt cei conştienţi/interesaţi de faptul că din acel centru li se formatează viaţa, că acolo se iau în realitate toate deciziile politice şi de acolo se fac toate jocurile, revoluţiile şi războaiele, că în spatele acestui centru preocupat de distrugerea omului stă diavolul cu războiul său împotriva lui Dumnezeu; şi asta pentru că între cei care iau deciziile şi noi ceilalţi sunt sute şi mii de perdele ale societăţii civile şi ale media.

Astăzi, mafia financiar-bancară globalistă, inelul imperial al clasei sociale denumite odată burghezie, contestatară la timpul ei a statului absolutist medieval, este pe cale să reuşească construcţia statului absolutist „democratic” la nivel mondial; o formulă mai opresivă, mai nocivă, mai infecţioasă şi mai mortifiantă decât oricare altă dictatură din istorie.