Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ea ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, viaţa are, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. Rămâne aşa pentru că la fel suntem şi în urgie, numai că atunci e acoperit de aceasta şi nu e liber, ca mai târziu, să treacă din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo să înflorească.
A fi viu rămâne, pentru cei mai mulţi dintre noi, în orice situaţie, chiar atunci când eşti făcut literalmente ţăndări sau eşti cu pistolul în ceafă, la o distanţă infinită de a fi mort - întrebaţi-i pe foştii deţinuţi politici. Doar sfinţii, martirii, mucenicii, ştiuţi şi neştiuţi, au simţit şi gîndit altfel această distanţă, pentru că ei întrezăreau, pregustau, uneori ştiau, cam cum e viaţa cea adevărată, care, după cele ce am făcut pe aici, ne poate aştepta după moarte.
Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, prezenţa sau absenţa lor - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să existăm, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă.
Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!
Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu