Distrugerea controlată prin haos a României. Cine e de vină?

România pare a fi în pragul dispariţiei ca stat, atât prin faptul că este o colonie de clasă inferioară condusă, prin interpuții locali, din afară, cât și al dezmembrării ei. Românii, de-abia reuniţi cu 100 de ani în urmă într-un acelaşi stat, par a-şi fi uitat mileniile în care şi-au păstrat identitatea gata să devină orice, oriunde, numai să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, să aibă case mai mari, maşini mai multe, locuinţe şi buzunare burduşite cu electronice şi electrocasnice şi să beneficieze de „nobleţea” pe care ţi-o dau cele de mai sus şi, mai ales, aşezarea într-o ţară mai bogată din care, chiar dacă mort de foame, de uiţi de sus la prăpădiţii, leşinaţii şi proştii de acasă. De 30 de ani, de când ne tot transformăm din ceva rău în ceva cel puţin la fel de rău, căutăm şi vinovaţii. Pe unii i-am găsit, în mod corect, în trecutulcomunist. Dar, cum acei ani îi uităm repede, şi viaţa ne provoacă zi de zi, căutarea s-a îndreptat, în mod firesc, în jurul nostru, în afara noastră. Orice român, de la cel mai cinstit, la cel mai hoţ, are vinovaţii săi. Totdeauna în afara lui, mai niciodată înăuntrul lui. O sumară, sintetică listă şi reală listă a acestora ar începe cu

MAFIA FINANCIAR-BANCARĂ GLOBALISTĂ, cea care, în trecut, a construit în lume şi ne-a adus şi nouă comunismul, iar acum foloseşte cu mult spor şi ne-a adus şi nouă marxismul cultural, arma principală pentru distrugerea identităţilor, popoarelor, statelor în vederea construirii unui imperiu global al capitalului;  cu toate guvernele ei la vedere sau/şi ascunse/paralele, cu media, cu armatele ei de funcţionari, de militari, de activişti din aşa-zisele ong-uri, cu intelectualii progresişti, cu spălaţii pe creier, victime ale ingineriei sociale, cu dependenţii de plăceri distructive pentru fiinţa umană şi societatea umană şi aşa mai departe.

E devărat, România nu a fost nicicând un ţinut pustiu, iar cei din afară au acţionat prin intermediul celor de aici. Aşa au făcut şi bolşevicii în 1944, la fel „democraţii” începând din 1990. Ar trebui deci să-i mai amintim şi pe:

Preşedinţii ţării, prim-miniştrii, miniştrii, secretarii de stat, senatorii, deputaţii care au ratat ocazia extraordinară de a face ceva pentru ţara lor, adică pentru semenii lor, de a face binele, de a ajuta oamenii, de a întări, de a dezvolta armonios şi de a aşeza România în lume cu demnitate şi ca exportator de bine; care au preferat să tâlhărească, să escrocheze, să şmecherească, să mintă, să se vândă, să trădeze, să vândă România bucăţică cu bucăţică şi en-gros.

Şefii şi lucrătorii din serviciile de informaţii, care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus şi în loc să apere ţara, au participat la distrugrea ei.

Judecătorii, procurorii, notarii care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus;

Poliţiştii, care sunt membri ai sistemului mafiot, care parazitează şi distrug România în sensul celor de mai sus.

Preşedinţii, vicepreşedinţii, secretarii generali, secretarii, membrii organismelor de conducere centrale şi locale ale partidelor pentru cele de mai sus şi pentru multe dintre cele de mai jos.

Preşedinţii şi vice-preşedinţii de agenţii, de companii sau societăţi naţionale (câte mai avem, dacă mai avem), de consilii de administraţie ale firmelor cu capital de stat, directorii generali, directorii simpli, directorii adjuncţi, şefii de birouri care nu-şi fac treaba, care fură, care îşi pun salarii "nesimţite", care îşi angajează rudele, prietenii şi colegii de partid, care iau mită, care forţează mita, care direcţionează banii către anume firme umplându-şi adesea buzunarele pe mai multe căi.

Preşedinţii, vice-preşedinţii, consilierii, directorii etc. consiliilor judeţene, primarii, vice-primarii, consilierii, directorii etc. primăriilor pentru aceleaşi motive.

Funcţionarii din ministere, administraţii locale, agenţii etc., care sunt leneşi, aroganţi, lacomi, dispreţuitori, incompetenţi, brutali, iau mită, cer mită, ne fură timpul, ne distrug nervii.

Specialiştii şi meseriaşii care nu-şi mai fac meseria, pentru că nu-şi ştiu meseria, pentru că sunt lacomi, pentru că le lipseşte respectul faţă de munca lor, deci faţă de ei înşişi.

Firmele particulare şi oamenii lor care iau pieile de pe clienţii lor; care parazitează sectorul de stat; care trăiesc din corupţia folosirii fondurilor bugetare contra unor comisioane uriaşe şi cu lucrări de o calitate execrabilă.

Pe cei din transnaţionalele care exploatează fără scrupule Romînia şi se implică în deciziile politice direct sau prin intermediul statelor în care îşi au sediul principal.

Membrii partidelor asemănători şefilor lor pentru toate cele de mai sus.

Similarii lor din sindicate pentru toate cele de mai sus;

ONG-urile născute pentru a drena fonduri, pentru a susţine iniţiative potrivnice moralei, identităţii persoanei şi identităţii naţionale, care acţionează , în slujba unor interese şi puteri străine, împotriva României; care susţin toate cele de mai sus;

Profesorii care nu educă.

Medicii care nu vindecă.

Ceferiştii, ratbiştii, metroriştii, constructorii, fermierii, vânzătorii, asistenţii medicali ... pentru motive similare.

Părinţii (bunicii) care nu ştiu să-şi crească copiii, îi deformează, îi traumatizează prin (prea mult) rău sau prin (prea mult) bine, le oferă un exemplu negativ, îi îndrumă în mod voit să devină asemeni celor de mai sus, să existe doar pentru ei, pentru bani, pentru putere.

Toţi cei care, prea ocupaţi cu propria persoană, prea leneşi, prea neglijenţi, prea elitişti, prea sclavi ai media, prea delăsători, prea slabi, chiar dacă nu au fost actori activi în niciuna dintre cele de mai sus, au trecut cu vederea, au fost beneficiari indirecţi, au fost complici pasivi, au închis ochii, au tăcut, au acceptat, au girat, au asistat, au fost indiferenţi faţă de tâlhăriile, abuzurile, crimele şefilor, superiorilor, patronilor lor; care s-au lăsat asupriţi de funcţionarii corupţi pe care nu i-au demascat; s-au lăsat vrăjiţi de oferta tehnologică ce a părut a le umple golul existenţei; s-au lăsat în voia micilor şi mai marilor plăceri şi patimi, care s-au încrezut în ceea ce este lumesc şi au uitat de ceea ce este etern.

Evident, fiecare aruncă vina pe toţi ceilalţi, sau măcar pe cei cu care intră în coliziune, cu cei din cealaltă tabără profesională, politică, de interese, plăceri, pasiuni.

Avem nevoie de o mare curăţenie? Dar de unde să înceapă? Şi cine să o facă? Situaţia pare disperată, fără ieşire.

O soluţie, singura soluţie, ar putea fi cei care au puterea, curajul, buna îndreptare să pornească curăţarea cu ei înşişi, cei care păşesc pe calea transformării personale. Cei care renunţă la ei pentru ceilalţi, cei care ştiu şi cred. Din păcate sunt puţini, prea puţini, iar fiara cu care au a se înfrunta e mult, mult prea mare. Dar ceea ce nu posibil omului, e posibil Domnului. Să ne rugăm deci, să avem răbdare, să ne schimbăm noi înşine şi să sperăm.

Despre dispariţia românilor şi braţele lui Dumnezeu

Mulţi dintre noi, poate cei mai mulţi, în mod sigur prea mulţi, suntem conduşi de egoism, lăcomie, avariţie, dispreţ, ură, indiferenţă, lipsă de responsabilitate, cruzime, minciună, dorinţă de mărire, nerăbdare, sete de putere, vedetism şi nevoia de adulare încât nu cred că, în afara voii lui Dumnezeu şi a intervenţiei sale minunate, noi, românii, vom supravieţui ca neam după ce am reuşit - sub diverse alte denumiri - să străbatem mileniile. Uitarea lui Dumnezeu şi îmbrăţişarea diavolului fac ca, pentru foarte mulţi/prea mulţi, viitorul să fie precum cel al tâlharului al doilea, care, pe cruce fiind - ca noi acum - a ratat Viaţa. Despre el vorbim ca despre tâlharul cel pierdut, atunci când îl amintim, dacă îl amintim, pe când celălalt este admirat şi lăudat de noi aici şi răsfăţat în Împărăţia lui Dumnezeu.
            Instituţiile statului, de la cel mai înalt pînă la cel mai de jos nivel, prin oamenii care le însufleţesc, sunt atât de corupte, de putrede, de bolnave, de dăunătoare, de criminale, încât nu cred că există posibilitatea schimbării lor. Iar dintre cei din afara lor, din mase, care ar putea veni să-i înlocuiască pe cei dinăuntru - într-un exerciţiu de imaginaţie, în care, ca pe nişte vase, le-am goli de conţinut şi am turna altul în loc - cei mai mulţi, foarte mulţi, în mod sigur prea mulţi sunt asemenea celor dinăuntru şi poate mai răi. De aceea, disoluţia morală a neamului, lipsa de unitate, indiferenţa faţă de soarta lui, dispreţuirea lui şi dezicerea de el, chiar atacarea lui din interior, vor fi tot mai mari, ajungând până la acel punct - de care nu mai suntem aşa departe - de la care întoarcerea va fi imposibilă; ca într-un cancer al trupului aflat într-un stadiu, brusc, foarte accelerat.
            Iar dacă sunt alţii dinafară care ne vor răul (şi sunt sigur de asta, ştim asta atât de clar acum când ne sufocăm sub bocancul democratic) şi dacă sunt unii care vor să schimbe în rău lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim asta), şi dacă sunt unii care vor să stăpânească lumea (şi sunt sigur de asta şi ştim deja asta) aceştia aproape că pot să doarmă liniştiţi pentru că noi lucrăm pentru ei (ceea ce, vedem, nu fac, pentru că nu mai au răbdare, pentru că ne ştiu slăbiciunea şi ştiu că e momentul să ne joace în picioare).

Despărţirea de Dumnezeu, indiferenţa faţă de Dumnezeu, ura faţă de Dumnezeu şi lupta cu Dumnezeu au ajuns atât de departe încât diavolul - cel care urmăreşte distrugerea omului şi a lumii -, stăpânul din umbră sau asumat al celor pomeniţi mai sus poate să stea şi el liniştit: noi facem chiar mai mult decât şi-ar imagina şi ar putea face el. Şi spunând aceste lucruri nu mă gândesc numai la români: alţii, pe alte căi, au ajuns mai departe decât noi în drumul spre disoluţie ca fiinţe umane şi ca neam.
            Şi totuşi, oricât de potrivnice ne-ar părea vremurile, oricât de nemulţumiţi, dezamăgiţi, dezorientaţi am fi nu trebuie să abdicăm, fiecare dintre noi, de la a gândi binele, de la a face binele, de la a compătimi, de la ajuta, de la a asculta, a da un sfat şi, dacă e cu putinţă, o mână de ajutor, de la ne îndrepta, şi nu a ne îndreptăţi, de la a spera şi a crede, de la a lupta pentru Bine. Tabloul sumbru de mai sus trebuie să îl cunoaştem pentru a şti unde ne aflăm, dar el nu are voie nici să ne sperie, nici să ne înfricoşeze, nici măcar să ne clatine. Nu-i vorbă, am avut, avem şi vom avea fiecare micile noastre clipe de tristeţe, de confuzie, de deznădejde chiar, avem, vom avea fiecare ispitele lui, dar ele, oricât de grozave, trebuie să rămână nesemnificative în raport cu ceea ce urmărim, trebuie să fie depăşite repede, căci la orizont avem cerul albastru al victoriei Binelui, al triumfului lui Dumnezeu. Alături de care trebuie să ne găsim în acel moment. Căci asta (trebuie să) urmărim.
       Să avem, deci, ochii sufletului şi ai minţii larg deschişi şi luminaţi pentru a înţelege, voinţa puternică pentru a rezista şi inima blândă pentru a ajuta şi iubi.
       Şi, oricât de potrivnic ar părea totul, să avem şi speranţa că, împotriva analizei logice şi statisticii seci, unii dintre noi, după noi, purtaţi pe braţele Domnului, vor reuşi să rămână Români!

PS: Faţă de anul 2010, când am scris textul acesta (căruia i-am adus câteva mici modificări) situaţia de azi este mult mai evident şi mai amplu dezastruoasă: am rămas între timp mai puţini şi mai bătrâni; am aflat că caracatiţa mafiei interne a cuprins toate instituţiile, inclusiv pe cele de forţă, de bază, justiţie, servicii; am aflat că serviciile de informaţii sunt şi de represiune; am aflat că au fost şi sunt chiar capul intern al acestei mafii anti-umane aflat total la ordinele mafiei financiar-bancare globaliste; am aflat şi astfel că suntem o jalnică colonie; am aflat că generaţiile care vin vor fi decimate spiritual şi sufleteşte prin ideologizare încă de când sunt în pamperşi; am aflat că nu există şi nici nu pare a mai fi posibil să se ridice o forţă internă care să salveze România. Am aflat că suntem trataţi ca nişte viermi şi că multora dintre noi le place starea de vierme.

Şi totuşi (şi acesta este adâncul şi minunatul înţeles al existenţei noastre) tot ceea ce am spus în finalul de mai sus rămâne perfect valabil.

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.