Reţetă simplă pentru a avea conducători buni

Cum să reacţionăm faţă de un sistem mafiot, spoliator, trădător, dezinteresat de binele public şi iresponsabil precum cel din România?

Să ne revoltăm? Să nu mai plătim? Să nu mai muncim? Să punem mâna pe furci şi topoare?

Cum să reacţionăm ca creştini ortodocşi? E posibilă o aceeaşi aşezare ca a celorlalţi?  Sau trebuie să facem altceva?

Ce facem cu politicienii noştri? Ce facem cu statul?

Sunt convins că, din cauza şubrezirii fundamentului nostru social prin continua şi agresiva relativizare a moralei, poate spre  75 % dintre noi, dacă am fi în politicienilor trecuţi şi actuali  am fi făcut/am face la fel şi unii poate şi mai rău. Şi că această realitate este o piedică imposibil de trecut, la nivelul forţelor omeneşti, pentru împlinirea dorinţei sincere a celorlalţi 25 % de a merge altfel lucrurile în România.

O altă realitate este aceea că toată lumea este nemulţumită; cei mai mulţi cârâim, criticăm, înjurăm, destui probabil că şi blestemă. Unii chiar deplâng în gura mare lipsa unei mitraliere cu care să-i termine pe nemernici. Uneori se referă chiar la toţi.

De ce? Pentru foarte mulţi dintre noi, poate pentru cei mai mulţi dintre noi, în mod sigur pentru prea mulţi dintre noi, doar pentru că nu suntem în locul acelora. Să facem noi ce fac ei. Şi să ne placă.

Ceea ce este deconcertant şi absurd-hilar-tragic, e faptul că nemulţumirea nu ne vine din evaluarea justă, obiectivă, informată, a raportului conducători – populaţie, ci din raportarea la noi înşine. Suntem nemulţumiţi pentru că noi nu suntem acolo, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fura, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem înşela, suntem nemulţumiţi pentru că noi nu putem fi corupţi (iar dacă deja suntem. pentru că nu suntem într-o categorie mai mare de corupţie, unde dai tunul, nu împuşti leul cu praştia), suntem nemulţumiţi pentru că nu ne îmbuibăm şi nu ne umflăm conturile ca alţii; adică ăia de acolo. Nemulţumirea a devenit poezie: ai, nu ai, te plângi, o reciţi. Iar la unii

Ba chiar şi infractorii – şi nu mă refer numai hoţii de buzunare sau de casă, la borfaşii mărunţi, ci la criminalitatea organizată, la criminalitatea economică, la tâlharii din politică – sunt nemulţumiţi. De ce? Pentru că fiind alţii la putere şi nefiind loc – bani la buget – pentru toată lumea, alţii fură mai mult decât ei. La toţi aceştia nemulţumirea este nu numai conjuncturală, ci şi expresia unei imoralităţi de profunzime. La unii este chiar strategie de acoperire pentru prima sută de milioane de euro apărută nu se ştie cum în dreptul numelor lor.

Ce fac însă restul? Cei care chiar şi-ar dori o lume curată, dreaptă, care îşi doresc să-şi vadă de treaba lor în timp ce conducătorii îşi văd şi ei de a lor?

Suntem creştini? Suntem ortodocşi?

Între faptele milosteniei sufleteşti, a patra din şapte ne îndeamnă “să ne rugăm pentru aproapele”. Între cele nouă porunci bisericeşti, a cincea ne îndeamnă mai focalizat “să ne rugăm pentru cei din fruntea ţării”. După dragostea de Dumnezeu, în cele zece porunci bisericeşti, accentul secund cade pe dragostea de aproapele.

Cine este aproapele? Oricine este în nevoie şi cu care viaţa noastră – nu numai drumurile – se intersectează. Sunt conducătorii noştri dintre aceştia? Sunt!

După cum spuneam şi mai sus, de dimineaţă şi până seara, în fiecare zi îi criticăm şi îi înjurăm. Şi cu asta ce am făcut? Stau dracii ciopor pe ei ca să-i înveţe şi să-i ducă la cele rele? Noi le trimitem şi mai mulţi; trag ei urmările cine ştie căror păcate din neam şi personale? Hop şi noi cu blestemele! Practic îi legăm fedeleş ca să nu mai poată scăpa.

În legătură cu rugăciunea de ajutor către Dumnezeu se spune că ea nu trebuie făcută decât pentru ceea ce omului îi este imposibil (şi evident pentru ceea ce este în ordinea lui Dumnezeu şi nu împotrivă), pentru că ceea ce omului îi este imposibil lui Dumnezeu îi este posibil. Putem noi schimba starea de fapt din această ţară prin acţiuni izolate sau chiar asociate. Părerea mea fermă este că nu. Şi că doar ceva miraculos, ceva care depăşeşte planul uman ne poate ajuta, poate ajuta aceste dorinţe, voci, acţiuni izolate ca lucrurile să se îndrepte.

Din nefericire, noi nu folosim cea mai teribilă armă şi nu facem apel la cel mai preţios şi puternic aliat al celor bune împotriva celor rele şi al celor buni împotriva celor răi: noi nu ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca conducătorii noştri să se schimbe în bine.

Rugăciunea pentru cei din fruntea ţării nu este pentru ca ei să trăiească sănătoşi în hoţie, crimă şi desfrâu – aşa cum cred foarte mulţi care îi boscorodesc pe preoţi pentru că fac această rugăciune la slujbă. Îndemnul la rugăciune este pentru ca noi, cei care cu adevărat vrem să fie altfel lucrurile şi oamenii, şi care nu-i urâm, ci îi plângem pe cei care se pierd şi îşi pierd mîntuirea , să cerem de la Dumnezeu ajutorul pentru aceşti oameni, scăparea lor din întunecarea simţurilor, din gheara amăgitorului, dezvrăjirea lor.

Dar, cum să se schimbe oamenii şi lucrurile când noi ne rugăm (dacă ne rugăm) tot numai pentru noi; cum să se schimbe cei din frunte când, în afara preoţilor – şi poate şi unii din aceştia mecanic – nimeni nu se roagă pentru ei. Aproape nimeni nu se roagă la Dumnezeu ca să avem conducători mai buni. Şi atunci Dumnezeu cum să-i ajute pe unii să se schimbe sau să-i ajute pe alţii, mai buni, să ajungă acolo, dacă noi nu-i comunicăm acest lucru. Dacă nu îi cerem să ajute. Cu perseverenţă şi chiar cu fermitate.

Ne rugăm pentru morţi? Da. De ce? Ca să le ierte Dumnezeu păcatele. Credem în asta? Unii poate da, alţii poate speră, alţii o fac la nivel de superstiţie. Dar ne rugăm (e adevărat că mai ales pentru ai noştri). Mai participăm şi la înmormântarea altora. Ne impresionează un destin public. Ne mai amintim de cine ştie ce înaintaş celebru al neamului. Şi nu ne dăm seama că conducătorii răi (ca orice om rău, de altfel) sunt, într-un fel, ca nişte morţi-vii, nişte zombi.

Destui au putut să constate, sau au primit mărturie de la alte persoane, cum rugăciunea unui singur om a făcut minuni pentru un altul sau pentru alţii. Imaginaţi-vă, voi cei care spuneţi că credeţi, că sunteţi ortodocşi, puterea a câtorva sute de mii de rugăciuni, a câtorva milionae poate, care îi cer lui Dumnezeu un bine pentru aproapele nostru. Să ne imaginăm, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, ce va face Dumnezeu cu rugăciunile noatre? Le va arunca? Le va neglija? Sau va ţine cont de ele? Păi dacă există – şi credem asta, nu? – şi dacă ne iubeşte – şi credem asta, nu? – eu zic că le va împlini. Dar trebuie să lucrăm în acest sens şi să avem răbdare. Dar se pare că nu credem; sau ne e lene, sau ne trufim cu curăţia noatră, sau nu avem răbdare, ceea ce tot pe acolo e.

Spune Sf Efrem Sirul într-o minunată rugăciune:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert, nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gîndului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-mi mie slugii Tale. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor Amin.

E adevărat că „fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”? Da, dar nu în sensul înţeles de toată lumea; nu ca o expresie a nemerniciei acelui popor, ci ca o modalitate de îndreptare. Ca în cazul oamenilor buni care trec prin necazuri, boli, suferinţe mari, pe care, la o judecată simplistă, nu le merită. Şi totuşi le au. Şi, în timpul acesta, mulţi ticăloşi par a se bucura de acoperirea lui Dumnezeu trăind în huzur şi lipsiţi de necazurile celorlalţi. Operează Dumnezeu cu măsuri diferite? Nu, diferite sunt persoanele: posibilităţile lor, puterile lor, arborele lor genealogic spiritual, crucea lor, astfel că pe fiecare pronia divină îl tratează altfel.

Din această perspectivă, noi cei care spunem că credem, că suntem ortodocşi, dar nu facem ceea ce ne-a învăţat Hristos pentru a-i ajuta să se schimbe (odată cu ei şi pe alţii şi, de ce nu, şi pe noi, căci orice rugăciune, dar mai ales cea pentru aproapele, îl transformă şi pe cel care se roagă ), suntem şi cei care îi merităm cel mai abitir pe aceşti conducători.

Mândria stearpă şi indiferenţa condamnabilă a celor care refuză politica

Dragă prietene,

Tu, un om cu bun simţ, onest, educat, cu valori şi norme morale corecte, cu împliniri profesionale, cu deschideri spirituale, cu opţiuni şi acţiuni guvernate, cel puţin parţial, de interesul pentru binele aproapelui, care spui:

„Nu ştiu ce e în politică. Habar nu am cine sunt unii sau alţii, ce vor ei, ce fac. Toţi sunt la fel. Nu mă interesează pentru că politica e murdară, coruptă şi corupătoare, distructivă. Dacă te atingi de ea, te îmbolnăveşti.”

Sau tu, care eşti cu aceleaşi calităţi şi, în plus, eşti şi informat asupra curenţilor (majoritar) distructivi din societate induşi prin intermediul celor în acest moment în politică, dar spui:

„Nu vreau să fac politică, e calea spre pierzanie, lupt din afara ei pentru că politica e o murdărie. Nu ai nicio şansă să scapi. Facem organizaţii, să facem o mişcare de mase să schimbăm lucrurile, să schimbăm clasa politică.” (Cu cine? Cum?)

Sau tu, care declari cu mândrie că refuzi orice contact, chiar şi unul de informare, cu politica. Care te crezi, astfel, dintr-o altă clasă, special şi comunici lucrul acesta cu aplombul celui care se ştie deosebit. Sau tu, care te crezi protejat de efectele ei nocive, chiar dacă comentezi nemulţumit unele şi altele.

Ţie mă adresez astăzi prin acest text.

(Nu mă adresez însă acelora, foarte mulţi, din păcate, poate cei mai mulţi, interesaţi doar de propria persoană, indiferenţii, mulţumiţi (foarte rar, căci întotdeauna ceea ce ar merita ei este mult mai mult decât ceea ce primesc, sau îşi însuşesc fără probleme morale), sau nemulţumiţi de ce se întâmplă în politică funcţie de propriile beneficii. Sau celor care sunt interesaţi, oricum s-ar schimba guvernele, consiliile judeţene sau primăriile, doar pentru a avea oameni de legături cu care să-şi facă interesele. Nu mă adresez lor căci acelora nu am ce să le spun. Îi las în seama lui Dumnezeu (căci numai El îi poate aduce la luminare), Care are grijă de noi toţi, adică şi de ei.)

Poziţiile celor cărora mă adresez sunt croite de o neînţelegere a ceea ce este politica, pe care o văd doar prin prisma (concretă, reală, ca acţiune, dar falsă atunci când este folosită cu multă perfidie ca mijloc de propagan pentru a pune o ştampilă degradantă pe actul politic în sine) a celor care se folosesc de politică pentru motive personale. Dar politica nu este altceva decât administrarea vieţii comune a unui grup: comună, sau ţară, uniune de state, federaţie. Adică administrarea şi a vieţii fiecăruia dintre noi parte a acelui grup. Politica nu a fost inventată ieri; nouă este doar forma ei de administrare actuală a treburilor publice prin partidele, care reprezintă, în final (imensa lor majoritate), interesele unui segment redus de oameni (asta nu înseamnă că nu pot fi şi partide dedicate binelui celor mulţi). Partide pe care mafia banca-financiară globalistă, cea care lucrează cu mult spor la noua ordine mondială bazată pe tipul de societate fără Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu, le-a inventat în urmă cu câteva sute de ani şi care au înlocuit treptat vechile sisteme de conducere şi administrare de extracţie aristocratică, regatele. Pentru a justifica schimbarea, prin oamenii plătiţi de această mafie, s-a construit şi baza teoretică necesară: ideologiile, doctrinele, aş-zisele ştiinţe politice. Şi tot mafia anticreştină a construit încă o componentă esenţială scopurilor sale, şi prin care face schimbări şi conduce astăzi lumea în mod difuz, dar deosebit de concentrat, după cum vom vedea în următoarea analiză: aşa-zisa societate civilă.

Procedând aşa, dezertând de pe câmpul de luptă, faci exact voia celor care organizează şi reorganizează lumea „după pohta ce-o pohtesc”. Care vor să conducă cât mai din umbră, cât mai difuz, cât mai din spatele vălurilor magice coborâte peste lume. Care vor să ne taie speranţa, implicarea, să ne dilueze până la anihilare voinţa, spiritul de sacrificiu pentru aproapele, pentru cei care vor veni după noi.

Politica ne croieşte viaţa socială şi ne afectează grav viaţa interioară; spune-mi că nu e aşa! Şi dacă nu ne interesează prea mult viaţa personală, măcar să ne gândim, cei ce ne considerăm creştini, că politica croieşte viaţa aproapelui nostru, şi că noi, urcaţi pe piedestalul perfecţiunii noastre refuzăm să ne implicăm, iar anticriştii din mafia bancar-financiară globalistă sunt foarte mulţumiţi. Au, carevasăzică, un profit social-politic maxim. Noi ne dăm deoparte de pe câmpul de luptă, ei nu.

Avem deci următoarea situaţie: pe tine nu te interesează politica, o refuzi, o excluzi dintre preocupările tale, chiar şi dintre cele periferice, ai blamat-o definitiv şi ai scos-o definitiv din viaţa ta. Dar tu numai crezi, te amăgeşti, te droghezi cu gândul că ai scos-o. Pentru că dacă pe tine nu te interesează o politică, perfect posibilă, pentru oameni şi nu împotriva lor, pe ea (pe cei pe care îi laşi să o facă) o interesează persoana ta;  ea este de fapt în afara ta tot ceea ce trăieşti în societate zi de zi, ceas de ceas. Politica mafioţilor anticrişti este interesată de tine: ea e interesată de cum gândeşti, de ce vrei, de cum te poate mulţumi mai ieftin şi folosi mai complet, de cum să stoarcă din tine energiile şi posibilităţile tale de prelucrare a informaţiilor fără să te opui, de cum să te mintă, amăgească, iluzioneze, hipnotizeze ca să facă cu tine ce vor făptuitorii ei. Pentru că în spatele politicii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna oameni.

Politica nu este un joc murdar, o punere hidoasă în scenă, un produs al iadului definitiv şi revocabil putred şi putrefiant, decât dacă acesta este sensul pe care îl primeşte. În sine, politica este, reiau că să fie clar, administrarea vieţii tale în comunitate. Dacă nu te implici tu, se implică cei care întotdeauna dau din coate; cei care vor să profite de ceilalţi; cei fără „prejudecăţi morale”; cei mistuiţi de patima puterii; cei care se aliniază şi fac lucrarea răului şi nu a Binelui; cei care au dus la abatoare sute de milioane de semeni cu rânjete de satisfacţie şi de dispreţ; cei care nu dau niciun scuipat de pielea ta, pe viaţa ta; cei care te vor prost, neimplicat, neinformat, dezinformat, manipulat, sclav pe vecie, fiinţă umană decăzută sub orice nivel comparabil din lumea înconjurătoare; cei care te mint, te amăgesc, te aşează sub magie, te folosesc fără niciun scrupul.

Şi iarăşi reiau: poate că nu eşti interesat pentru tine, poate că consideri un efort prea mare, o pierdere de demnitate şi de strălucire prea mare să te implici pentru tine: ca să nu mai bombăni, să nu mai fii nemulţumit, să nu mai fii pus în situaţia de a-i judeca pe „unii” care fac politică doar atunci când ceva te atinge pe tine; să nu mai judeci nediferenţiat, la grămadă, să ştii care sunt – dacă sunt – aliaţii, prietenii de acolo şi care duşmanii feroci, gata să-ţi ia şi ultima bătaie de puls şi ultima licărire de lumină din sufletul tău pentru interesele lor.

Dar ce sens are viaţa asta dacă nu este trăită pentru ceilalţi; cum îţi poţi câştiga mântuirea dacă nu prin ceilalţi; cum poţi da mărturie pentru Dumnezeu dacă nu prin jertfă. Dacă nu pentru tine, merită să fii interesat şi să te implici pentru ceilalţi: ai tăi din familie, pe care nu vei putea să-i aperi dincolo de sacrificiile pe care le faci pentru ca ei să se simtă bine; pentru prietenii tăi; pentru acei oameni necăjiţi, suferinzi, dezorientaţi, pierduţi, eşuaţi prematur în lupta pentru existenţă; pentru copiii nenăscuţi care au tot mai puţine şanse de a se naşte, pentru copiii născuţi care au tot mai puţine şanse de a avea o copilărie şi nu o lungă perioadă de angoase, coşmaruri, tragedii sexuale; pentru copiii, bătrânii, bolnavii aşa-zis incurabili, oameni care nu vor să moară dar sunt eutanasiaţi cu forţa pentru a nu fi lăsaţi să sufere; pentru toate lucrurile bune, frumoase, încântătoare care sunt posibile, dar care ne sunt interzise tot mai mult, căci trebuie definitivată construcţia unei lumi a iadului.

Te rog, în primul rând, să ai în vedere implicarea conştientă şi luminată în politică pentru a-ţi susţine valorile şi principiile în favoarea semenilor tăi. Partidele nu sunt numai rele, ele pot să fie şi bune, curate, jertfelnice pentru oameni, căci ele din oameni sunt făcute. Dacă sunt numai oamenii anticriştilor, nu e nicio speranţă; dacă sunt din oameni ca tine, totul e posibil.

Asta nu înseamnă că e musai să fii participant direct la politică (deşi nu ar fi rău de loc), ci măcar să accepţi să fii interesat, să cauţi informaţii, să încerci să le judeci şi să te limpezeşti. Să încerci să ai imaginea de ansamblu, căci dacă ai tabloul întreg înţelegerea ţi se luminează şi poţi să-ţi explici orice detaliu; este şi sfera ta de protecţie împotriva manipulării.

Dacă chiar nu ai timp, caută-ţi o călăuză, un personaj cunoscător în materie, judecă-l după ceea ce spune şi susţine în comparaţie cu ceea ce face, cu ceea se întâmplă în jurul nostru, după felul în care este schimbată lumea, şi dacă îl găseşti de încredere, consultă-l aşa cum ai consulta pe probleme de sănătate un medic, sau pe cele spirituale un duhovnic.

Şi dacă după toate astea nu te-am convins, nu te-am deplasat nici cu un milimetru, să ştii că nu am să renunţ. Nu am să tac. Voi reveni. Voi continua să strig la tine poate mă vei auzi şi vei fi de acord să te opreşti, să faci apel la dumnezeiasca raţiune din tine şi să accepţi, să înţelegi, apoi să te deschizi şi să te implici.

Şi nu uita: Cu noi este Dumnezeu!

OAMENI POLITICI CREŞTINI, NU POLITICIENI DE MUCAVA, SLUGI ALE MAFIEI BANCARE GLOBALISTE

Toată lumea este de acord că trebuie un alt soi de politică şi, prin urmare de politicieni. Sintagma curentă este cea de "nouă clasă politică".  Toţi o folosesc, dar nimeni nu o defineşte clar.

Politica este în final administrarea treburilor unui stat şi se poate face în felurite formule instituţionale. În ceea ce priveşte însă rezultatele acesteia, putem despărţi ca existând două tipuri: politica dusă pentru avantajele unui număr redus de beneficiari din societate, grupaţi în reţea mafiotă politicieni-oameni de afaceri-funcţionari, şi cea dusă pentru avantajele întregii societăţi. Pentru o astfel de politică este însă necesar ca omenii implicaţi să fie ei înşişi devotaţi binelui întregii societăţi şi fiecărui membru în parte. 

Acum, de exemplu, ni se spune că trebuie să înlocuim corupţii cu cei pro-Europa, de parcă a fi pro-european - într-o Europă măcinată de o deviere gravă către autodistrugere, cu grave probleme de spiritualitate şi de moralitate, cuprinsă de un duh nihilist terminator - ar garanta şi o politică pentru oameni. Realitatea din Occident ne arată însă exact contrariul.   

Da, avem nevoie de o politică nouă şi de alţi oameni politici; dar avem nevoie de o politică aşezată pe un fundament creştin care să plece de la faptul simplu că există şi ceilalţi şi că trebuie să lucrăm şi să trăim pentru ei. Avem nevoie de oameni politici îndreptaţi spre aproapele lor.

Grija faţă de celălalt, (grijă izvorâtă nu din activism, ci din credinţa în Dumnezeu, în lumea Lui şi în ordinea Lui în care eşti parte) interesul constant pentru el pornit din iubirea creştină, aşa cum am definit-o mai sus, stau la baza sentimentului politic care determină acţiunea politică individuală a fiecăruia dintre noi, indiferent dacă suntem sau nu într-o structură politică organizată. De existenţa acestui sentiment politic depinde activitatea politică îndreptată către folosul fiecăruia, dar şi al comunităţii ca ansamblu de persoane şi nu de indivizi.

Este nevoie de politică pe fundament creştin pentru ca politica să fie făcută pentru ceilalţi şi nu pentru sine – oricum ar suna acest sine, de la propria persoană, la familia, clanul, haita de prădători, banda de tâlhari, mafia din care politicianul face parte.

Este nevoie de o politică creştină pentru ca această îndreptare către ceilalţi, acest întru ceilalţi să fie real şi durabil. Numai acest fel de aşezare în ecuaţia existenţei, în relaţia cu aproapele, dă tărie, claritate, omenie şi eficienţă actului politic. Numai astfel omul politic poate fi consecvent cu vorbele sale.

Aceasta este baza pe care trebuie să se construiască. Iar construcţia să nu însemne numai asigurarea hranei, locuinţei, locului de muncă, hainelor etc. (necesare şi ele), cât educarea în spiritul acestui principiu de bază, creşterea unui om armonios, echilibrat între ceea ce îi este necesar trupului ca să trăiască aici, şi  ceea ce ne este de folos pentru a ne câştiga mântuirea.