Italianul Giorgio Agamben
este unul dintre marii filosofi contemporani ai lumii. Cuvintele lui au
greutate și în sfera politică, fiind extrem de popular în presă și în
mediul universitar occidental. Despre viața și opera lui găsiți
referințe pe net, n-o să vă plictisesc aici. În urmă cu câteva zile,
Agamben a publicat un articol extraordinar despre situația specială care
ne definește acum viețile, cauzată de Covid-19. Textul a produs vii
dezbateri în mai toate limbile de circulație, fiind comentat pro sau
contra. Personal, sunt de acord cu spusele lui. Îi mulțumesc eminentului
italienist și scriitor Ștefan Damian, că a acceptat să ni-l redea pe
Agamben în română! (Alexandru Petria)
Ceea ce izbeşte în reacţiile şi dispozitivele de excepţie care au
fost puse în aplicare în ţara noastră (şi nu numai în aceasta) este
imposibilitatea de a le observa dincolo de contextual imediat în care
par să acţioneze. În schimb, sunt rari aceia care, după cum ar impune să
o facă o analiză politică serioasă, le interpretează ca simptome şi
semne ale unui experiment mai amplu, în care este în joc o nouă
paradigmă de guvernare a oamenilor şi lucrurilor. Într-un volum publicat
încă de acum şapte ani, şi care merită să fie citit cu atenţie (Tempêtes microbiennes, Gallimard 2013), Patrick
Zylberman descrisese procesul prin care siguranţa sanitară, rămasă până
atunci pe lângă calculele politice, devenea o parte esenţială a
strategiilor politice statale şi internaţionale.
În discuţie nu este altceva decât un soi de “teroare sanitară” ca instrument pentru a guverna ceea ce era definit ca şi worst case scenario, scenariul cel mai rău. În conformitate cu această logică a celui mai rău, încă în 2005, Organizaţia Mondială a Sănătăţii anunţase de la “două la 150 milioane de morţi pentru gripa aviară care venea”,
sugerând o strategie politică pe care statele atunci încă nu erau
pregătite să o accepte. Zylberman arată că dispoziţiile sugerate constau
din trei puncte:
1). construirea, pe baza unui risc posibil, a unui scenariu fictiv în care datele sunt prezentate în aşa fel încât să favorizeze comportamente care permit să fie gestionată o situaţie extremă
2). adoptarea unei logici a situaţiei celei mai rele ca regim al raţionalităţii politice
3). organizarea
integrală a corpusului cetăţenesc în aşa fel încât să fie întărită la
maximum adeziunea la instituţiile de guvernare, producându-se un soi de
civism superlativ în care obligaţiile
impuse sunt prezentate drept probe de altruism şi cetăţeanul nu mai are
un drept la sănătate (health safety), ci devine juridic obligat la
sănătate (biosecurity).
Ceea ce descria Zylberman în 2013 s-a verificat în mod punctual
astăzi. Este evident că, dincolo de starea de necesitate legată de un
anume virus care va putea să lase loc în viitor altuia, în discuţie este
prefigurarea unei paradigme de guvernare a cărei eficacitate o
depăşeşte de departe pe cea a tuturor formelor de guvernare cunoscute de
istoria politică a Occidentului până acum.
Dacă deja în decăderea progresivă a ideologiilor şi a credinţelor
politice raţiunile de siguranţă permiteau să fie acceptate de către
cetăţeni limitări ale libertăţii pe care mai înainte nu erau dispuşi să
le accepte, biosiguranţa
s-a dovedit capabilă să prezinte absoluta încetare a oricărei
activităţi politice şi a oricărui raport social ca o maximă formă de
participare civică. Astfel, s-a putut să se asiste la
paradoxul ca unele organizaţii de stânga, obişnuite în mod tradiţional
să revendice drepturi şi să denunţe violări ale constituţiei, să accepte fără rezerve limitări ale libertăţilor,
hotărâte prin decrete ministeriale lipsite de orice legalitate şi pe
care nici chiar fascismul nu a visat că le-ar putea impune.
Este evident faptul –
şi chiar şi autorităţile de guvernare nu încetează să o amintească – că
aşa-numita “distanţare socială” va deveni modelul politicii care ne
aşteaptă şi că (precum) au anunţat reprezentanţii unei aşa-numite task force, ai cărei membri se găsesc într-un evident conflict de interese cu funcţiunea pe care trebuie să o exercite) se
va profita de această distanţare pentru a înlocui peste tot cu
dispozitivele tehnologice digitale raporturile umane în fizicitatea lor, devenite suspecte de contagiere
(contagiere politică, se înţelege). Lecţiile universitare, cum a
recomandat deja MIUR, de anul viitor se vor face în mod stabil on line,
persoanele nu se vor mai recunoaşte privindu-se în faţă, care va putea
fi acoperită cu o mască sanitară, ci prin dispozitive digitale care vor
recunoaşte date biologice prelevate în mod obligatoriu şi orice
“adunare”, fie că e făcută pe motive politice sau pur şi simplu din
prietenie, va continua să fie interzisă.
În cauză este o întreagă concepţie despre destinele societăţii
omeneşti într-o perspectivă care, prin multe aspecte, pare că ar fi
preluat de la religii de-acum la apusul lor, ideea apocaliptică a unui
sfârşit al lumii. După
ce politica a fost înlocuită de către economie, acum, şi aceasta, pentru
a putea guverna, va trebui să fie completată cu noua paradigmă a
biosiguranţei, căreia vor trebui să-i fie sacrificate toate celelalte
exigenţe. Este legitim să te
întrebi dacă o astfel de societate se va mai putea defini umană sau dacă
pierderea raporturilor sensibile ale figurii, ale prieteniei, ale
iubiirii va putea fi compensată, într-adevăr, de o siguranţă sanitară
abstractă şi, de presupus, întrutotul falsă.”
11 mai 2020, Giorgio AgambenSursa: http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/agamben-despre-instaurarea-terorii-sanitare-si-permanentizarea-distantarii-sociale-se-va-mai-putea-defini-o-astfel-de-societate-ca-fiind-umana-vaclav-klaus-fostul-presedinte-al-c/
Traducere: Ștefan Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu