Omul vrăjit

Omul vrăjit

Citeam, nu demult, în cartea arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea i se reproşa viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine în raport cu cele păgâne - era vorba de întîlniri cu oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre sau aride ale Orientului nordic şi extrem, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi mult diferite de cele ale semenilor lor întru religie din zonele bogate, din oraşe, din ţinuturile primitoare. (Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere.... Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...
După ce primea găleata cu reproşuri, arhimandritului Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, i se spunea că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor  ce se revendică creştini şi de care ei, "sălbaticii" fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele Spiridon, tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.
Şi citindu-l nu am putut să nu fiu de acord că cu cele spuse acolo.
Va urma.