Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează

Postul e lupta cu ispita, iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului, fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.

Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului”, căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciuneDacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune ,despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana el va trebuie să se depărteze”, căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze”, ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Ioan Ghişe sau Despre excelenţa rebutului în politică

       Domnul Ghişe Ioan, senator român în viaţă, pretinde un statut aparte, un respect aparte, un tratament aparte. De ce? Pentru că e senator. Pentru că, pus pe o listă de partid şi, mai nou, pe o listă de candidaţi de la partide, dar tot de partid - ale cărei decizii le şi aplică - a ajuns într-una din, după manifestare şi receptare populară, cele mai jalnice instituţii ale României - Parlamentul - altfel, expresia de culme a democraţiei reprezentative. 
       Domnul Ghişe nu e singurul. Majoritatea parlamentarilor români simt cum - de îndată ce trec pentru prima oară poarta Parlamentului - asupra lor coboară un ceva magic ce-i transformă din oameni în supraoameni, din nimeni, în semizei. Şi, odată transformaţi, se poartă ca atare şi cu semenii lor şi cu legile acestora peste care trec plini de măreţie. Semi-docţi, sferto-docţi, ba unii chiar analfabeţi, repetenţi civic şi moral, rebuturi profesionale, oportunişti şi fripturişti, mincinoşi, hoţi ... devin într-o clipă la creme de la creme, aristocraţi, sau, în formularea apdatată, VIP-uri.

      Cum nu toţi se trezesc vorbind în public - ba cei mai mulţi chiar se feresc, sau, mă rog, nu sunt întrebaţi - şi cum dacă nu eşti şi fudul nu eşti senator destul, nu toţi ajung să obţină condiţia de excelenţă pe care domnul Ghişe, o merită din plin. Cum? Ce a făcut pentru asta?

      Păi: ca fost colaborator-turnător s-a albit; ca primar al Braşovului (1996-2004) a fost oprimat politic de chiar colegii lui de partid - sau de alianţă -, consilieri majoritari în consiliul local, şi împiedicat să facă ceva pentru oraş. Drept care omul trăgea o conferinţă de presă şi le spunea cetăţenilor: Nu pot, că nu mă lasă ăştia. Din eroism sau masochism, faptul că n-a putut prima oară nu l-a împiedicat să mai vrea odată. Şi iar nu a putut. Întrebaţi braşovenii!

      Între 1990 şi 1996 consilier local şi deputat. Din 2004 deputat. Din 2008, senator. Vreo urmă ceva? Poate de melc. Asta dacă nu le punem la socoteală pe cele din studiourile lui Vântu şi Voiculescu. Dar acolo era în misiune. Şi oricum, au dezinfectat. 
       Un campion al chiulului parlamentar. Un investitor: a mărturisit în direct că a investit 30.000 de euro în campania electorală şi că nu vrea anticipate. Nu ne-a spus şi cum intenţionează să scoată  profit din această investiţie. Altruist, a investit pentru a se putea lupta în Parlament? Păi dacă chiuleşte, cum să se lupte? Sau ştie şi face el ceva ce noi nu ştim? Şi pac, pac, pac (vorba lui Gigi) banii se întorc mulţi, mult mai mulţi.
      Un supărat, mereu încruntat, mereu nemulţumit; un justiţiar, un moralist, un plictisit de câtă inteligenţă şi dreptate are el şi n-au ceilalţi. O justiţie oloagă, o morală uscată.
      Momentul său de glorie, scânteia pentru care merită premiul de excelenţă, îl constituie însă recentele declaraţii despre diferenţa dintre oameni şi parlamentari, despre atacul mişelesc la statura parlamentarului, despre ticăloşia procurorilor şi îngereasca nevinovăţie a colegului Voicu; chintesenţă a mârlăniei, obrăzniciei , cinismului, aroganţei şi dispreţului care sunt pare-se natural  alăturate unor (Multor? Celor mai multe? - Voi spuneţi, eu doar scriu!)  situaţii de ales al poporului.

România şi capitalismul-comunist

         
          De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal (naţional) care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicol condus de un şofer care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti douăzeci de ani, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de ducerea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti, funcţionari afacerişti şi infractori afacerişti, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea pentru interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor care au deţinut puterea în această perioadă au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte cazuri cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.