Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi (necinstiţi, păcătoşi – n.rd) se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă şi mai cumplite decât sărăcia. Începutul omiliei Sf. Ioan Gură de Aur la Duminica a şasea a postului, numită şi a Floriilor, nu are nimic de a face cu numele şi cu ceea ce se spune de obicei la cuvântul ei de predică şi la fel întreaga omilie; el ne zugrăveşte tabloul realităţii în care chiar vieţuim şi în care şmecheri, escroci, tâlhari, criminali, unii doar de după 1990, alţii de dinainte, continuă să fure, să adune, să ia de la gura celor tot mai în nevoie. Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă? – se întreabă atunci cei din urmă, sau măcar o parte dintre ei. şi, la prima vedere, par a avea dreptate. Dar chiar au?
Tema reală a acestei omilii este moartea şi opţiunea noastră pentru ea sau împotriva ei. Fiecare dintre noi se află în faţa acestor două posibilităţi: crede în moartea veşnică sau viaţa veşnică. Despre realitatea morţii veşnice suntem pe deplin încredinţaţi, căci ea ne înconjoară ca un întuneric nesfârşit cercul de lumină care e viaţa pământeană, cerc care devine tot mai mic pe măsură ce ne apropiem de celălalt capăt, pentru a dispărea odată cu finalul nostru. Dacă moartea veşnică e adevărul atunci nimic nu contează; nici chiar viitorul copiilor noştri pentru că omenirea o poate sfârşi oricând, fie că ne autodistrugem, fie că ne ciocnim cu un corp ceresc, moare soarele sau universul (toată materia urmează această lege implacabilă). E situaţia în care nu credem în nimic sau credem doar în plăceri, în care putem face orice căci nici o altă regulă decât eu-acum nu mai este valabilă. Dar dacă viaţa veşnică e adevărul şi procedând greşit o ratezi? Dacă acesta e adevărul? Dacă neglijând sau refuzând acest adevăr trăieşti în răspărul lui şi pierzi şansa vieţii veşnice? Dacă merită să renunţi aici şi acum la tine pentru a-ţi asigura un loc în lumina veşniciei? Acesta este şi credinţa autorului omiliei care ne spune că mai bucuroşi trebuie să fie cei care suferă, care trăiesc în lipsuri pentru că: Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii primesc pedeapsa deplină în cealaltă lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu spune, şi n-o spunem nici noi, că cei bogaţi sunt răi şi cei săraci buni. Sunt, după cum bine ştim, amestecaţi, şi doar faptele lor îi deosebesc. Ceea ce vrea să ne spună este însă că nu avem a ne plânge de răul pe care îl suferim, aşa cum nici cei ce suferă binele nu au a se încânta de el. Pentru că binele e mare încercare (de îl primeşti şi nu îl dai îndoit mai departe, devine grea şi nesfârşită povară), iar răul e ajutor pentru veşnicie. Suntem păcătoşi cu toţii pentru că am coborât cu toţii de la starea de om la cea de mai rău decât animalul, dar bine va fi în veşnicie pentru cei care se silesc să o cucerească (şi care înţeleg că necazurile pe care le au sunt în plus, sunt ajutorul lui Dumnezeu care se adaugă eforturilor personale). Viaţa aceasta nu e întâmplare cum spun unii; ea are menirea să ne pregătească pentru viaţa cealaltă, e un examen. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate de minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. şi dacă nu ne încearcă Dumnezeu, trebuie să ne luăm noi la trântă cu ostenelile, ascunzătoare de atâta dulceaţă, a ascultării Lui. Pentru că altfel….
