Carte despre cum să ajungă copiii posedaţi de demoni, secvenţă dintr-o campanie masivă pentru atragerea copiilor către adorarea diavolului

Roma — Asociația Internațională a Exorciștilor (AIE) a emis un comunicat prin care avertizează părinții cu privire la pericolele unei cărți pentru copii editată în 2019, care oferă instrucțiuni cu privire la modalitatea de a invoca demoni.

Declarația se referă la  A Children’s Book of Demons, o carte care se adresează unor copii cu vârsta de 5-10 de ani, concepută de Aaron Leighton, un ilustrator și „fan” al practicilor oculte. Cartea invita copiii sa cheme demoni ca pe un mod de a face fata unor probleme neplacute, cum ar fi treburi casnice, teme, neplăceri stomacale.

„Invocarea demonilor nu a fost niciodată atât de amuzață!” ne propune ea.

Cartea, publicată de  Koyama Press, prezintă o serie de demoni, fiecare insotit de un semn demonic personal, care să fie desenat de copii ca mijloc de a-i chema pe demoni pentru binele lor personal.

“Reprezentările lui Leighton de demonii înarmaţi cu dinți cu o mulţime de dinți ascuțiţi, sunt stranii fără a fi sinistre, iar conceptul creativ va inspira probabil pe unii cititori să creeze demoni proprii”, declară Publishers Weekly în cronica cărții.

Nu toată lumea este atât de optimistă în evaluarea impactului potențial al cărții lui Leighton asupra cititorilor copii.

Autorul prezintă chemarea demonilor ca ceva „obișnuit și recomandat”, spune președintele AIE, părintele Francesco Bamonte, „invitându-i pe copii să se alieze cu ei, să profite de ei”.

Preotul remarcă faptul că Leighton îi învață pe copii să cheme demoni prin desenarea însemnelor demonice care îi reprezintă. “Astfel, copiii reproduc simboluri foarte asemănătoare cu cele prezentate în grimoare (cărţi de vrăjitorie), manuale de vrăji care învață, cu detalii meticuloase, procedurile necesare pentru a contacta spiritele rele”, a spus el.

Potrivit Părintelui Bamonte, cartea face parte dintr-o tendință mai largă de a propune satanismul ca „o alternativă normală la alte religii”, meritând de același respect și aceeaşi libertate.

Instruirea copiilor copiilor pentru a invoca demoni este ca şi cum aceștia primesc ajutor de la un criminal, sugerează Bamonte, avertizând că o astfel de activitate poate dăuna unui copil „moral, psihologic și spiritual”.

„Nu vă încurcătați cu demonii. Cine invita un copil sa cheme un demon e ca o persoana care-i pune o grenada în mina sa se joace cu ea. Mai devreme sau mai târziu, copilul va trage cuiul și bomba va exploda în mâini”, a afirmat IAE în comunicatul său, postat săptămâna trecută.

În declarația lor, exorciștii avertizează că o carte ca cea a lui Leighton subminează total „discernământul dintre ceea ce este bine și ceea ce este rău”.

 Cartea, au spus ei, este una dintre multele noi forme de ocultism mascate sub forma unui joc pentru a-i ademeni în tineri prin prezentarea ca un lucru pozitiv, dar care, în cele din urmă, duce la o adorație a diavolului.

Sursa https://www.breitbart.com/faith/2019/12/17/exorcists-condemn-childrens-book-on-summoning-demons/

DISTRUGEREA FAMILIEI PRIN HAOSUL ELIBERĂRII SEXUALE

Am postat în urmă cu două zile pe pagina de FB ştirea despre o copilă născută de o doamnă din Nebraska, de 61 de ani,  fiului ei aflat într-o relaţie homosexuală, copila provenind din însămânţarea ovulelor sorei partenerului fiului doamnei născătoare cu spermatozoizii fiului doamnei născătoare, aceasta din urmă aflată în această ecuaţie bizară pe post de mamă însămânţată şi apoi, după cum i-am spus de la început, născătoare.

Probabil, mama născătoare va fi şi mamă alăptătoare; sau nu.

Ca să fie clar, reiau încă o dată schema într-o altă construcţie explicativă: 

Avem o familie formată din doi taţi. Cei doi vor să aibă un copil al lor. Caută mame purtătoare, şi în final, mama purtătoare ajunge să fie chiar mama unuia dintre ei, cel care furnizează spermatozioizii. Ovulele fecundate sunt furnizate de sora celuilalt tată.  După feundarea in vitro, are loc însămânţarea mamei care s-a oferit să poarte copilul fiului ei.

Ei bine, fiţi atenţi acum la relaţiile absolut demente din această familie: copila cu pricina are doi taţi, dintre care unul îi este frate, o mamă care îi este şi bunică, deci copila îi este nepoată şi o mamă care îi este şi mătuşă. Oare cum li se va adresa, ce va înţelege ea, ce va simţi ea?

Ca să nu mai vorbim de situaţia în care, tatăl al cărei soră a dat ovulele, îşi va dori să fie şi el mamă (că se poate, totul e să vrei, magia funcţionează) şi atunci copila va avea trei mame. Sau dacă celălalt tată vrea să fie el mama din relaţia homosexuală şi devine fiică a mamei-bunică şi soră a fiicei sale. Nici nu vreau să mă gândesc şi la situaţie în care cei doi devin adepţi ai sexului fluid şi îşi shimbă periodic sexul şi maternitatea/paternitatea?

Nu e clar că în această familie toate vechile relaţii familiale sunt făcute praf? Că niciunul dintre termenii cu care erau denumite diversele calităţi ale participanţilor la alcătuirea unei familii nu mai are sens? Că toate înţelesurile şi toate relaţiile sunt aruncate în aer şi acolo rămân? Că niciun balamuc din istorie nu a găzduit astfel de "năzdrăvănii" şi de deviaţi?

Dar tocmai acesta este şi scopul tuturor invenţiilor, eliberărilor, derogărilor, neo-marxismelor care îi dau omului actual şi, mai ales, celui viitor şansa de a fi oricine, orice, nimic clar, nimic bine-definit, nimic în afara unei sexualităţi dezlănţuite şi dictatoriale. Lumea ca un balamuc, omul ca un mecanism condus de poftele sale şi de stăpânii săi, cei care îi dau liber pentru orice salt în abis.

Preşedintele Iohannis, duşmanul copiilor!

SUA, zbirul mafiot al lumii.

Un studiu din anul 2015, care nu contabilizează şi perderile de vieţi ulterioare din Siria, Libia,Yemen, vorbeşte de peste 20 milioane victime în circa 37 de stat agresate de către SUA după 1945. Cu 5 milioane mai multe decât cele 15 ale „marelui măcel”, cum a fost denumit primul război mondial.

În Orientul Mijlociu şi în nordul Africii continuă să se moară masiv din cauza „teroriştilor” antrenaţi şi înarmaţi, în principal, de SUA şi Anglia, a luptelor dintre triburi, fracţiuni şi facţiuni, a lipsei de alimente, a minelor, a atentatelor, a bolilor, a rănilor, a lipsei de apă, a lipsei de asistenţă medicală. Continuă, deci, să se adauge, celor peste 5 milioane de victime ale războaielor pentru „democraţie” din secolul 21, alte mii şi zeci de mii.

În martie 2018, numărul celor ucişi numai în Irak era evaluat de diverse agenţii de specialitate la peste 2,4 milioane. Iar printre ele, un număr impresionant de copii. Asta ca să nu mai vorbim de iadul în care trăiesc cei rămaşi în viaţă. Irak, Siria, Libia state în care nu demult se trăia civilizat, asistenţa medicală şi educaţia erau gratuite, şi oamenii trăiau în pace, aduse acum în stadiul de deşerturi de ruine, pe care se mişcă vioaie şi neobosite doar mecanismele de pompare ale sondelor ajunse în mâna marilor companii occidentale. Şi să nu uităm Afganistanul.

O declaraţie din februarie 2018 a UNICEF vorbea despre  numărul impresionant de victime copii din luna anterioară. În aceeaşi declaraţie se mai spunea:

Nu sute, nu mii, ci milioane de alţi copii din regiunea Orientului Mijlociu şi Nordul Africii au copilăria furată, schilodiţi pe viaţă, traumatizaţi, arestaţi şi închişi, exploataţi, împiedicaţi de a se duce la şcoală şi de la a primi cele mai elementare servicii medicale; copii cărora li s-a interzis chiar şi dreptul fundamental de a se juca.

America de Sud sub aripa îngerului morţii

America de Sud, este continentul de sub aripa SUA. Deşi trăieşte chiar sub umbra, care ar trebui să fie protectoare şi stimulatoare, a celui mai bogat şi puternic stat al lumii, continentul sud-american e răvăşit de sărăcie, boală, mizerie, droguri, armate revoluţionare şi contrarevoluţionare,  prostituţie. Răvăşit de exploatarea sângeroasă a marilor corporaţii americane.

Chiar şi înainte, dar mai abitir şi „oficial” de la 1904, când preşedintele Roosevelt a declarat dreptul SUA de a fi „poliţistul internaţional” al Americii Latine (în ceea ce a rămas sub denumirea de „Corolarul doctrinei Monroe”), continentul a fost brăzdat de rănile adânci, cu efecte care se vor resimţi încă multe zeci de ani, ale nesfârşitelor intervenţii americane directe, lovituri de stat militare, măsluiri de alegeri, instaurări de regimuri dictatoriale şi intervenţii de partea dictatorilor împotriva revoltelor populare. Este vorba, per total de zeci de astfel de acţiuni criminale şi de un mare număr de victime umane. Ca să nu mai vorbim de suferinţele cerlor vii. Actul din 1904 a pornit tot de la o criză în Venezuela.

Iată, conform Associated Press (şi nu după Rusia Today) („Before Venezuela, US had long involvement in Latin America” 25 ianuarie, 2019) anii celor mai flagrante şi mai sângeroase acţiuni ale nord-americanilor în continentul din sud: 1846: invadarea Mexicului (jumătate din teritoriul acestuia devine american); 1903 - Panama; 1903- Cuba; 1914- Mexic; 1954-Guatemala; 1961- Cuba; 1964- Brazilia; 1965- Republica Dominicană; anii ’70 Operaţia Condor în Argentina, Chile şi alte state sud-americane; anii ’80- Nicaragua; 1983- Grenada; 1989- Panama ; 1994- Haiti; 2002- Venezuela; 2009- Honduras.

S-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă în statele continentului după atâta grijă intervenţionistă? Sunt ele astăzi prospere, bogate, dezvoltate? Răspunsul ni-l dau, printre altele, marile caravane de migratori din aceste state.

Duşmanul copiilor

În Venezuela, un regim socialist a adus ţara la faliment - este retorica la zi, iar noi, ca foşti trăitori într-un alt regim comunist, putem să credem acest lucru. Dar nu este clar (mai ales după ce am aflat cum a fost lucrat Ceauşescu ca să sărăcească ţara şi să se revolte poporul!) cât din acest faliment, cât din nereuşitele permanente ale regimurilor Chavez şi Maduro se datorează sabotării ascunse sau făţişe a acestei ţări de către „marele său prieten de la nord”, atât la nivel de stat cât la cel al corporaţiilor interesate de bogăţiile solului şi subsolului venezuelean (nu numai petrol, ci şi resurse uriaşe de gaze, minereuri de fier, bauxită, cărbune, aur şi diamante, fiind pe locul 8 în lume la resurse naturale).

Împins de la spate de stăpânii săi – marii bancheri – SUA au decis încă o dată că trebuie să-şi exercite rolul de zbir mafiot al regiunii. Alte peste 30 de state, linguşitori supuşi ai americanilor, sau cu interese economice concrete în statul latino-american, printre care şi unii europeni, au sărit să recunoască pe Juan Guido preşedinte interimar al Venezuelei. Alţii, chiar europeni, s-au declarat împotrivă, sau nu au făcut comentarii.

Oricum se va termina această poveste, ea înseamnă şi va însemna, funcţie de parcursul luat, mai mult haos, mai multă sărăcie, mai multă suferinţă, mai multe victime. Între rămânerea lui Maduro (şi reprimarea puciştilor) şi un război civil, victimele pot fluctua de la sute şi mii, la zeci de mii.

Nimic nu îndreptăţeşte America de a interveni într-un alt stat. Nimic, doar muşchii cu care, bancherii mafioţi globalişti au avut grijă să o doteze pentru a putea zdrobi orice încercare de independenţă internaţională. America este cel mai mare producător de război al secolului trecut, neexistând an în care să nu fie implicată într-unul sau mai multe state din lume – şi nu-mi spuneţi de cele două mondiale ca fiind altceva decât pofta de stăpânire a aceloraşi mafioţi globalişti, cei care au finanţat şi revoluţia şi regimul comunist din Rusia şi regimul nazist ulterior în Germania.

Şi în toată această situaţie, încurcată în Venezuela, dar clară privind  „dezinteresata” politică de „apărare a poporului” din partea americană, România, un stat greu încercat de intervenţiile altora, de jaful altora, de împilarea altora, de sabotajele şi războaiele altora, se trezeşte, prin chiriaşul vremelnic de la Cotroceni, să se declare fără preget, de partea celor certificaţi „cei mai răi” împotriva celor „posibil răi”. Declară că susţine bunul plac al pumnului celui tare împotriva popoarelor, susţine jaful, exploatarea, crimele, războaiele, moartea, distrugerea vieţilor, interdicţia dreptului la joacă pentru copii. Declară ziua de 7 februarie 2019 zi a morţii.

Şi astfel, preşedintele Iohannis, cunoscut deja ca simpatizant lgbt şi avort, deci duşman al vieţii, sărută picioarele duhnind a cadavre şi devine complice la omorârea copiilor şi la interzicerea bucuriei jocului.

PS – Aştept publicarea analizei Ministerului de Externe, care a stat la baza recomandării guvernului şi deciziei extrem de grăbite a măcelarului progresist şi voi reveni.

Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. Trebuie să luptăm; altfel pierim!

Autor: Jonathon Van Maren

Traducere: Paul Ghiţiu

O nemulţumire obişnuită în cercurile pro-viaţă: De ce este adesea atât de greu ca oamenii credincioşi să fie implicaţi în cauzele sociale? Ştim că creştinii fac şi ei avorturi, lucru care ne afectează pe toţi personal. ştim că creştinii sunt, în cea mai mare parte, foarte împotriva avortului – deci nu sunt în dezacord cu mişcarea pro-viaţă. Atunci, ce îi împiedică pe atât de mulţi oameni să se implice?

Apatia este una dintre cauze. Dar adevăratul motiv este o atitudine care e mult mai adâncă. Răspunsul e simplu: oamenii care merg la biserică sunt, adesea, persoane tradiţionale, conservatoare. Şi nu fac referire aici la niciunul dintre acei termeni prin care obişnuieşte analiza politică să descrie poziţiile politice specifice. Înţeleg pur şi simplu că ele sunt persoane care vor să muncească, să-şi crească copii şi să fie lăsate în pace.
„Aţi întâlnit vreodată un părinte a nouă copii care să fie un activist democrat?” a întrebat Dennis Prager în cadrul unei întâlniri. Au râs cu toţii. Chiar dacă poate că nu toţi ştiau de ce e atât de amuzant – era totuşi un gând absurd. Un astfel de părinte, presupune fiecare, ar avea lucruri mai bune de făcut. Oameni ca bunicii mei, care au imigrat practic fără niciun ban în Canada din Olanda în 1953, au început să lucreze pământul, au crescut 11 copii în ferma pe care au construit-o cu sudoare, sânge, trudă şi lacrimi. Erau prea ocupaţi cu creşterea copiilor şi asigurarea hranei pentru a da atenţie cârâielilor feministelor canadiene sau altor activişti.
Aici se ascunde problema pe care o are mişcarea pro-viaţă şi pro-familie în a recruta persoane conservatoare, care să implice cultura pentru a combate relele sociale ce infectează societatea noastră: Este în mod fundamental străină de „activism”. Însăşi expresia „activist conservator” pare a fi ceva de genul unei contradicţii în termeni. Conservatorii şi tradiţionaliştii obişnuiţi nu vor să schimbe lumea. Ei vor să trăiască în ea şi să nu fie deranjaţi.
Este vorba despre însăşi esenţa cuvântului – „a  conserva”. În mod evident diferit ca temperament de „liberal”, care înseamnă acţiune de „liberalizare”. De aceea, mulţi oameni credincioşi şi mai neîncrezători vor considera că cuvântul „activism” poartă cu el un damf de liberalism. Ambrose Bierce a definit în mod strălucit diferenţa dintre cele două temperamente atunci când a definit un conservator ca fiind „Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care vrea să le înlocuiască cu altele”.
Şi astfel ajungem la descoperirea neplăcută din prezent că, dintr-o perspectivă culturală, tradiţionaliştii şi conservatorii au fost înfrânţi pe toate fronturile în războiul cultural. În cea mai mare parte nici nu ne-am manifestat. Ne-am crescut familiile, am construit ferme şi afaceri şi am fost prezenţi la ceremoniile religioase, în timp ce revoluţionarii secularişti au cucerit industria divertismentului, media, universităţile şi, în final, sistemul de educaţie public, care acum serveşte supus ca o conductă pentru „valorile” seculare. Rugăciunea este dată afară, teoria sexului liber este băgată înăuntru şi mulţi conservatori de vârstă mijlocie au avut recent ocazia să se înece cu cafeaua în timp ce se holbează la ziarul lor: „Cum au putut să se schimbe atât de repede lucrurile?”
Ele, desigur, nu s-au schimbat foarte repede. Revoluţia sexuală s-a declanşat în urmă cu peste 60 de ani. Dar doar acum, pentru prima dată, oamenii încep să se trezească şi să realizeze că ceea ce se întâmplă nu este ceva ce se poate ignora, deoarece, foarte repede, a început să ni se întâmple nouă. Deja, influenţele industriei de divertisment şi ale pornografiei sunt evidente la tineri. este motivul pentru care publicaţiile creştine deplâng apariţia “ateiştilor sexuali” – oameni care încă cred în Dumnezeu, dar nu consideră că regulile Sale se aplică vieţii lor sexuale. Bisericile din toată America de Nord îi pierd masiv pe tineri pentru că sistemul public de educaţie face ceea ce este pus să facă: să planteze scepticismul, să submineze credinţele oricărui copil dintr-o familie creştină, şi apoi îi trimite la universitate pentru ca facultăţile de acolo să termine treaba. Acesta este motivul pentru care un uriaş număr de creştini îşi pierd credinţa în timpul universităţii.
Nici guvernul nu ne mai lasă în pace. După cum am mai scris  referitor la războiul din Ontario privind educaţia sexuală, guvernul are nevoie de posibilitatea de a reeduca copiii după valorile seculare ale sistemului lor secular şi va porni războiul cu părinţii pentru dreptul de a face astfel. În unele state europene copii sunt luaţi de lângă părinţii lor pentru că credinţele creştine îi pot „afecta” pe copii – iar unii universitari deja anunţă că creştinătatea persoanei va fi în curând „tratabilă”.
Conservatorii doresc să fie lăsaţi în pace să-şi crească copii. Din nefericire ei nu vor fi.
Seculariştii nu au avut niciodată intenţia de a ne lăsa să ne croim enclave în care să putem trăi în pace  – iar legislaţia, precum Alberta Bill 10, care îi va forţa pe cei ca fac şcoala acasă, sau în şcolile particulare, să-şi schimbe programa privind educaţia sexuală, este pur şi simplu cea mai recentă dovadă.
Rolurile s-au inversat. Acum ideologia progresivă seculară este status quo-ul, după ce s-a infiltrat şi s-a stabilit în fiecare instituţie importantă.  Ei au câştigat un nou status quo pe când noi, tradiţionaliştii, am rămas cu nimic pe care să-l putem „conserva”. Nu mai putem fi Chamberlain care cedează teritoriu bucată cu bucată – suntem de fapt broasca din oala cu apă fierbinte şi trebuie să ne decidem cum să înfruntăm aceste uzurpări pentru a păstra libertatea de care avem nevoie ca să trăim ca creştini într-o societate care ne tratează cu tot mai mult dispreţ.
Cum mai poate fi cineva un conservator într-o societate în care nu i-a mai rămas nimic de conservat şi totul pentru a se lupte? Este o întrebare presantă, iminentă, care necesită atenţia noastră. Sarcina dublă de a trece copiilor noştri credinţa noastră creştină şi de împiedica guvernul de a interfera în acest proces era odată uşoară – puteam trăi şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască. Aceasta a fost însă o strategie nefericită, în special pentru că ignora masiva pierdere de viaţă prin avort care avea loc în oraşele şi cartierele noastre. A ne ridica pentru vecinii noştri pre-născuţi nu este numai o „cauză”, ci şi o poruncă biblică. Şi acum, este în chiar interesul nostru să ne implicăm. Nu sunt numai copiii altora pemtru care trebuie să ne facem griji, ci chiar ai noştri. Nu vom mai avea liniştea de a ne creşte copiii în felul în care au făcut-o părinţii şi bunicii noştri. A venit momentul să-i spunem Adevărul puterii.

Sursa: LifeSiteNews