Masochismul şi victimizarea mascaţilor. Calimeriştii şi stockholmiştii.

Eu nu port mască decât în incintele unde mi se cere acest lucru. Mi se pare aberant şi ticălos să fiu obligat să port mască pe strada cel mai adesea goală, sau într-un parc, în timp ce tot autorităţile nule şi neavenite care îmi cer acest lucru prin "reglementări" abuzive, au constatat că în aceleaşi spaţii libere dar şi în închise sau semiînchise comune poţi sta liniştit fără mască ziua întreagă dacă fumezi (păi parcă era nociv!), dacă bei şi/sau mănânci.

Dar eu nu sunt un exemplu (pozitiv), căci peste 99,99999 % dintre români poartă mască, ceea ce se pare că nu ajută la oprirea virusului, ci, ca prin toate celelalte regiuni în care se aplică măsuri rigide similare, la răspândirea lui; altfel e greu de explicat cum de toţi sunt mascaţi şi statisticile se umflă tot mai abitir (desigur ar mai fi nişte explicaţii care ţin de dispariţia subită a gripei, de teste false, de includerea forţată a aproape tuturor decedaţilor, până şi a celor rezultaţi din accidente, în categoria covidicilor).

În principiu, am fi tentaţi să considerăm că poartă mască cei temători pentru viaţa lor, cei temători de amenzile poliţiei şi cei obişnuiţi să asculte ce li se spune. Totuşi cred că mai e o altă categorie, alături de celelalte şi chiar în toate celelalte: cea masochiştilor sociali şi cea a celor dependenţi de statutul de victimă, adică, de bici; le-aş zice cu un termen comun, a victimiştilor.

Mi-e greu să găsesc o altă explicaţie la entuziasmul cu care masca este purtată, trasă sus peste nas, de persoane singure pe stradă, în parcuri, singure în maşini, pe biciclete, unii chiar în casă şi în toate celelalte situaţii în care nu te poţi întâlni nici cu virusul, nici cu poliţia. Sunt, probabil, destui dintre noi dependenţi de starea victimă pentru că găsesc în a fi chinuiţi plăcere, justificare, certitudinea că există, o poziţie privilegiată. Sindromul Stockholm, al dependenţei victimei de călău, şi sindromul Calimero, al "nefericiţilor" care dau vina pe toţi ceilalţi pentru tot ceea ce li se întâmplă şi sunt cu adevărat nenorociţi în lipsa celorlalţi, sunt numele unor maladii bine cunoscute şi descrise. Iar românii nu sunt singurii bolnavi. Lumea întreagă pare, de un an încoace, o rezervaţie mondială pentru victimişti.

Aşa că, având în vedere toate aceste frici şi plăceri perverse, satisfacţii vinovate şi complicităţi cu călăii, mi-e greu să cred că într-o zi populaţia locală şi globală se va ridica, îşi va smulge măştile de pe faţă şi la va da foc în piaţa publică. Adică acolo unde acum se ard ultimile rămăşite ale unei libertăţi, poate, prin prisma abandonării ei entuziaste, nemeritate şi pe cale sigură de dispariţie.