Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi
toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca
să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”,
iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne
preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de
bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”,
altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar
iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit
în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.
Dragostea
Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.
Creştinismul
are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar
în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând
creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi,
indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele.
Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă
de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică,
după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”.
Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu
toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea
fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne
spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării
umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar
ei riscă să ajungă foarte aproape de primii.
În
fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide
limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin
pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până
în ultima clipă, din cale.
Fiecare
a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de
iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie,
boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt
lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face
responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu